Zaraza - legendă și realitate.
Fotbal, tangou și o zarază
Pentru Zaraza am ajuns într-o zi să mă cert cu un prieten cu care împărtășisem până atunci multe opinii. Cine sau ce a fost Zaraza? A fost aievea sau nu e decât o legendă? A fost sau nu a fost defel? De ce o cheamă Zaraza și nu altfel? De unde-i vine numele? Fiecare avea varianta lui pe care și-o susținea cu convingere și la care nu voia să renunțe nici în ruptul capului.
De Zaraza auzisem întâiași dată de la bunicul patern, învățător de țară, mare admirator al vieții de oraș cu restaurantele și spectacolele sale. Important, el se scula în picioare de la masă. Ca la un semnal toată vorbăria din jurul mesei înceta. Comesenii știau ce va să urmeze și așteptau cu zâmbetul pe buze urmarea. Atunci tata mare își lua o poză marțială, cu pieptul scos ușor în afară, cu degetul mare de la mâna dreaptă înfipt în răscroiala vestei și cu capul dat pe spate începea:
...
Vreau să-mi spui frumoasă Zarza,
Cine te-a iubit
Câți au plâns nebuni după tine
Și câți au murit.
....
Lumea din jur, bunica, unchi, mătuși, chiar și tata îl ascultau fermecați, apoi îl aplaudau încântați și veseli, după care ciocneau paharele continuându-și bine dispuși masa și pălăvrăgelile.
Mie cântecul nu mi se părea deloc frumos. Adică cum? Au murit oameni din cauza ei? Și ce era de veselie aici, dar, îmi spuneam că oamenii mari or fi găsind ei ceva ce eu nu înțelegeam. Asta cu înțelesul m-a terorizat întreaga copilărie. De nenumărate ori când îi puneam mamei o întrebare, de pildă cum apar copiii sau de ce căsătoriile se făceau numai între un bărbat și o femeie (așa era pe vremea aceea), de ce se omoară oamenii între ei la război (se vorbea încă mult despre război), răspunsul invariabil pe care îl primeam era: Lasă, mamă, că o să înțelegi tu când vei fi mare. Unele le-am înțeles, altele, nu.
Dar să revenim la Zaraza. Mult timp n-am mai auzit de ea. Prin adolescență mi-a căzut în mână o placă de pick-up cu melodiile interpretate de Cristian Vasile. Era acolo și Zaraza pe versurile e lui Ion Pribeagu. Frumoasă melodia, deși pe vremea aceea preferam Beatles, Pink Floyd, Led Zeppelin și alții. Și iar am uitat de Zaraza.
Mai târziu viața m-a purtat pentru câțiva ani pe malurile estuarului La Plata, la Buenos Aires. Aici, lumea, marea masă a oamenilor, au două mari pasiuni, fotbalul și tangoul.
La fotbal când atmosfera se încinge lucrurile pot ieși urât. Cu bătăi, cu arestări și chiar cu împușcături. Campioni sunt cei din galeria echipei Boca Juniors, un fel de Rapid de la noi. Stadionul echipei Boca se află în cartierul cu același nume, un cartier vechi și deosebit de pitoresc, păstrând aerul de pe la începutul secolului XX, perioada de înflorire a Argentinei, țară care nefiind de partea niciunui combatant din cele două războaie mondiale, vindea din plin și grâu și carne și într-o parte și în alta. Boca era un cartier muncitoresc, fără lucrări arhitectonice spectaculoase, dar cu case îngrijite și prietenoase. Cea mai faimoasă stradă din Boca este Caminito, căreia în 1920 Juan de Dios Filiberto i-a dedicat un tangou pe versurile lui Gabino Coria Peňalosa. Pe acest Caminito, construit la marginea unui maidan de la periferia orașului, primăria a sprijinit locuitorii săraci cu ceva materiale pentru ca aceștia să-și poată termina casele pe care începuseră să le construiască. Materialele donate de primărie erau din cele rămase de la marile construcții care se ridicau în centrul orașului și de care proaspeții proprietari, proprietari de terenuri agricole sau mari turme de vaci, voiau să scape. Vopselele oferite era de toate culorile. Bidoanele care veneau nici măcar nu aveau etichetată care să indice culoarea vopselei conținute. La fiecare casă în construcție se dădeau câteva bidoane, nimeni neștiind ce culoare aveau, iar oamenii le foloseau așa cum se nimerea. Așa se face că în Boca, pe strada Caminito, casele sunt vopsite cât se poate de tărcat. Un perete este roșu, altul verde, altul galben, altul albastru ș.a.m.d., aspect care a dat străzii un farmec deosebit, un aer de poveste. Din acest motiv strada este unul din punctele de mare atracție al orașului, un obiectiv obligatoriu pentru orice vizitator al Buenos-ului Aires. Având vizitatori în număr mare, Caminito este și locul care oferă condițiile ideale pentru un vad comercial de succes, de care profită din plin vânzătorii ambulanți. Tarabe cu obiecte de artizanat, de antichități, de piese de îmbrăcăminte și încălțăminte indiană, statuete, monede și timbre, tablouri nesemnate etc., etc. împânzesc strada de la un capăt la altul și dintr-o parte în alta, lăsând la mijloc o îngustă alee pentru circulația turiștilor. Strada are însă și un mare dezavantaj, dezavantaj care din când în când dă peste cap tot farmecul ei și strică toată plimbarea vizitatorilor. În capătul ei se află o intrare în stadionul echipei locale Boca Juniors, lucru care pe mine m-ar fi dus cu gândul că nu ar face altceva decât să sporească celebritatea și atracția străduței. M-am lămurit repede că lucrurile nu stăteau chiar așa când, într-o zi, aflându-mă în Boca, pe Caminito, în mijlocul tarabelor, din senin s-a iscat o furtună teribilă printre vânzătorii ambulanți care, în câteva minute, și-au strâns cu disperare toată marfa și au dispărut care încotro, lăsând strada pustie. M-am gândit că s-a anunțat vreo razie făcută de poliție, pentru a-i amenda pe comercianții neautorizați din jur, dar de ce se grăbeau să părăsească locul și vizitatorii? De ce casele își trăgeau obloanele și își ferecau porțile? Veneau turcii peste ei? M-a lămurit un localnic pe care l-am abordat oprindu-l din repezeala lui. Da, veneau turcii: peste câteva minute urma să se termine meciul de pe stadionul Boca și echipa Boca Juniors pierdea, pierdea chiar aici, pe terenul propriu. La ieșire, în furia lor, spectatorii vor face prăpăd pe unde vor trece, de aceea era bine să nu le stai în cale.
Cu tangoul este altă poveste la fel de pasională ca și fotbalul. Cum spuneam și cu altă ocazie, această specie artistică deosebită numită tangou și care înmănunchează dansul, muzica și poezia într-o compoziție de profund dramatism și trăire, a fost de la început respinsă de înalta societate din Argentina, cea avută, cea cultă și rafinată, datorită originii sale deochiate, tangoul provenind din cârciumile și lupanarele portului Buenos Aires. Ca și fotbalul el rămânea supapa clasei medii și sărace din Argentina. Între cele două războaie mondiale iese afară din țara sa de baștină, și cucerește Europa. Un mare impuls l-a căpătat în urma turneului realizat la Paris de cant-autorul de legendă Carlos Gardel. Din Europa argentinienii își importă propriile creații, iar tangoul capătă o faimă internațională, pașii, muzica și versurile sale se răspândesc fulgerător în toată America de Sud, în SUA și din nou în Europa. În Buenos Aires și în vecinul Montevideo de peste estuarul Rio de la Plata, în Uruguayul devenit stat independent după ce ani la rând fusese doar o provincie argentiniană, apare o pleiadă întreagă de autori, de cântăreți și dansatori. Se organizează concursuri de creație și dans, tangoul iese din cârcium și începe să intre în restaurante, Carlos Gardel toarnă filme muzicale și devine o mare vedetă de cinema.
România vibrează și ea împreună cu toată lumea la farmecul tangoului. În restaurante, pe scenele teatrelor de revistă și la sindrofiile bucureștene tangoul face legea. Unul dintre tangourile care cunoaște gloria în această perioadă a Bucureștiului este Zaraza, o melodie interpretată de Cristian Vasile pe versuri de Ion Pribeagu. Notele melodiei erau cele originale din tangoul cu același nume compus de argentinianul Benjamín Tagle Lara (născut în 1892 la Buenos Aires și decedat în acelaș oraș la vârsta de 40 de ani, în 1932), tangou premiat în 1929 cu premiul II la Marele Concurs Uruguayan de Tango din Montevideo. Cu melodia a fost treabă simplă pentru apreciatul cântăreț român Cristian Vasile, interpretarea sa fiind apreciată nu numai la București, în România, dar și în străinătate cu ocazia turneelor făcute. Genialitatea poetului Ion Pribeagu l-a făcut să își dea seama că versurile originale nu erau în pas cu nota romantică a melodiei, cu acordurile visătoare și dramatice care inspirau ascultătorul. Versurile respective vorbeau despre un căruțaș care își împărtășea durerea cu bouleanul său de la căruță, durere provocată de faptul că fusese părăsit de iubită. Ion Pribeagu rescrie poezia înflăcărând melodia și imaginația ascultătorului cu chipul fermecător al unei curtezane, Zaraza, pentru care bărbații sunt în stare să se sinucidă. Poezia lui Pribeagu se lipește perfect de melodie și așa intră în legendele frivole bucureștene care durează până în ziua de astăzi. Multă lume, printre care și prietenul meu, nu se îndoiește că Zaraza, nume exotic care îndeamnă la visare, a fost într-adevăr o femeie de o frumusețe rară, cu istorii și cu aventuri amoroase dintre cele mai senzaționale, petrecute în cele mai neobișnuite medii, de la lumea muzicală, teatrală, până la cele mai înalte cercuri burgheze și nobiliare românești. Mircea Cărtărescu contribuie la consolidarea legendei Zaraza în povestirea inclusă în volumul său de proză De ce iubim femeile. Recent, un alt autor, Ion Dulugeag, publică romanul Zaraza, derulând istorii romanțate ale Zarazei, pe care promite să le dezvolte în cel de al doilea volum al aceluiași roman cu aceeași eroină principală. Și ne oprim aici cu exemplele.
Dar totuși. Care erau versurile originale scrise de Benjamin Tagle Lara? Pentru curioși, pentru cei cărora nu le este frică de o demistificare cinică a legendei Zaraza, să vedem cum sună în limba română textul original:
Zaraza – traducere –
Prezență ingenuă ce zilnic,
Înjugată îndemnându-te mă știi;
Alături de mine pe drumul cel lung
De ore întregi țintind drumul te văd.
În timp ce sub povara grâului
Scârțâie roțile de osteneală,
Eu îmi adun necazul și plânsul
În cântec și strigăte cu care te îndemn.
Înainte, înainte, zaraza,
Înainte, hai!
Se va întoarce ea, ingrata,
Va veni ea înapoi,
Iară eu când o s-o văd, zaraza,
O să-i vorbesc. Ce pot să fac?
Înainte, înainte, zaraza,
Înainte, hai!
Boulean zaraza, ochii tăi triști
Căutând în jos, în urmele din drum
Încearcă să găsească miracolul acelor pași
Pe care nici măcar atâta
În urmă, ingrata n-a știut să lase.
Tovarăș drag de drum,
Cu-același gând vom merge înainte
Căutând mereu o urmă,
Aceeași urmă pe care amândoi o știm.
Și dacă nu a fost suficient de cinică demistificarea legendei Zaraza, să vedem și de unde vine acest nume suav, misterios și exotic. Se observă că în versurile tangoului, cuvântul zaraza nu se scrie cu majusculă, deci nu e un nume propriu. Nu este nici numele unei femei frumoase, nici măcar numele bouleanului de la căruță. Atunci ce e? ”Zaraza” în spaniolă însemnă o țesătură, o pânză viu imprimată în culori diferite, venită din tradițiile indienilor locali. Prin urmare ”tovarășul drag de drum” al căruțașului cântat de Benjamin Tagle Lara era un boulean bălțat cu mai multe culori, o zarază, așa cum sunt și astăzi simpaticele animale care pasc blânde prin pamapa argentină.
Cu toate acestea, însă, și cu multe altele pe deasupra, legenda românească a Zarazei va continua să existe pentru toți iubitorii de frumos, pentru toți romanticii dintotdeauna ai eternei iubiri, ai imaginației eterice a sufletului și ai dorinței mistuitoare teluric moștenite dintru neștiutul nostru început.
Ovidiu M. Curea
|
Ovidiu M. Curea 6/8/2024 |
Contact: |
|
|
