Voi scrie un poem pentru tine
Desăvârșită-i noaptea când te strâng în brațe
Și cu sânii tăi tineri îmi atingi bătăile inimii
Picioarele-ți cărnoase și goale se ating de mine
Și curbele trupului tău mă fac să visez... himere.
Tu ești asemeni unui vis erotic ce s-a pierdut ireal
În neant cu genunchii-ți rotunzi ca merele toamnei
Cu brațele-ți moi și lungi ca zborul pescărușilor
Și gura-ți mică ce așteaptă de la mine mii de săruturi.
Lasă-mă iubit-o acum să-mi pun palmele mele
Pe pleoapele tale, pe gâtul tău alb, lunguieț și fin
Ca zăpezile iernii siberiene de mult mai demult.
Când voi fi liniștit, voi scrie un poem pentru tine!
Nedumerire
Deschizând ochii minții
mă gândesc
cum păsări hoinare
zboară întruna
peste cărări neumblate
Privirea-mi atinge Cerul
inima-mi saltă în piept
uimirea mea devine năucă
îmi pun întrebări omenești
și totul la mine e pe ducă
Aproape de mine e Cerul
stau și mă întreb acum
oare încotro este Nordul
iar între degete, îmi asfințește
Sudul
Despre singurătatea plecării
Printre poluri inverse
În lupta cu viciile
Mă târăsc asemeni râmelor
Și orice pas fac prin netimp
Mă apropie de prăpastie.
Atunci cred că Dumnezeu
Vrea să scape de mine -
Nu vrea întoarcerea păcătosului
Ci dispariția mea cu adevărat.
Nu ar trebui să gândesc așa,
Ieri, plimbându-mă prin grădină
Am văzut un stol de păsări călătoare
Care precis se vor întoarce la primăvară...
Amintirile păcatului primordial
N-am fost iertat în primăvară
nu m-a iertat nici vara
ce să mai vorbesc de toamnă
sau iarna geroasă și nemiloasă
căci tu nu mi-ai dăruit niciun anotimp
Amintirile noastre au împietrit
în crucea nopților de iarnă
Îmi amintesc doar foșnetul îndelung
al rochiilor tale
nimeni împrejur
Precum pâinea se numește pâine
așa și tu te definești
ca o fărâmă a împietririi
amintirilor mele
Păcatul crescuse în trupul meu
iar tu nu mi-ai dăruit niciun anotimp
să fie doar al meu, al nostru
Cotidiană
am visat un munte alb
pe care coborau gânduri
în șir indian, șirag,
pe un soare care îți topea inima
pădurea de conifere mirosea
a verde crud
iar printre crengile brazilor
cântau păsări cu ciocuri rotunde
m-am trezit transpirat
am deschis ochii
în jurul meu erau oameni cu măști
măști care-ți iau aerul și libertatea
măști ca-n lagărele de concentrare
ori supermarket-urile de oraș
am visat un munte alb în care poeții
nu-s răpuși de covid ci de sticlele de votcă golite
Desculț
mă întorc dintr-o țară
în care se umblă numai
desculț
pentru a nu stânjeni
dansul greierilor
dimineața pe răcoare;
doar astfel îți vei
împlini și tu
somnul cu vise în
culori
așa cum numai
pictorii
visează adesea
în anumite nopți
și rar, rar de tot
muritorii
Înserare
Umbrele cu aripi stufoase,
somnolente,
cuprind depărtările.
La ore neștiute de nimeni
vine înserarea tiptil
ca o felină desprinsă
cu întunericul
Pe un pisc al singurătății lui
și-au întemeiat moșia
corbii și caprele negre
exploratori ai înălțimilor dense.
Muntele geme arareori,
crește și descrește
precum pântecul femeii
la soroc.
Clipele rămân în casa aceea
în care, ba ne-am iubit,
ba am murit.
Doar ochii tăi rămân într-ai mei
atunci când înserarea dispare
ca o mireasă furată!
La rând vin visele
cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene
E vreamea basmelor!
Fashion autumnal
sub talpa toamnei
au murit rozele din grădină
ultimii fluturi s-au retras
și au devenit una cu pământul
sub covorul arămiu de frunze moarte
doar hribii mai răsar pe cernoziomul neprietenos
în bavna seculară se-aude șuieratul vântului
și dansul frunzelor ce cad una peste alta
dans ce-mi amintește de galele fashion din milano
sătul de atâta toamnă, mizerie umană
mă cuibăresc disperat în sufletul tău
să rămânem îmbrățișați până la primăvară
vei fi ocrotitoarea mea pentru un anotimp
sau poate pentru o veșnicie
Someș
Se înseninează Someșul copilăriei.
Din pântecul lui curg domol
apetisante gânduri înspre tine.
Le ating cu un zâmbet ștrengar și tandru
asemeni valurilor ce ating malurile.
Inima ta îmi cicatrizează sufletul.
Mai avem puține clipe pentru vindecare
dar ce-ți pasă ție Someș, perpetum mobile,
de timpul pandemic ce sângerează lumea?
Eu rămân o umbră fără rădăcini, fără speranțe,
într-un amurg fără valuri, amurg sângeriu
Gara, fără linii și felinare
Gării din Mireșu Mare
marea mea moștenire
e doar existența nocturnă
pe un peron părăsit
dinainte
e terasamentul zgrunțuros
de-a dreapta și de-a stânga
cantoanelor ceferiștilor
spre zori-de-ziuă
câmpia nesfârșită
din cele patru zări
mă ocrotesc cu imagini
cu tine
chipuri de nimeni
înțelese
deslușirea tâlcului
va fi la Răsărit.
Gelu DRAGOȘ
|
Gelu Dragos 6/26/2024 |
Contact: |
|
|
