Scrisoare pastorală
Între Mithra și Hristos. În una din zilele trecute, ascultam o emisiune la postul de radio ,,România-Cultural. Un românaș de-al nostru stabilit într-o țară nordică își prezenta o teză de doctorat, pe care o realizase și o susținuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată și notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult necreștin în spațiul sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmații mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru.
Susținea sus și tare că religia creștină a fost impusă de către autoritățile politice românești poporului român începând din secolul al XIV-lea, odată cu înființarea statelor românești. Până atunci românii ar fi avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic.
O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma. Oare, românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creștini din secolele I-XIV, care și-au dat viața pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creștini și nu și-au lepădat credința în ciuda tuturor persecuțiilor? Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici și mânăstiri datând dinainte de formarea statelor românești descoperite de arheologi pe teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creștinismul nord-dunărean și reprezentanții lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la Niceea din 325 a fost prezentă o delegație a creștinilor din părțile noastre în frunte cu un episcop? N-au auzit onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creștini, precum Niceta de Remesiana, care au trăit și și-au scris opera în părțile noastre? N-a auzit de călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul, român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl utilizează toate popoarele? Sau despre același Dionisie, care a tradus pentru prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile și mitropoliile înființate de bizantini, care aveau în subordinea lor spațiul și creștinii din nordul Dunării? Multe alte întrebări de acest gen aș mai fi avut de pus acelui domn ,,doctor. A doua dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre românești nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea. Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu ușurință că peste 90% din ele au conținut creștin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există și colinde cu conținut istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învățăturii creștine, adânc înrădăcinate în conștiința poporului român, creatorul acestor nestemate.
E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscențe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariția creștinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul județului Mehedinți. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt niște creații extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât și adună de la porți sufletele celor morți spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii și în învățătura noastră creștină Mântuitorul nu apare călare pe cal și nu are acest rol de a transporta sufletele morților dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscență a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părțile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creștinată de către autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreștine păstrate în folclorul și etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creștinați.
Gogomăniile spuse pe post de acel ,,doctor mi-au lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul și aplauzele derbedeilor de pe marginea drumului.
*
Enigma scrisorii. Dragi copii! Celor mai mulți dintre voi vă plac filmele și cărțile polițiste. Vă place să fie descoperit făptuitorul răului și să fie pedepsit. Admirați pe polițiștii și detectivii, care se străduiesc și de multe ori reușesc să descopere adevărul. Vă propun azi să fiți și voi detectivi. Iată că poștașul nostru a pierdut o scrisoare. A plouat și s-a șters de pe plic atât adresa expeditorului, cât și a destinatarului. Vă redau mai jos conținutul scrisorii. Citiți-o cu atenție și încercați să depistați voi cine a trimis-o și cui a trimis-o. Rugați și pe părinții voștri să vă ajute. Ne întâlnim la următoarea slujbă, când veniți la biserică să vă spovediți și să vă împărtășiți și atunci analizăm problema și vedem cine este cel mai bun detectiv din parohie. Scrisoarea este aceasta:
,,Dragul meu copilaș! Te-am privit când te-ai sculat de dimineață. Așteptam să-mi spui câteva cuvinte, să vorbești cu mine. Am observat însă că te grăbeai să ajungi la școală, ca să nu întârzii. Speram să găsești câteva clipe și să-mi spui doar atât: ,,-Bună dimineața! dar nu s-a putut. Așteptam ca la școală să-mi spui câteva cuvinte, dar erai prea atent la lecții, prea pornit spre joacă și iar ai uitat de mine! Am sperat că vei vorbi cu mine când vei ajunge acasă, când te vei așeza la masă. Te-am văzut însă că erai prea flămând și m-ai uitat. Doream atât de mult să vorbești cu mine! Ziua, ce-i drept, era lungă și mai aveai timp. Ți-ai făcut lecțiile și ai fugit la joacă. Speram că seara vei avea mai mult timp să vorbești cu mine. Tocmai de aceea am aprins candelabrul cerului, ca să te bucur de măreția lumii. N-ai observat. Ai luat ce-i luat în gură și ai trecut la televizor. Ai schimbat program după program până târziu în noapte și ai adormit uitându-te la ecran. De mine ai uitat și de data aceasta. Doream atât de mult să vorbești cu mine! Așa aștept în fiecare zi. Dar nu contează. Te iubesc atât de mult, încât te iert și am răbdare cum nu poți tu să-ți imaginezi. Poate azi vei fi altfel față de mine
Aici foaia scrisorii s-a udat și nu se mai înțelege ce scrie și cine semnează. Aștept rezultatele voastre.
*
Interviu cu Dumnezeu. Marele scriitor, filozof și eseist, regretatul Octavian Paler, a scris undeva o pagină extraordinară, în care și-a imaginat că a luat un interviu lui
Dumnezeu. Desigur, în literatură orice e posibil, chiar dacă în viața reală nu. Pentru frumusețea și actualitatea ideilor de acolo, am considerat necesar ca să vă fac și Dumneavoastră cunoscută acea pagină. Nu veți regreta dacă veți citi-o:
,,- Ai vrea să-Mi iei un interviu, deci
, zise Dumnezeu.
-Dacă ai timp
, i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul Meu este eternitatea, veșnicia
Ce întrebări ai vrea să-Mi pui?
- Ce Te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul și astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul. Că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp. Apoi am întrebat:
- Ca Părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață, pe care ai dori să le învețe copiii Tăi?
- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar, pur și simplu, încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți, ci că trebuie să se ierte și pe ei înșiși, prin Taina Spovedaniei.
- Mulțumesc pentru timpul acordat
, am zis smerit. Ar mai fi ceva
Ce ai dori ca oamenii să știe? Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna și îi aștept
pentru interviu!
Orice comentariu e de prisos. Cine are urechi de auzit, să audă!
*
Ziua Eroilor. Marcăm și noi această zi sfântă din calendarul Neamului printr-o poezie cu acest titlu, semnată de Gheorghe Băltean și apărută în ,,Frontul Mărășești, anul III(1938), nr. 16(nov.), pag. 52. Iat-o:
,,Dormiți Eroi, dormiți sub glii.
Dormiți la noi și-n țări pustii!
Al Domnului e - acest pământ,
Oriunde sunteți în mormânt.
Același cer l-aveți de scut,
Pe care-n țară l-ați avut;
Aceiași aștri strălucesc
Și ziua-noaptea vă păzesc.
Aceiași nori spre voi se-ntind,
Aceleași fulgere s-aprind,
Aceleași tunete s-aud,
De-aceleași ploi pământu-i ud.
Același vânt vă plânge-n zori,
V-aduce bun miros de flori:
Din țara voastră, dintr-un sat,
Pe care-n jale l-ați lăsat.
Voi mulți afară-n câmp v-ați stins,
Ai voștri ochi de cer s-au prins.
De-atunci e mult mai înstelat,
Cu ochii voștri mai bogat.
Prin nopți senine licăresc
În lacrimi sfinte se topesc
Privesc de sus la țara lor,
Acum și-n vecii vecilor.
*
Copilul înfiat. Într-o împrejurare oarecare am avut prilejul să discut cu un general al armatei române. Era bine dispus, binevoitor, prietenos, fără morga aceea a omului sus-pus, care te ține pe tine, biet muritor de rând, la distanță. Un pensionar gata de a lega o discuție menită să uiți că trece timpul. Discutase câte toate cu mulți dintre cei prezenți, făcuse chiar glume, râsese, dăduse sfaturi, ce mai, se comportase ca un om normal.
Întâmplarea a făcut ca să stăm mai mult de vorbă. Mi-a spus că provenea dintr-o familie cu nouă copii din Maramureș, că fusese luat ,,de suflet de niște rude din Vâlcea încă în primii ani ai vieții. Mi-a spus că părinții îl dăduseră, fiindcă greutățile și nevoile îi copleșiseră. Curând după plecarea lui din casa părintească, mama îi murise. Nu fusese la înmormântarea ei. I s-a spus mult mai târziu. Tatăl s-a recăsătorit și a luat o femeie cu alți patru copii. A revenit în casa părintească pentru o zi după cincisprezece ani. Era o familie străină. Simțea cum frații îl invidiază, pentru că avusese șansa să fie ,,dat de suflet, să aibă de toate în noua familie, să nu mai ducă grija zilei următoare. Îi erau frați, dar în același timp îi erau străini. Ei fiind mai mari, terminaseră câte o școală de meserii, învățaseră câte o meserie ,,la locul de muncă, vreo doi se căsătoriseră deja. Niciunul dintre ei nu avea planuri mărețe de viitor, aspirații tinerești. Totul se reducea la grija pentru existență.
În calitate de ,,copil înfiat nu a avut o copilărie fericită. ,,Aveam de toate: mâncare destulă, haine bune, bani pentru cărți și ce mai trebuia la vârsta aceea. Nu m-a bătut nimeni, nu m-au certat. Învățam bine, era premiantul clasei și oricine ar fi crezut că sunt un copil fericit, cu perspective strălucite de viitor. În realitate nu era așa. Aveam din cele materiale, dar îmi lipseau cele spirituale. Numai Dumnezeu știe de câte ori mă ascundeam ca să plâng și să-mi înăbuș durerea din inima mea. Eram la vârsta când copilul are nevoie de dragoste părintească, de comunicare, de înțelegere, de mângâiere. Nimic din toate astea nu aveam. Părinții adoptivi erau oameni corecți în felul lor. Se îngrijeau să am toate din cele materiale, dar nu-mi dădeau nimic din sufletul lor, din dragostea lor. Nu-mi amintesc din toată copilăria mea să fi îmbrățișat sau să fi fost îmbrățișat de tata sau de mama. Totul se reducea la calcule, la socoteli contabilicești. Parcă și banii pe care mi-i dădeau să-mi cumpăr cele necesare erau însemnați undeva, în condici numai de ei știute, ca niște economii, pe care urmau să-i primească cu dobândă peste ani. Dacă pentru majoritatea copiilor copilăria este vârsta cea mai frumoasă, de care își amintesc toată viața cu drag, cu nostalgie, pentru mine a fost o piatră grea de încercare, pe care am resimțit-o toată viața.
Am învățat pe brânci, nu de dragul de a fi premiant, de a fi lăudat de profesori, ci din dorința numai de mine știută, de a zbura cât mai repede și cât mai departe de acolo. Mă obseda gândul de a-mi câștiga cele necesare pe cont propriu, gândul de a nu mai depinde de acei oameni străini. Am intrat la școala militară de timpuriu, fiindcă am auzit că acolo îți asigură statul toate cele necesare. M-am dus acasă doar în vacanțe, dar prăpastia dintre mine și părinții adoptivi s-a mărit de la un an la altul. Am urcat treaptă cu treaptă ierarhia militară, am ajuns aproape de vârful piramidei, am lucrat mulți ani în Ministerul Armatei. Am ținut însă permanent legătura cu părinții adoptivi. Le trimiteam bani, pachete, vorbeau o dată sau de două ori pe săptămână la telefon. Când puterile li s-au șubrezit, m-am înțeles cu niște rude din satul lor să-i îngrijească. Le trimiteam bani și le-am promis casa, grădina și tot ce însemna proprietate a mea în satul acela. Nu-mi trebuia nimic. Aveam de toate, iar în planurile mele de viitor nu s-a găsit niciodată ideea de a mă întoarce în satul vâlcean în ultimii ani ai vieții. M-m căsătorit, am avut și eu copii, dar alta a fost atmosfera, legătura.
*
Deschiderea cărții. Foarte adesea, în multe discuții cu creștini de aproape și de departe, sunt întrebat de tineri și de vârstnici ce este cu deschiderea cărții de către preot. Desigur, ați sesizat că întrebările respective priveau ,,ghicitul preotului în cărțile bisericești și mai ales în Sfânta Evanghelie. Am întâlnit chiar o femeie destul de în vârstă, care venea pe jos tocmai de la Podeni și se ducea undeva în părțile Strehaei, fiindcă auzise că acolo este un preot, care ,,deschide cartea.
Am spus tuturor și nu voi înceta să spun, că e vorba de o șarlatanie. Preotul nu ghicește în Sfânta Evanghelie, așa cum nu ghicește în Sfânta Împărtășanie, în cărțile de joc, în cafea, în palmă, în stele, în lună etc. De unde se trage această vorbă și această practică?
Este o tristă realitate istorică, pe care o voi menționa aici în câteva cuvinte. A fost o vreme, când nivelul de cultură al preoților noștri era foarte scăzut. Limba în care erau scrise cărțile bisericești era greaca ori slavona, adică vechea limbă rusească. Amândouă limbile erau foarte grele. Pe amândouă le-am învățat atât în seminar, cât și în facultate, ba limba rusă am mai învățat-o și patru ani în școala generală și, cu toate acestea, greu pot să rup câte o boabă în cele două limbi. Candidații la preoție învățau cel mai adesea practic pe lângă preoții bătrâni să facă slujbele, să zică și ei câteva rugăciuni, câteva cântări în limba română, eventual să țină o predică. Se duceau apoi la episcop cu un peșcheș(cadou), îi hirotonea și gata. Mulți nici nu mai învățau rânduiala după ureche. Ai noștri din părțile Olteniei treceau Dunărea și erau hirotoniți de episcopul de la Vidin. Tot ce conta era taxa ori ploconul pe care le dădea ierarhului respectiv. Ședeau la coadă. De ce? Fiindcă în țară se dăduse o lege, prin care preoții erau scutiți de anumite dări către stat. Episcopul nu numai că-i hirotonea, dar le dădea și țidulă, adică adeverință sau atestat că sunt preoți. Reveneau la casele lor, își vedeau de treburi ca și până atunci, dar când veneau zapcii să strângă birurile, arătau dovada că sunt preoți și scăpau mai ieftin. Așa se ajunsese ca să consemneze documentele că la un moment dat într-un sat erau și 17 preoți. Într-un asemenea mediu de ignoranță, ne putem imagina ce însemna o carte, mai cu seamă că ea costa foarte mult. O Sfântă Evanghelie putea costa prețul câtorva pogoane de pământ sau câtorva perechi de boi. O asemenea carte era destul de rar deschisă
În ce privește cititul
, tulai, Doamne! Preotul rostea un fel de bolboroseală, pe care n-o înțelegea nici el, nici credincioșii lui. Lucrul acesta făcea ca să se mărească nedumerirea și admirația față de ceea ce scria în cărți. Acolo trebuia să fie toate tainele vieții și ale morții însemnate, toate amănuntele legate de viața fiecăruia și ale tuturor laolaltă. La vreme de nevoie, în special la vreme de boală, în schimbul unei sume de bani, fără îndoială, preotul sprijinea Sfânta Evanghelie pe capul bolnavului sau al celui ce-i solicitase deschiderea și urma
minunea: ghicitul în carte.
Cărțile noastre vechi bisericești, mai ales cele copiate cu mâna, erau scrise în mai multe culori, cu chenare frumos ornamentate. Uneori se scria câțiva ani la o carte bisericească. Ei bine, dacă în locul unde se deschidea cartea, predominau literele negre, era semn de rău, de nenorocire, de moarte; dacă predominau literele roșii sau verzi, era semn bun, de speranță, de însănătoșire, de izbândă etc. Nu știau ce scrie acolo și, de fapt, nici nu aveau nevoie să citească, importantă era culoarea, aspectul paginii și al literelor. Acesta era ghicitul sau deschiderea cărții. Să fim serioși!
Și eu deschid cartea și cărțile. În fiecare zi. Dacă nu fac asta o zi, mi-e foame de carte. Citesc literele, cuvintele, paginile, capitolele, cărțile, scriu cărți, dar nu m-am gândit niciodată și nici nu pot să
ghicesc în carte sau în cărți. Dacă aș fi putut să fac asta, aș fi ghicit pentru mine în primul rând(
.)! Păi nu? Așadar, dacă mai auziți pe cineva că un preot sau altul ,,deschide cartea și ghicește în schimbul unor sume de bani sau altor bunuri, să afirmați cu putere că e o excrocherie. Dacă vă contrazice cineva, spuneți-i că așa v-a spus preotul dumneavoastră.
*
Sărbători uitate. În părțile Olteniei și mai ales ale Severinului există cel puțin trei zile în an, care nu sunt considerate sărbători bisericești propriu-zise, dar poporul le respectă cu sfințenie de când se știe. Este vorba de 11 Iunie( Sfântul Apostol Vartolomeu), 17 Iulie(Sfânta Muceniță Marina) și 23 Iulie(Sfântul Mucenic Foca). Lucrul în aceste zile este considerat aducător de mari pagube, iar sfinții menționați sunt socotiți că au mare influență asupra ploilor, furtunilor, trăsnetelor. Circulă și multe povestiri în popor cu privire la pedepsirea exemplară a celor ce-au lucrat în astfel de zile. Am putea spune că acești sfinți sunt considerați la fel de importanți sau chiar mai importanți decât Sfântul Prooroc Ilie(20 Iulie) sau Sfântul Pantelimon(,,Sfântul Ilie cel Șchiop)(27 Iulie).
Propunem Preasfințitului Episcop Nicodim să analizeze posibilitatea instituirii acestor zile ca sărbători bisericești locale și înscrierea lor în calendar ca sărbători ,,cu cruce roșie, ca zile în care să se oficieze slujbă la biserică. Într-o zonă în care agricultura constituie încă sursa principală de existență pentru majoritatea populației, este bine ca să se ia seamă la astfel de tradiții intrate adânc în viața poporului român și respectate după cuviință, cu atât mai mult cu nu încalcă învățătura dogmatică și rânduiala liturgică a Bisericii noastre. Potrivit canoanelor, ierarhul are dreptul să instituie sau să suspende sărbători în eparhia sa.
*
Zâmbete. ☺Anunț: Vând costum de ginere, purtat o singură dată, și atunci din greșeală
! ☺,,La mulți ani tuturor femeilor și mii de mulțumiri pentru tot ceea ce faceți pentru noi! Semnează: Tinichigii auto din România. ☺Sfatul zilei: Încercați să fiți fericiți
de slăbit este prea complicat! ☺ Eram curios! Bărbaților, ăstora care nu sunt căsătoriți, cine le spune ce să facă, cu ce să se îmbrace și că nu au dreptate? ☺Psihologul: ,, Alcoolul nu o să te ducă nicăieri! Pacientul: ,, Nimeni nu-l bea ca mijloc de transport! ☺ Fasolea bună se aude din depărtare! ☺ Sunt oameni care nu ar recunoaște niciodată că au defecte. Eu, dacă aș avea, aș recunoaște
! ☺,, Ce dimineață grea! Am avut timp să aspir, să fac curat în baie, să ud florile de pe terasă
! ,, Dar nu ai făcut nimic! Nu, dar am avut timp! ☺,,- Cică norocul e ca o roată, se-nvârte, se-nvârte ș-odată ajunge și la tine! ,, - Cred că a mea s-a oprit la vulcanizare! ☺,,- Atunci când o ușă se închide, o alta ți se deschide! ,,- Știu, că am avut și eu Dacie! ☺ Dacă de ziua îndrăgostiților nu ești îndrăgostit, nu dispera. Păi ce, de sâmbăta morților ești mort? ☺ Țuica din Oltenia a apărut când și-au spălat maramureșenii paharele de palincă!
*
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 6/30/2024 |
Contact: |
|
|
