Verticali pentru România. Exilul și așa-zisa diaspora românească
Problema EXILULUI nu este neapărat românească, ci în fond universală și extrem de veche. Cum, dacă nu prin acest proces de expatriere, s-a format un nou tip de națiune, cea americană, a cărei constituire ar merita să fie un motiv de reflecție pentru toți apărătorii unui patriotism intolerant?
Străvechea zicală grăiește: „Fie pâinea cît de rea, tot mai bine-n țara mea” – pare de o vreme încoace tot mai contestată în mentalul străvechiului nostru popor român… și atunci, dacă americanii care sunt toți „transfugi” au colonizat „lumea nouă”, au creat un nou tip de patriotism, o patrie a celor fără de patrie, gândită însă din afara granițelor, nu cumva problema exilului apare într-o altă lumină?
Exilul este la început ceea ce pe englezește se cheamă „challenge”, în germană „Herausforderung”, iar în franceză „défi”, iar echivalentul românesc ar putea fi „punere la încercare”, căruia îi lipsește însă intensitatea termenilor mai sus citați, iar dacă i-am zice „provocare” sau „sfidare”, am aluneca spre echivoc.
Niciun exil nu începe ca o desfătare în noul mediu în care ai nimerit. Îmi amintesc de regretele și îndoielile pe care a trebuit să le înfrunt înainte de a-mi asuma definitiv condiția de expatriat: ajunseseră să capete o violență susceptibilă să mă facă a lua drumul înapoi – cu pașaportul eram încă în limitele legalității.
După ce am rezistat mai multe zile ofensivei lor, ajunsesem sufletește istovit în apropierea teribilului „no return” … ce să fac? Mă simțeam incapabil să mă azvârl într-un asemenea necunoscut, cu atît mai mult cu cît nu mai eram chiar așa de tânăr – aveam 48 de ani, dar…rezolvarea a venit instantaneu și simplu, ca o răsplată a luptelor pe care le dusesem cu mine însumi.
A fost de ajuns un simplu vis: mă aflam din nou printre cei de care doream să mă desprind, în România și printre compatrioții anului 1977. M-am trezit dimineața eliberat de orice îndoială, de orice teamă … și a doua zi m-am dus fără șovăire acolo unde te puteai declara refugiat politic și cere azil. Era aceasta una dintre miile de posibilități pe care viața și destinul le oferă celui hotărât să-și părăsească țara în care s-a născut și unde, o vreme, a trăit.
Știu prea bine cât de delicată este această problemă în numele căreia se vorbește, și mai ales s-a vorbit, despre trădători, transfugi, fugari, despre lipsa dragostei de țară … or, apartenența națională e doar o părticică a acelei realități infinite și încă enigmatice pe care o numim condiție umană.
Fenomenul migratoriu, dintotdeauna existent, iar acum căpătând proporții copleșitoare, ne amintește că, în calitate de ființe umane, nu suntem „glebae adscripti”, cum numeau romanii starea socială cea mai joasă, adică cei obligați să rămână pentru totdeauna legați de pământul unde se născuseră. De altfel, națiunile și naționalismul, patriile și patriotismul sunt apariții relativ recente în istorie: din secolul al XIX-lea, de când cineva se năștea, dar nu întotdeauna, în mijlocul unui anumit popor, putea avea o identitate națională ce depășea hotarele țării-mamă: prin amestecul de sânge, sau printr-un alt fel de desmărginire națională.
Cei mai înaintați spiritualicește se considerau cetățeni ai lumii, chiar dacă în manifestările lor publice se foloseau de o anumită limbă, în vreme ce apatrizii nu-i diprețuiau pe cei care aveau o patrie, dar se defineau prin faptul că în locul patriei preferau omenirea.
Total lipsit de simpatie pentru comunism, trebuie totuși să-i recunosc lui Marx o intuiție genială pentru cuvintele „proletarii nu au patrie”… dar era însă departe de a bănui că intuiția nu-i privea doar pe proletari, ci sesiza de departe ceva din misterul condiției umane.
Cu un secol mai înainte, Ludwig van Beethoven, în Simfonia a IX -a, s-a dovedit dincolo de timpuri un văzător, iar cu 1797 de ani în urmă, cel mai Mare Învățător și Mântuitor al lumii, Isus Hristos, proclama că: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi. Fiul Omului nu are însă unde să-şi plece capul” (Matei 8, 20).
De ce au plecat, pleacă și vor mai pleca românii din țara lor?
O întrebare dură, dar cu răspunsuri la vedere. Doar pentru că-și doresc libertatea și demnitatea umană; așa își descoperă mulți și condiția de cetățean al lumii, care nu se mai poate mândri decât cu acea calitatea de a fi om.
Nu trebuie să te raliezi nici unei coterii (grup restrâns de persoane care își apără reciproc interesele, conf. DEX) de orice natură ar fi, contând din acel moment doar ceea ce reușești să creezi, ca să te realizezi pe deplin ca om, să nu mai fii cel-fară-de-țară.
Mai cred că o altă funcție de o importanță deosebită a exilului este aceea de păstrare a tradiției democratice, concomitent cu delegitimarea regimului comunist. Ca atare, exilul românesc a întreținut ideea unei Românii alternative, democratice și a reprezentat conștiința vie a românilor.
Supraviețuirea „României democratice”, pluraliste, în exil are nu doar o semnificație istorică, politică, ci și una simbolică, așa cum au zis-o și alții, noi preluând și îmbrățișând ideea; ea înseamnă delegitimarea unui regim totalitar care a înăbușit participarea și opoziția (cele două coordonate fundamentale ale democrației) și a suprimat toate formele de pluralism.
În consecință, personalități de seamă ale exilului, din care au făcut parte și foști membri ai partidelor istorice, atașate valorilor și principiilor democrațiilor occidentale, au militat și și-au asumat, prin toate mijloacele, lupta împotriva regimului ilegitim din România, indiferent din ce vremuri venea acesta.
prof. univ. dr. Pompiliu Comșa
|
Pompiliu Comșa 6/12/2024 |
Contact: |
|
|
