„Dincolo de curcubeu e lumea”
Acesta e titlul cărții a cărei autoare este scriitoarea și jurnalista Pușa Roth (Ed. Viitorul Românesc, București 2002). Deși apărută cu peste două decenii în urmă, este una din acele cărți al căror conținut rămâne cuceritor peste granițe și timpuri.
Tema abordată este cea a comunităților de români stabiliți în străinătate. Cu ocazia unor călătorii, autoarea a purtat discuții cu românii aflați peste hotare și a adunat material pentru ca apoi să-l prezinte cititorilor din România într-o carte vibrantă și plină de învățăminte, atât pentru cei plecați, cât și pentru cei din țară. Autoarea mărturisește în capitolul Limba Română este patria: „Demersul meu, prin intermediul acestei cărți - și susțin această afirmație, ori de câte ori este necesar - este de a crea o legătură sentimentală și ideatică între românii din țară și cei de pretudindeni.”( p 227).
Desigur, cei care au părăsit țara, indiferent de motiv, au fost nevoiți să se adapteze la o altă realitate. Deopotrivă, însă, și pe cei rămași în țară schimbările de după 1989 i-au obligat la o adaptare corespunzătoare. Românii care, prin decizie proprie, au ales o țară de adopție, au fost conștienți de efortul necesar și s-au mobilizat pentru integrarea în societatea și obiceiurile țării gazdă, motivația cea mai puternică fiind posibilitatea de a-și câștiga existența. Despărțirea de locul, limba și obiceiurile natale este un traumatism și, pentru alinarea durerii, românii plecați se organizează în comunități, în care manifestările păstrează limba și obiceiurile de acasă.
Pe de altă parte, românii din țară au suferit, după 1989, o schimbare venită din exterior. Și ea a necesitat o readaptare, întrucât noul sistem nu a fost de la început funcțional. Avantajul celor din țară a fost faptul că ei nu au avut de înfruntat schimbarea limbii, a obiceiurilor, a naturii înconjurătoare, ci doar pe cea a sistemului politic, economic și social.
Cartea are aproape 300 de pagini și este atât de frumos scrisă, încât se citește pe nerăsuflate. Iar dacă cititorul este unul din cei care au plecat din țară înainte de 1989, el nu numai că se recunoaște în informațiile și gândurile mărturisite de cei întâlniți de Pușa Roth, dar, în plus, este impresionat de reacțiile celor ajunși în țări în care numărul de români e foarte mic, cum e Finlanda, de exemplu. Aceștia trăiesc departe unii de alții, dar, deși izolați de conaționalii lor, au rămas fideli dragostei lor pentru țară, limbă, tradiții.
Impresionează declarația unui român din Venezuela, profesor universitar, ajuns acolo în 1975, care mărturisește „iubesc așa de mult cuvintele nostre, cântecele noastre, că ueori îmi trec ziua cântând frumoasa melodie a fraților Petreuș Pe din dos pe lângă rai. Cântecul acesta mă face să plâng, dar nu de tristețe, ci cred că de dor.”
Un agricultor român din satul Uzdin al Serbiei, spune: „Acela care simte că-i român, acela nu-și vinde limba, o păstrează. (...) Dar, totuși, noi trăim într-o țară sârbească și e obligatoriu să știm limba țării și s-o iubim. Patria mamă rămâne însă România. (...) Mie-mi place orice popor dacă e om.”
Interviurile cu românii din Europa, ca Italia, Germania, Franța, fie oameni simpli, fie personalități cu mai multe limbi străine în bagajul lor de cunoștințe, au demonstrat că niciun român nu și-a uitat limba, țara, obiceiurile. Toți au afirmat că, prin perseverență, muncă, cinste, îți câștigi încrederea celor din țara gazdă, dar toți se gândesc cu mare dor la locurile natale.
Un poet - actor stabilit în Germania- îi spune autoarei, printre altele, că poezia este „neliniște și liniște în același timp”, și că, deși plecat de multă vreme din țară, nu poate scrie în altă limbă, pentru că ar trebui să gândească în acea limbă. Practică actoria și, în ciuda accentului străin pe care-l are - căci, admite el, „un emigrant este cel care a pierdut totul, în afară de accent”, are succes ca actor care joacă „în limba lui Goethe”.
Sigur, Europa e aproape de România, poate fi vizitată mai ușor decât o pot face românii stabiliți pe alte continente. Din America, o doamnă inginer, plecată din România din 1976, mărturisește: „A fost ceva extraordinar pentru mine să mă întâlnesc cu fetele de la Liceul Central, fostele mele colege. (...) Eu îmi iubesc țara”.
Printre cei cu care a dialogat autoarea au fost și preoți. Este impresionant schimbul de replici dintre Pușa Roth și părintele Sebastian din Siberia, care spune: „Mă bate gândul să pun în culori ghețurile Siberiei, pentru că în Maramureș, n-am avut timp. (...) Vreau să fac icoane provoslavnice românești în Siberia. E o modalitate de a ține predică într-o limbă pe care nu o cunosc atât de bine, limba rusă. Lucrul cel mai bun pe care pot să-l fac în Siberia este să mă rog. Și aș vrea să mai spun doar două-trei cuvinte: să nu uite românul să plângă românește”.
Cartea se încheie cu un capitol despre Veneția și împrejurimi. Cititorul e plimbat printre minunile din zonă, dar e informat și despre întâlnirile cu personalități românești care, trăind acolo, ne dezvăluie detalii uneori mai puțin cunoscute ale vieții de dincolo de granițele țării.
După terminarea lecturii, cititorul rămâne multă vreme sub vraja emoționantei călătorii în care Pușa Roth îl poartă spre lumea de dincolo de curcubeu.
Veronica Pavel Lerner
Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 5/27/2024 |
Contact: |
|
|
