„Existã o decentã care trebuie pãstratã în cuvinte ca si în tinutã.”
„Existã o decentã care trebuie pãstratã în cuvinte ca si în tinutã.”
Francois Fénelon
Dictionarul explicativ al limbii române defineste DECENTA: respect al bunelor moravuri, bunã-cuviintã; pudoare. Ca atare, omul decent respectã regulile de bunã purtare, convenientele si morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindcã vulgaritatea jigneste, umileste. Vulgar este omul neslefuit, precum o piatra care zgârie, rãneste, fiindcã este colturoasã.
Nu avem cum sã cerem tuturor sã se încadreze în niste norme sau linii trasate de societate, deoarece existã printre noi unii care vor sã iasã din tipare, sã epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei cresteri, fie din cauza unor trãsãturi vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviti si catalogaþi, în cel mai blând caz, ca fiind niste oameni ciudaþi. Dacã nu ar face rãu societãtii, sigur cã nu ne-am alarma, dar se întâmplã tocmai contrariul - umilesc conduita normalã de bun simt a majoritãtii oamenilor. Si poate cã ei nu ar exista sau ar fi în numãr foarte mic printre noi, dacã societatea în ansamblu ar fi una normalã; dar se pare cã ei se înmultesc în conditiile unei societãti anormale, dupã cum societatea devine din ce în ce mai putin normalã din cauza înmultirii numãrului lor.
Metoda brutalã cu care actioneazã acesti oameni, stilul pe care-l adoptã, este o sfidare la adresa bunului simt, a bunei cuviinte. Iatã cã râsul lor sfidãtor, vorbele de amenintare, limbajul de cea mai joasã spetã - limbaj de mahala -, tonul vorbirii - urlet uneori -, sau îmbrãcãmintea, obiectele preferate, pozitia corpului, gesturile în intimitate, dar si în societate – vãdesc vulgaritate.
Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar si în toate manifestãrile noastre, sã ne comportãm cu decentã si responsabilitate. Sã dezaprobãm aspectul, atitudinea si limbajul agresiv. Decenta se învatã! Nu ne nastem nici decenti, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea cã „oamenii nu sunt virtuosi de la naturã”, iar Aristotel adãugase la faptul cã virtutile noastre nu ne sunt date de cãtre naturã, constatarea cã din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispozitia naturalã sã le primim în noi”. Adicã o deprindere „un stil al actiunilor pe care-l cãpãtãm prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizãm”, cu care sã cãutãm sã fim altfel si în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se miscã vointa sufletului nostru; mãcar aici, dacã nu putem ajunge în cealaltã parte – opusã! Tot Aristotel arãta cã trebuie evitate trei lucruri în viatã: „rãutatea, lipsa de retinere si primitivitatea animalã”.
În zilele noastre rãmân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup si spirit, ci dupã cum trupul întrã în actiune - sã-i spunem într-un proces trupesc - si spiritul are întregul sãu proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continuã lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamnã a ne crea pe noi însine, a ne crea viata, beneficiind de libertatea dãruitã de Divinitate.
Se coboarã atât de jos, încât putem auzi înjurãturi din gura unor oameni de la care ne-am fi asteptat sã fie exemple de comportament civilizat, cuviincios si unde? - într-un mediu unde s-ar fi cerut decentã… Cum de ies din gura lor înjurãturi, drãcuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naste aceastã plãcere diavoleascã, înscrisã în sentimentul unei vieti neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva - si nu mã dezmint - cã oamenii devin din ce în ce mai rãi, capabili sã loveascã ºi sã ucidã pe cel de lângã el, cu cuvinte - scrise sau grãite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A dispãrut toleranþa, sentimentele nobile, decenta, a dispãrut morala dupã care s-au ghidat strãbunii noºtri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în aºa fel ca sã-l facã pe cel de lângã noi sã înþeleagã, sã-l mângâie, sã-l alinte... Nu ne mai apropiem unii de alþii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamoraþi de bine, de înalt…
Am avut o colegã de facultate care înjura printre dinti când nu-i convenea ceva si multe nu-i conveneau si am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Sã-mi vãrs focul, sã-mi treacã nervii!” „Dar de unde ai învãtat sã înjuri?” „La mine în casã nu era zi fãrã înjurãturi! Mama-l înjura pe taicã-meu cã se misca încet si n-o fãcea fericitã, tata o - înjura pe mama cã n-are minte sã-nteleagã!” Si-am înteles cum în acea familie lipsea iubirea si respectul, si cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabricã, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Si erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educatia pe care o primise de la pãrinti, aceea a bunei cuviinte si a credintei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odatã: „De ce înjuri?” „Fiindcã sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din sectie: ei înjurã, eu înjur…” Cunosteam atmosfera si am realizat învoirea sufletului sãu cu gândul rãu. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia sã-l pomeneascã pe „cel rãu”. Si l-am întrebat si pe acesta: „De ce drãcuiti tot timpul?” „Da, asa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau sã mai si drãcuiascã! Probabil cã mã «rãcoresc»!” Si-atunci am realizat evolutia pãcatului, de la atacul gândului rãu, pânã la obisnuinta cu el. Am avut o vecinã care înjura, drãcuia si am întrebat-o pe un ton glumet: „De unde ati învãtat atâtea înjurãturi «frumoase»?” „Din piatã, dragã doamnã! Du-te si dumneata de vezi ce se bate la gura ãlora de acolo!”
Si m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot gãsi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns sã considere normalã o astfel de atitudine, încât nu-i deranjeazã? De ce toate aceste emotii nu le transferã în cuvinte frumoase, într-un strigãt cãtre Dumnezeu, într-o rugãciune? Si dacã gresim - fiindcã nu este om sã nu greseascã -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iartã-mã!”? Fãrã educatie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un pãrinte plângându-se de copilul sãu: „Îi intrã pe-o ureche si-i iese pe cealaltã!”), omul rãmâne pradã fanteziei sale, iar fãrã credintã în Dumnezeu fantezia poate lua cãile cele mai urâte, ale pãcatului, ale vulgaritãtii, iar pãcatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Sã ne dezbrãcãm dar de faptele întunericului si sã ne îmbrãcãm cu armele luminii”.
Cauzele pãcatului se spune cã sunt mai multe: natura noastrã animalicã, anxietatea, înstrãinarea existentialã, lupta economicã, individualismul, ispitirea de cãtre Diavol. Oare nu ne putem da seama cã toate aceste cuvinte si manifestãri vulgare, indecente, sunt curse ale Rãului? Cã prin ele ne înstrãinãm de aproapele nostru si de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeste lãmurit cã în vremile cele de apoi, unii se vor depãrta de la credintã, luând aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufleteste si trupeste; el nu se murdãreste, nu se încredinteazã vulgaritãtii pentru a soca, a se refula, a pãcãtui.
Pãrerea mea este cã ne lipseste evlavia, acea atitudine de respect si duiosie fatã de cineva sau de ceva, despre care pomeneste Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamnã si libertatea de a pãcãtui, iar evlavia înseamnã a nu face uz de aceastã libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit sã ne-o dea”.
Raleigh, Carolina de Nord
Vavila Popovici
|
Vavila Popovici 5/27/2024 |
Contact: |
|
|
