Ion Munteanu - Iar peste ape a căzut o stea. Alte povești (aproape) adevărate, roman
Arta povestirii, o nouă „victorie epică”
Asigurând o necesară continuitate volumului Iarna când s-au întors berzele, o poveste (aproape)adevărată , Ion Munteanu accesează noi formule epice, bazându-se pe un inspirat amalgam între real și fabulos, autentic și imaginar, precum se remarcă în noua apariție editorială, Iar peste ape a căzut o stea, cu precizarea în subtitlu, Alte povești (aproape) adevărate . Titlul trimite cititorul avizat la miturile biblice, dar și la credințele populare despre semnificațiile fenomenului ceresc vestitor al unor fapte dramatice. O sugerează și frumoasa copertă, tabloul Pluta Meduzei, aparținând lui Théodore Géricault. Împreună cu titlul, imaginea tulburătoare arată că va fi vorba despre iubire, viață și moarte, despre luptă, suferință și eșec.
Structura operei se distinge prin ingeniozitate: cele 18 capitole, 349 de pagini, cuprind o succesiune de povestiri, organizate pe straturi de comunicare, fără a respecta o anumită cronologie, căci singurul motor de căutare este amintirea. Această instanță este acordată unor diferite personaje care devin vocile narative, vorbind despre ei sau despre alții. Trecerea bruscă de la persoana I la a III-a, adresarea la persoana II-a, combinate cu autoanaliza, vor deveni forme de a asigura fluxul și dinamica narațiunii. Cititorul regăsește, astfel, numeroase povestiri în povestire, generând, la rândul lor, alte povestiri, prin care intră în scenă alte personaje, cu experiența lor de viață. Ritmul este dat de trecerea surprinzătoare dintre secvențe, prezentarea alternativă a unor întâmplări care se petrec în spații cu totul diferite: satele oltenești de pe valea Amaradiei și un mic oraș medieval ardelenesc; în timpuri diferite: de la năvălirile barbare, până la războaiele moderne și instaurarea comunismului; cu categorii umane dintre cele mai diverse: studenți, profesori, ziariști sau oameni simpli, săraci, fără carte, înzestrați însă cu darul povestirii.
Mai întinse sau mai condensate, capitolele se succed prin treceri amețitoare de la un cadru la altul, cu alunecări abrupte în planuri temporale, unele texte putând deveni unități narative independente. Originalitatea constă tocmai în abilitatea de a compune o imagine unitară din această diversitate. Modalitatea în care Ion Munteanu o face consacră un mod singular de alcătuire a discursului, o artă a povestirii care îl va individualiza în proza contemporană.
Firul conducător al epicului este menținut de personajul principal, Iuliu Nicola, un tânăr provenit din satul Mălăiești de pe valea Amaradiei, profesor, devenit apoi jurnalist, în micul oraș dintr-un „Ardeal rece și neprietenos”. Descrierea locuinței doctorului Baak, ,,amintind de decorul unei piese de teatru” insinuează discret punerea în scenă care va urma.
Imaginea și atmosfera vechii așezări locuite de români, secui, evrei, sași și țigani, unde se putea distinge orașul vechi, cu case somptuoase, de cel nou, cu blocuri de carton, neîncălzite, va puncta mereu evenimentele relatate. De ,,orașul mărunt, comunist, din centrul țării” se leagă poveștile de iubire, pasiuni eșuate, dar mereu comentate, pentru Astrid, colega de redacție, pentru Kinga, o frumoasă profesoară, cu Anca Maria, o colegă de facultate, și cea cu care Iuliu se căsătorește, Cristina, o fostă elevă din vremea de liceu. Iubirea pătimașă, trecând peste diferențele etnice, chemările cărnii, farmecul, dar și misterul feminin sunt sondate în descrieri de mare sensibilitate. Ca principală bornă și reper, rama tuturor secvențelor narative, este prezența înțeleptului evreu Leonard Antschel, fost bogat negustor de vinuri, acum anticar, chiriaș în fosta sa casă, a cărui poveste, mereu amânată, menține tensiunea așteptării până la final. Între acestea se vor plasa ,,amintirile”, confruntări cu timpul, cu istoria, care sosesc mereu, oricând, de oriunde, personajele fiind puse în mișcare de plăcerea povestirii.
Printr-o acumulare a planurilor, scriitorul izbutește o radiografiere a vieții citadine din Ardeal. Astfel este povestea primarului Kovacs Gyorgy despre crimele horthyste, povestea lui Mitrache, cel cu succes la femei, a profesorului de limba maghiară Szylamer, înlocuitorul lui Jan Perek, pensionat, a învățătorului Bartok care nu știa limba română, precum și a iubirii unei tinere românce pentru un ofițer maghiar, în timpul războiului.
Povestirile introduc o adevărată galerie de personaje, fiecare cu încercările sale. O coborâre în timp este marcată prin povestea tragică a fetei boierului Coculescu, Marlene, îndată după schimbarea regimului. Apar și elemente ale activității publicistice, problema libertății de exprimare, precum reportajul de la podul rupt de inundații, apărut modificat tendențios în presa comunistă. Nu lipsește nici viața studențească, de cămin, cu o iubire sfârșită tragic. De maximă tensiune este capitolul din final, povestea vieții lui Leonard Antschel, martor împreună cu familia sa, la atrocitățile la care se dedau ocupanții hortyști în Transilvania, împotriva populației nemaghiare. Familia de evrei este salvată de maghiarul Ianoș, care le asigură fuga în Moldova. Ei sunt ajutați de o „minune”, o stea care cade din cer, semn din vremuri biblice al multor nenorociri. ,,Să luăm aminte la semnele răului, să fim pregătiți”, concluzionează bătrânul evreu, păstrător al înțelepciunii unui neam asuprit.
La fel de bogat este registrul povestirilor din lumea rurală. Cadrul este valea Amaradiei, familiar scriitorului. Evocarea propune o figură memorabilă: Moașa. Participând activ la viața satului, ea este judecător, farmacist și doctor, cunoscătoare a tradițiilor, cea care descânta de vindecare sau de măritiș, moșea la nașterea copiilor. Aici apar și alte personaje: Dăscăloaia, Mitriță Cârciumarul, mama Gena, lelița Surda, care lucra „cu Necuratul”. Figura tatălui este emblematică pentru desfășurarea procesului amintirilor. Acesta aduce mărturie despre suferințele îndurate în luptele din munții Tatra. Vecinul Matei povestește despre calul Haiduc care nu voia să treacă podul rupt de venirea vijelioasă a Amaradiei, salvându-și stăpânul, iar Lenuța își amintește de Rada lu' Niță, ca apariție miraculoasă, dispărută în valurile râului nărăvaș la cântatul cocoșilor. Imaginea satului ca spațiu al fabulosului apare și în povestea lui Niță al Radei, orb care avea darul povestirii, sau în secvența care relatează tăierea nucului, „pom descântat”, la rădăcina căruia se găsesc rămășițele lui Dumitru, ucis în Ungaria. În lumea satului supranaturalul este posibil.
În linia hiperrealismului, Ion Munteanu acordă adevărului drept de integrare în textul literar. Se regăsesc inserate citate din gânditorii antici, pagini de istorie autentică și descrieri cu informații exacte, precum cea a conacului de la Pometești, spațiu de care se leagă existența marilor scriitori, Alexandru Macedonski, Marin Sorescu și Mihai Eminescu. Sunt valorificate literar și poveștile despre Dealul Muierii sau Peștera Muierilor, amintind de fapte emoționante din trecut, povestite de Dăscăloaia, care, ajunsă la bătrânețe, stă la poartă „pe sacul ei rupt , din cânepă, de care avea grijă ca de un covor persan”. Conexiunea cu mitologia universală este subtil sugerată.
Tulburătoare este și povestea lui nea Costandin, a cărui înmormântare devine un spectacol al rezistenței în fața tragicului. Jelitul îndeplinește funcția tradițională, căreia însă femeile din car nu rezistă să nu adauge comentarii personale, criticând mortul: ,,că-ți aduci aminte când mă bătea și mă drăcuia”, sau întorcându-se către grijile vieții: „e vremea să punem în pământ? Că, iote, soare este!” În fața morții, optimismul este salvator.
Inspirat din realitate, romanul se bazează pe fabulos, semnalând misterul vieții. Pendularea între real și imaginar, lucru trăit și visare, consolidează caracterul ficțional necesar operei literare. Miraculosul intervine în mod frecvent: apariția femeii cu mandolină, povestea regelui de ceară, a nucului care ,,și-a adus stăpânul acasă” sau a existenței duble, paralele - un alt Ine dispărut în război.
Romanul lui Ion Munteanu se distinge prin ineditul procedeelor narative. Alcătuit din flash-uri retrospective, cu o structură mozaicată, împletește în mod armonios registrele vorbirii, într-o continuitate provocatoare: ,,Tata, care a văzut în viața lui destule, am fost până în munții Tatra, pe jos, și tot pe jos s-a întors, am dat de multe ori piept cu moartea, în război și după aceea, dar nu-mi spune ce-a pățit în anchetele securității”. Suspansul și echivocul se află în inventarul stilistic al autorului. Naratorul-autor nu ezită să își semnaleze prezența și să intre în dialog cu cititorul. Acesta află, de la început, că personajul principal, Iuliu Nicola, un alter ego, are proiectul scrierii unui roman ,,cu două personaje diametral distincte: satul din sudul țării unde am copilărit și orașul transilvan cosmopolit”. Constituit ca epilog, capitolul final este o scriere despre scrierea acestuia.
Amintind de teatrul pirandellian, întâlnirea cu propriile plăsmuiri permite scriitorului să pătrundă secretul genezei propriei opere. Distincția autor - personaj principal al cărții prilejuiește descoperirea în realitate a universului imaginat și a surselor misterioase ale poveștilor, transmise pe calea inspirației, care vine fără cuvinte. Acestea aparțin scriitorului Ion Munteanu. Lui i se datorează un spectacol copleșitor de viață: punerea în scenă, aranjarea în amănunte a decorurilor - fragmente descriptive de mare efect vizual și simbolic; replicile pline de viață, spumoase de multe ori, particularizând tipuri umane - vorbirea directă, dialogurile, comentariile savant integrate în povestire; explorarea realității și a dimensiunilor sale fabuloase - conflictele dramatice și faptele care depășesc imaginația. Rămâne doar căderea cortinei, și aceasta prevăzută în scenariu: ,,Pe cer, deasupra pădurii, un stol de ciori gălăgioase trăgea noaptea peste oraș...”
Despre romanul lui Ion Munteanu, Iarna când s-au întors berzele, criticul Ana Dobre afirma că este ,,o victorie a lui epică” . Fără îndoială, Iar peste ape a căzut o stea este o nouă victorie epică, prin care impune a nouă artă a povestirii și promisiunea altor povești, la fel de adevărate.
Ada Stuparu
# Ion Munteanu, Iar peste ape a căzut o stea. Alte povești (aproape) adevărate, roman
Editura Eikon, București, 2024
|
Ada Stuparu 6/6/2024 |
Contact: |
|
|
