Vrednic de veșnică pomenire - Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa
Exclus din aproape toate cărțile despre diaspora română sau exilul românesc (termeni necunoscuți în sensul semantic autentic), Gheorghe Calciu-Dumitreasa este, și după trecerea sa la cele veșnice, un nume care trebuie rostit cu evlavie. Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, din țară sau din străinătate, este considerat un sfânt; a fost propus pentru canonizare, dar dintr-o excesivă modestie, părintele Gh. Calciu a refuzat. Într-o scrisoare din 28 octombrie 2006 scrisă din Spitalul Militar din București (unde era internat), către părintele stareț Jutin Pârvu, amintea de „acel duh de pietate populară care poate greși, care se poate folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu și atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi”, solicitând, ca atare, dacă „trupul meu va fi dezgropat și, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoții să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înșelarea celui rău” (Viața Părintului Calciu, după mărturisirile sale și ale altora, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, cu predoslovie a I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Christiana, 2007, p. 319).
Și, într-adevăr, dezgropat fiind, trupul i-a fost găsit neputrezit (unul din criteriile canonizării), s-a dorit canonizarea sa, numai că fiul său, Andrei, avocat de profesie, a dispus respectarea dorinței Părintelui.
Există teorii conform cărora soarta defunctului după trecerea la Domnul, să fie decisă de urmași, urmând criteriile canonice (vezi Nestor Vornicescu, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Cuvânt de preamărire, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1992, p. 35). Teologii urmează să se pronunțe.
Părintele Gheorghe Calciu s-a născut într-un sat dobrogean, Mahmudia, la 23 noiembrie 1925, fiind al unsprezecelea copil al familiei de țărani, Dumitru și Ileana Calciu (n. Bălan), cu adâncă credință în Dumnezeu. Pentru orice copil de la țară, singura șansă de a reuși în viață era cartea. Elevul Gheorghe a trecut toate treptele educației elementare, în satul natal, apoi la liceul „Spiru Haret” din Tulcea, reușind să devină student al Medicinei bucureștene. În anul doi de studenție, a fost arestat (prima arestare) în mai 1948, pentru simplul motiv că a adăpostit în camera sa de cămin un fugar, suspect politic. Au urmat ani grei de detenție în multe închisori bolșevice din România, inclusiv în celebrul experiment Pitești, teribil în întregul lagăr comunist. „Toată reeducarea a fost o lucrare satanică! Diavolul și-a ales niște oameni de acolo, dintre noi, care au fost înzestrați - și de administrație, și de satana – cu puteri demonice și care au făcut ce li s-a poruncit”. După 15 ani de temniță, la 16 mai 1963 a fost eliberat de la Aiud, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în Bărăgan, la Viișoara lângă Mărculești. La Pitești dar și la Jilava (celula 4), Aiud, a săvârșit fapte miraculoase, după cum mărturisește colegul său de celulă, Marcel Petrișor: și-a tăiat venele pentru a da sânge și a salva un coleg deținut. În închisoare și-a descoperit vocația preotească. După eliberare, în urma amnistiei generale din 1964, a dorit să se reînscrie la Medicină, dar „nu s-a putut”. Și s-a înscris la Facultatea de Filologie, secția franceză, a Institutului Pedagogic din București. În această perioadă am avut șansa excepțională nu numai să-l cunosc, dar să și conviețuiesc în aceeași cameră de cămin din Șoseaua Panduri, în primii doi ani (1964-1966). În 1965 a părăsit căminul, căsătorindu-se cu d-ana Adriana Dumitreasa, cercetătoare științifică în biologie, sora unui deținut politic, care i-a dăruit un fiu, Andrei. A urmat, cu dispensă specială de la patriarhul Justinian, Institutul Biblic din București, unde preda, între alții, Dumitru Stăniloae. După absolvire, devine profesor la Seminarul Teologic din București. Aici se face remarcat prin predicile sale curajoase anticomuniste, de bună credință, Șapte cuvinte către tineri, geneza acestor predici fiind dărâmarea Bisericii Enei la 1 mai 1977, în locul ei urmând să se construiască o cârciumă. Înainte de a fi tipărite, cele Șapte cuvinte către tineri au circulat în copii dactilografiate, editate integral în 1984 în limba germană, traduse și în engleză de maica Alexandra – Principesa Ileana a României (căsătorită cu boierul mehedințean Ștefan Issărescu), și în românește, ediție îngrijită și prefață de Răzvan Codrescu (București, Editura Anastasia, 1996). Toate aceste „cuvinte” au pornit de la text biblic și „la fiecare predică am introdus o chemare”. Aceste șapte cuvinte au format o școală, elevii săi propăvăduind cu mare curaj cuvântul Domnului, așa cum depune mărturie I.P.S. Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, când efectua stagiul militar, în 1980: trei din foștii elevi ai părintelui Calciu au dat tonul, în noaptea de Paști, 1980, la „Hristos a înviat!” și toți cei 130 de foști seminariști au cântat împreună, spre surprinderea comandantului, care doar i-a mustrat (apud Gh. Calciu-Dumitreasa, Suferința ca binecuvântare, București, Editura Cathisma, 2008, p. 51-52). A urmat, se știe, rearestarea, anchetarea și procesul desfășurat în „mare taină”, acuzat de spionaj, internat inițial la spitalul de nebuni de la Jilava, reînschis la Aiud, unde a slujit „cea mai frumoasă Liturghie” (Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora, op. cit.). A fost condamnat la 10 ani de închisoare incluzând confiscarea averii, eliberat însă după cinci ani și jumătate, Ambasada Franței anunțându-l că trebuie să părăsească Țara. La reducerea pedepsei și eliberarea sa au intervenit personalități mondiale: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, Principesa Ileana, Roland Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, Margaret Thacher etc.
În SUA, unde primește cetățenie de onoare, a desfășurat o intensă activitate preotească și proromânească la Biserica „Sfânta Cruce” din Alexandria, unde a editat „Buletinul Parohiei”. A organizat Festivalul Internațional „Romfest”, ținut pentru prima dată în Țară, la București, în 1998.
Din dor de Țară se întoarce în 1990: „duhul iubirii de țară și de oamenii ei, de mănăstiri, de trăitorii din ele și de neamurile mele mă mână spre locurile copilăriei, ale bucuriilor și ale suferințelor trăite acolo, comoara cea mai de preț a viețuirii în România vreme de 60 de ani,până la timpul înstrăinării, acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărțit viața ei în 1985, mai adâncă și mai lată decât prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie și în închisoare, viața mea se petrecea în pământul țării; poate pentru că trăiesc mereu în perspectiva următoarei vizite pe care o voi face în țară, trecând un ocean de apă și de amintiri, la fel de imense” (apud Testamentul Părintului Calciu (1925-2006). Volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu, Claudiu Târziu, București, Editura Christiana, 2007). În 2005, boala (cancer de pancreas) își arată colții. Slăbit, slujește ultima liturghie la Biserica „Sf. Ilie” – Gorgani, se bucură de apariția cărții Intoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide, prefațată de el, este internat la Spitalul Militar din București, unde a fost vizitat, între alții, de patriarhul Teoctist, mitropolitul Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, ambasadorul SUA, Gigi Becali, de un numeros public. A plecat la Washington, unde și-a dat obștescul sfârșit, trecând la cele veșnice, la 21 noiembrie 2006 (ora 13, 10 în România, 20,10 în SUA), după trei ore de comă, cu doar două zile înainte de împlinirea vârstei de 81 de ani. La Biserica „Înălțarea Domnului” din Montreal s-a făcut o slujbă pentru sufletul Părintelui (22 noiembrie 2006), iar la biserica sa, „Sfânta Cruce” din Washington, a fost o zi (23 noiembrie 2006) de priveghi neîntrerupt.
Conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost întors în Țară, urmând să fie înmormântat la Mănăstirea Petru-Vodă, păstorită de prietenul și colegul său, Justin Pârvu, cu icoana Maicii Domnului dăruită de patriarhul Teoctist pe piept, cu mătăniile făcute de maicile de la Diaconești. Pregătirea de înmormântare a avut și unele piedici neortodoxe (vezi Testamentul Părintelui Calciu, op.cit., p. 93-95). În cele din urmă, voința Domnului și-a spus cuvântul, părintele Gheorghe Calciu a fost înhumat, duminică, 3 decembrie 2006, la Mănăstirea Petru-Vodă, slujba de îngropăciune fiind făcută de 34 preoți, în prezența a peste 2000 de enoriași. Părintele Justin Pârvu l-a numit, la finalul slujbei, pe Gheorghe Calciu, un „nou sfânt care ne va călăuzi și ne va ajuta”, un „nou apostol al românilor”, „răscumpărătorul vremurilor noi, care spală rușinea fricii și a lipsei de cutezanță”, să fie „mijlocitor pentru Biserica și neamul nostru”, „mărturisitor neînfricat al credinței”; „Din vremelnicie, Părintele Calciu trece în veșnicie și trage după el un neam întreg, deoarece va dăinui în istorie și în vecii nesfârșiți acel popor care-l va avea într-o măsură cât mai mare pe Dumnezeu”! Aviz sataniștilor și celor care au declarat la Dabos, în 2023, că Dumnezeu a murit, iar lumea trebuie să se obișnuiască să trăiască fără Dumnezeu (?!). În mascarada condamnare a comunismului orchestrată de președintele Băsescu-Petrov, numele său este doar pomenit o dată.
⁎
Am afirmat că am fost binecuvântat cu prietenia studentului, preotului-martir și sfânt (în opinia mea) Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Eram patru în camera de la căminul studențesc „Panduri”, cu paturi cazone, cu noptieră metalică, în care am zărit două cărți scrise de Nichifor Crainic și Spinoza. Încercăm să le citesc, dar lipsa mea totală de minima cutură teologică și-a spus cuvântul. A fost începutul. De atunci, Ghiță, cum îi spuneam, m-a luat în compania lui, mergând pe jos de la cămin la cantină (în Drumul Taberei), explicându-mi textul cu o răbdare de benedectin. Fiind în comitetul Asociației Studenților, ocupându-mă de activitățile culturale și sportive, Ghiță mi-a sugerat ce bilete la teatru sau operă să solicit, total diferite de cele cu program tezist. Așa am văzut împreună „Din jale se-ntrupează Electra” (nu mi s-a oprit plânsul pe tot traseul de la „Nottara” la Căminul Panduri), „Doi pe-un balansoar”, „Faust” la Operă etc.; am audiat coruri bisericești, mi-a orientat lectura etc. Practic, Ghiță m-a format ca om și viitor cercetător, ocupându-se de mine ca un adevărat părinte. Am continuat să ne vedem după terminarea facultății, la mare, împreună cu familiile (fiica mea, Olivia fiind de-o seamă cu Andrei), am avut fericitul prilej de a-l reîntâlni venind cu „botezul”, ca preot, în casa nașilor mei, fam.Vițu Popescu din Drumul Taberei. I-am relatat confruntarea părintelui patriarh Teoctist cu Ion Dincă (Teleagă) trimis de Nicolae Ceaușescu să-l determine pe patriarh să accepte demolarea Catedralei Patriarhale și a așezămintelor (pe sub Dealul Mitropoliei trecea Bd. „Victoria Socialismului”) și construirea altei catedrale pe locul Mănăstirii Văcărești. La refuzul Patriarhului, Dincă, arogant, a spus că va băga buldozerele. „Numai peste trupul meu”, i-a replicat Patriarhul „și cum veți rămâne în istorie?”. După relatarea acestei situații, relațiile dintre cei doi s-au îmbunătățit simțitor, Ghiță cerând, prin testament, să fie înhumat cu Sfânta Cruce a Fecioarei dăruită de Patriarh când Părintele era internat la Spitalul Militar Central. Vorbeam periodic la telefon, informându-l cu micile mele realizări publicistice. Până când, la „Europa liberă” am auzit că se pune la cale arestarea sa. I-am dat telefon: „Ghiță, despre tine-i vorba?”. „Da, Tudorele, dar nu mă mai suna să n-ai și tu probleme”. L-am sunat totuși totuși, dar telefonul fusese desființat. După 1990, i-am trimis la Biserica „Sf. Cruce” cărțile mele, am purtat o corespondență, publicată (vezi Tudor Nedelcea Biserica și societatea, Craiova, Editura Sitech, 2029, p. 260-290; Tudor Nedelcea, Corespondența primită, Editura Didahia Severin, 2021, p. 72-79), mărturisindu-mi într-o scrisoare din 18 octombrie 1991, că „în anii de suferință, erai printre prietenii de care îmi aminteam des”. Ne-am reîntâlnit, față la față, în septembrie 1998, la Congresul „Romfest” organizat de el și în care am vorbit despre Eminescu și cugetarea sacră.
Dar, relev un alt aspect din timpul studenției. Ca orice elev sau student (mai ales filolog), am încercat să scriu poezii, mici povestiri, primele mele încercări literare pe care le prezentam bunului meu amic, Gheorghe Calciu, care s-a dovedit a fi și un excelent critic literar, obiectiv și necruțător. Recitindu-le după aproape două decenii, observațiile lui Ghiță s-au dovedit pertinente. N-am continuat în domeniul creației literare, ci în istorie literară, vocația neajutându-mă.
Public doar o parte din observațiile critice ale lui Gheorghe Calciu (nu și textele mele), spre a vedea și o altă fațetă a personalității sale, multiplă și marcantă, lecție de teorie literară.
Tudor Nedelcea
Bună, foarte bună, progrese evidente față de celelalte. Câteva stângăcii de limbaj de care trebuie să te debarasezi și care țin oarecum de un fel de teribilism juvenil și poate de o necunoaștere exactă a valorilor semantice. Cuvintele sunt, în majoritatea lor convenții, dar convenții stabilite prin îndelung uzanțe. A inversa valorile semantice sau a le schimba complet e o chestie de violentare a lucrurilor temeinice și această violentare poate fi acceptată sau nu în funcție de o lungă serie de factori pe care nu i-aș putea înșira aici pentru motivul binecunoscut că și mie mi-s total neclari.
Sensuri neclare pentru tine sunt: a introspecta (1) grațios (3)
Scăpări din vedere: Mina este pentru tine «cele 4 cuvinte»??!?!
Combinația «cerc de teseu» e interesantă poate, dar n-o prea înțeleg; aici pare un fel de nucă în perete.
Inofesându-l – cuvântul nu există. Felicitări pentru creație dar sună tare neplăcut.
În fine „grațios” se potrivește aici în context ca și la un hipopotam... Însă schița e construită cu inteligență și surprindere a mecanismelor sufletești care-ți fac cinste. Nu înțelege de aici că totul e ireproșabil. Uneori prea multă insistență pe explicații nu e indicată. Puținul mister, ușor de ghicit de altfel pe care l-ai lăsat asupra motivelor acțiunii lui Titu e foarte bine venit pot să spun chiar (vorba lui Caragiale) că dă o notă de inedit bucății.
Cert este că fiecare nouă lucrare a ta ( sau aproape fiecare) a marcat o evoluție față de cele precedente. Asta e o foarte optimistă dovadă că talentul tău e perfectibil.
Deci perseverează
Gh. Calciu
Prima o cunosc. Cea de-a doua mi-a trezit formidabil de mult interesul. Nu mă așteptam să-i dai o astfel de rezolvare – te invidiez pentru ea.
Te sfătuiesc mai lucrează pe ea. E o idee foarte puțin exploatată în literatura tânără și e de un mare adevăr. Pentru reușită, încearcă să înlături cât mai mult elementele descriptive. Suprimă-le!
Ai să vezi că iese mai bună. Repet că e splendidă.
G.C.
A treia (în ordinea cronologică) deși nu are originalitatea invenției din prima, o depășești cu mult prin pesonalism. Acolo erai prizonierul lui Salinger, aici ești tu. Cea de a 2-a s-a estompat. Important și meritoriu este faptul că n-ai speculat nici pe tema de mult epuizată a generozității juvenile, nici pe tema (mai mult decât arhaică) a iubirilor spontane și fulminante. Totul se desfășoară normal, la un nivel aproape mediocru lăsând însă să transpară un anumit dramatism pe care lectorul îl sesizează. Mă bucur că ai reușit să-ți găsești linia. Dacă acest subiect atât de mult tratat în toate literaturile a căpătat la tine o semnificație și o gravitate sensibilă pentru cititor, este datorită faptului că nu te-a lăsat dus de emfatism. Nu te sfătuiesc pentru o „aurea mediocritas”decât acolo unde subiectul o cere. Găsește ceva formidabil și poți s-o scrii cu stilul unui plutonier de jandarmi ca Rebreanu – Sensurile faptelor vor sparge carapacea strâmtă a cuvintelor. Câtă vreme însă n-a descoperit ideea genială păstrează măsura – Felicitări!
G.C.
Lucrare defectuoasă prin relatarea unei întâmplări banale, romantice și lipsită de orice efect (mă refer la povestirea bătrânului). Până la discuția cu el întreaga atmosferă din bar prevestește ceva cel puțin interesant, deși detaliile unei psihologii individuale ale clienților unui bar (lucru foarte interesant pentru un scriitor) care ar fi putut pricinui o incursiune punctuoasă pentru autor lipsesc. Însăși figura bătrânului este estompată prin platitudinea povestirii. Renunță la trucul clasic al spovedaniei spontane și pune altceva în loc, ceva solicitant, zguduitor chiar care să depășească romantismul siropos al vârstelor adolescenței.
Să ști că linii gen[era]le, literatura este arta mijloacelor verbale de expresie, ideile în fondul lor schimbându-se.... Dacă povestești un fapt banal fă-o în așa fel încât el să devină unic prin maniera prezentării. Sunt convins că o poți face, căci ai arta cuvântului, deși încă în forme fruste, ai pătrundere psihologică, sensibilitatea sesizantă a exteriorului cu implicațiile lui interioare. Nu te lăsa târât pe panta facilităților de invenție factică și statistică și perseverează. Acea bucată depășește prin originalitate (în sensul că-ți aparține total subiectul) pe cea anterioară care însă o depășește pe aceasta prin stil. Dacă ți-aș fi mentor spiritual te-aș închide doi ani în casă pe mâncare, scris și citit. La sfârșitul celor doi ani ai ieși cel puțin un meseriaș excelent în litere, dacă nu chiar cu talent.
Calciu
P.S. De mult mă bătea gândul să fac cunoscute aceste aprecieri extrem de prețioase pentru mine, venite de la un om fără experiență normală (după circa 15 ani de pușcărie). Într-o zi, de Sf. Petru și Pavel, 2024, am intrat în birou, iar dintr-un raft mi-a căzut la picioare revista sa, „Buletinul Parohiei Sf. Cruci”. M-am așezat pe scaun și-am scris acest text. Am deschis apoi TVR2 și am văzut, în reluare, „Memorialul durerii”, în care Părintele vorbea despre pastorul Richard Wurmbrand. Semn că Gheorghe Calciu-Dumitreasa este cu noi! Amin”
T.N.
|
Tudor Nedelcea 7/1/2024 |
Contact: |
|
|
