La Medeleni
Voi aprinde o luminiță de candelă unui literat care a pornit șovăitor, s-a construit pe sine compunând și a lăsat o operă ce abia la capătul ei a sunat convingător, a plin, a mare literatură: Ionel Teodoreanu cu La Medeleni. Vreo trei generații au fost marcate de acestă carte pofticios citită, puțin înțeleasă, grabnic expediată. La auzul titlului, mai toată lumea dă cunoscător din cap, cu ticuri de conveniență, cu entuziasme conjecturale: da, sigur, știm-știm, romanul copilăriei într-o lume dispărută, cu moșíi, cu vii și conace, cu slugi și moș Gheorghe, cu Olguța, Dănuț și Monica, poetic, dar prea plin de metafore. Și cam asta e tot. Adică nimic.
În realitate, romanul acesta profund românesc este o lecție de literatură. Pe parcursul scrierii lui, autorul s-a acordat singur ca un pian fermecat, s-a decantat, s-a purificat de multă zgură morfosintactică și a abandonat piculina în favoarea gongului de bronz. Ultimul volum al ciclului răsună robust, matur, definitiv: îți dai seama că literatul a început ca Ionel-Metaforel și s-a metamorfozat într-un clasic în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Structura lui sufletească era categoric aceea a unui poet; construcția de sine, atentă, robace, l-a făcut prozator. A câștigat din asta? A pierdut? De fapt, tot ce a pierdut pentru el (statura și zestrea lirică) a câștigat pentru noi. Este omul care a aruncat grămezi de averi metaforice ca să dobândească un singur adevăr.
Dacă în Don Quijote de la Mancha, personajul este cel ce se transformă - pe măsura derulării romanului - dintr-o fantoșă ridicolă de cavaler aflat permanent alăturea cu drumul, într-un bătrân înțelept și bun, în La Medeleni autorul se convertește dramatic din adolescentul nesigur, plin de erupții acneice livrești, în bărbatul matur și responsabil, capabil să spună despre Olguța - pivotul întregului roman - că era un vânt de larguri
În volumul final găsim o amețitoare artă a prozei, care ne poate amuți de admirație. Iată un singur exemplu, între atâtea altele (fiți foarte atenți și degustați îndelung fragmentul copiat întocmai, concentrându-vă pe răsturnarea de regiștri):
Există un surâs unic al feței omenești, pe care-l au părinții bătrâni când întâmplător evocă amintirea unui copil al lor, plăpând și copilărește înțelept, care-a murit de menengită la șase sau la șapte ani. Copiii morți de menengită sunt cele mai sfâșietor de luminoase chipuri ale copilăriei.
Durerea acelor bătrâni e veche, s-a ros; le-a rămas uneori melancolia. Au descoperit într-o casetă o șuviță de păr a copilului lor, sau și-au amintit o vorbă de-a lui, abia glumeață. Îl revăd jucându-se liniștit pe covor, cu fruntea gravă și mânuțele potolite ca ale înțelepților. Nu e zvon de râsete, nici gamă de vorbe subțiri, amintirea acelui copil: e mai mult o tăcere, o pată de soare. Părea mereu preocupat, ca cei care joacă șah. Era blând și concentrat. Nu supăra pe nimeni. Se pregătea parcă să intre în mormânt, cu fața lui solemn copilărească și mânuțele lui mici, încă de pe atunci ostenite de viață, ca aripele păsărilor care-au trecut marea. Bătrânii surâd; îl văd copil, îl știu mort. La fel surâdea și copilul lor, când se juca pe covor. Acest surâs al feței omenești îl avea dimineața de septembre. Și cerul, și soarele, și frunzele, și iarba, strălucind blând de aceeași lumină, își aminteau de-o altă lumină a unui april de mult dus, copil rămas în amintire, cu hainele de floare albă, și ochii lui gravi de prea mult soare.
La Medeleni se întomna trist. Un romancier începător, sau mai puțin rafinat, oricum nu moldovean, ar fi început fragmentul cu o descriere de natură: s-ar fi concentrat asupra molcomirii aerului, a pălirii frunzelor, a somptuozității bizantine a crizantemelor. Ar fi zugrăvit un tablou și s-ar fi întors liniștit la personajele principale din pridvorul conacului. Cum procedează însă autorul nostru, privilegiat de tutela înțeleaptă a unui sibarit al cuvântului cum a fost Ibrăileanu? Descrie un surâs, nu unul oarecare, ci unul resemnat, obosit de viață, melancolizat de amintirea duioasă a copilului răpus de mic de meningită. Și, deodată, lovitura de gong: Acest surâs al feței omenești îl avea dimineața de septembre. Neașteptat, covârșitor. Peste fragmentul acesta simți respirația lui Proust.
Sau alt exemplu prin care răzbate perfecțiunea: ascultând de ultima dorință a Olguței, Monica se duce pe furtună la digul din Constanța, la far, ca să-l întâlnească pe Vania, dragostea și suferința celei dispărute; acesta nu apare, dar Monica ține în mână scrisoarea lui sosită după deznodământul tragic. Marea se frământă agonic, faleza duduie de furtună ca o inimă grea. Singură pe digul asaltat de valurile cu salturi de pantere îmbălate, Monica se hotărăște să deschidă scrisoarea, simțindu-se alter-ego-ul Olguței. Un scriitor de categorie ușoară ar fi dat citire epistolei, începând fad: Dragă Olguța
Al nostru procedează însă artistic superior, surprinzător, făcând ca vijelia să smulgă prima pagină și s-o arunce în hăul învolburat al spumelor vâlvoi: Foaia de deasupra zburase pe mare, smulsă ca de o mână enormă. Cealaltă foaie palpita foșnind în degetele încleștate ale Monicăi. Astfel, conținutul ei profund dezamăgitor se lasă citit sacadat, ca lovit de dambla. De damblaua rusnacului care fuge de singura iubire curată din viața lui.
Mai rar o asemenea potrivire între formă și fond. Totuși, dacă am adus în discuție câte ceva din arta prozatorului român a fost și pentru că paginile finale ale ciclului Medelenilor mă îndreptățesc în osârdia mea din Jurnal (vezi primul volum, apărut în anul 2007 la Humanitas) de a retrăi trecutul și a-l lăsa mărturie prezentului. Iată ce gândește și Ionel Teodoreanu: Simțea cu fiecare bătaie a inimii cum se ridica trecutul ca o insulă scufundată cu palatele ei. Toți trăiau în el. Copilăria lor, tinereța lor, casa lor, prietenii lor, căsuța lui moș Gheorghe, Iazul Mânzului, via, livada, câmpiile, toate, toate erau în el. Nu vânduse nimic, nu uitase nimic. Trecutul era în el, viu, proaspăt, ca un viitor. Va scrie romanul Medelenilor, luându-și astfel revanșa asupra vieții.
Nu mai e nimic de adăugat; cuvintele acestea rezumă un manifest poetic ce trimite cu gândul la revanșa luată și de Proust în condiții oarecum asemănătoare. Pentru scriitorul francez, adevărata viață nu este cea trăită zi după zi, mecanic, inconștient, din obișnuință, ci abia cea ordonată, clarificată, limpezită de opera de artă. Timpul retrăit este timp în stare pură, iar artistul, rememorându-l, devine o ființă extra-temporală, prin urmare indiferentă la vicisitudinile viitorului. Dar să-i dăm cuvântul: opera de artă era singurul mijloc de a recâștiga Timpul pierdut; adevărata viață, viața în sfârșit dezvăluită și limpezită, în consecință singura viață cu adevărat trăită este literatura; fiindcă stilul pentru scriitor, ca și culoarea pentru pictor, nu este o chestiune de tehnică, ci de viziune; grație artei, în loc să zărim o singură lume, cea a noastră, o vedem multiplicându-se, și avem la dispoziție tot atâtea lumi câți artiști originali există; această carte esențială, unica adevărată, un mare scriitor nu trebuie s-o inventeze, în sensul curent al termenului, fiindcă preexistă în fiecare din noi, ci s-o traducă. Chemarea și datoria unui scriitor sunt cele ale unui traducător; deci trebuia să mă resemnez - pentru că nimic nu durează decât dacă devine ceva general și dacă spiritul se autosuprimă - cu ideea că până și ființele cele mai dragi scriitorului n-au făcut la urma urmei altceva decât să-i pozeze ca la pictor (toate citatele sunt din Timpul regăsit).
Ce altceva au făcut personajele din primul meu volum al ciclului Omul ca iarba decât să-mi pozeze ca la pictor sau ca la fotograf? Pe de altă parte, puternicile sugestii proustiene din La Medeleni se pot lesne explica și prin mediul Vieții românești a mentorului Ibrăileanu, unde s-a cizelat conștiința artistică a romancierului nostru. Cu toate acestea, Ionel Teodoreanu nu a fost, nu este un simplu emul al lui Proust; ei doar s-au întâlnit în duh, cu o digitație asemănătoare și cu obrazul lipit de corzile vibrânde, de harpsicord, ale Timpului.
|
Mihai Cantuniari 5/23/2024 |
Contact: |
|
|
