Omul virtual îsi poate permite
Stătea în fata calculatorului si visa, pentru că spatiul virtual e nemărginit si toate visele, vis sau doar aievea, pot deveni realităti conjuncturale sau, mai degrabă, virtuale. Îsi imagina sau visa, pragul între realitate si vis este extrem de fragil, că în toti anii în care a trăit sub semnul desfrâului de singurătate (se poate, ideal vorbind!) a strâns atâta tandrete încât si-a construit un refugiu în care tronează pernele de tandrete.
Om virtual poate deveni oricine, îsi poate permite luxul de a inventa stări de bine si chiar de fericire absolută, poate visa la lucruri si fapte, aproape imposibil de realizat în lumea reală. Se poate transforma, poate deveni mai bogat, mai sărac, mai frumos, mai tânăr, mai urât, mai bătrân, poate deveni ceea ce nu poate fi în realitate.
Calculatorul o răpise de lângă fereastra de la care aproape că atingea copacul, prietenul si confidentul ei de atâtia amar de ani! Era nemiscat, bătut de ploaia de noiembrie, cu un cuib părăsit în vârf, dovadă că si păsările si-au găsit alt adăpost. Gândea, râzând, că o să vină vremea când si păsările o să dorească să intre în lumea virtuală, gând nebun, dar niciodată nu putem spune aprioric, nu se poate. Ideea a cam speriat-o, poate fi dovadă de nebunie, la o adică!, si a deschis televizorul cu gândul de a fi mai aproape de lumea reală.
Sigur că nu poti fi departe, când lângă tine se fură, se minte, se înseală! Doctorate, plagiat, functii importante în stat, un guvern tehnocrat.
Femeia a ajuns la concluzia că la baza sutelor de teze de doctorat (nu generalizează că sunt si persoane care au muncit din greu, dar acelea nu pot accede spre vârful piramidei, că nu fac parte din sistem, desi normal asa ar trebui!) stau câteva care sunt multiplicate indecent, schimbându-se doar ici si colo, prin punctele neesentiale, câteva pasaje care să dea impresia de noutate. Noi sunt doar titlurile (uneori, nici acestea!) si, evident, numele. Altă teză, alt doctor, acelasi subiect!
Ce mai contează când esti important? Contează ca să nu se afle, dar chiar dacă se află, ce importantă mai are? Se găseste cineva, o comisie-două, care să pună lucrurile la punct si să spună, fără să demonstreze, că teza e originală. Si asa, doamnelor si domnilor, vin ai nostri, pleacă ai nostri! A mai văzut un acuzat, doi, sau mai multi, numărul nu mai contează, care au luat mită, dar care nu recunosc nici în ruptul capului, clamându-si toti nevinovatia, a închis televizorul, s-a asezat în fata calculatorului, a trecut cu bucurie pragul în lumea virtuală, odihnindu-se fără teamă pe pernele de tandrete. Dar nu a avut stare să stea departe de evenimente si a părăsit iar locul căldut gândindu-se la realitatea din jurul ei, care nu este de neglijat, fiindcă fiecare, visător sau nu, este afectat. Trebuie să recunoasteti că în tara lui „nu sunt eu acela”, mai bine visezi, decât să te superi. Nenorocirea este că tu, omul obisnuit, poti muri de supărare, când vezi marele si interminabilul jaf, când observi că numărul bănuitilor creste, averile uluitoare ies la iveală, si când ajungi la concluzia că un an sau doi de puscărie nu mai sperie pe nimeni.
Milionarul, fie el politician sau doar prieten si colaborator al primului, stă frumos la celulă, devine scriitor de penitenciar, vorbeste frumos, se odihneste, televiziunile nu îl lasă să se „piardă” în multime, este ,,cineva” cu milioane în cont, si după mica vacantă de după gratii iese mai proaspăt, mai viguros si critică pe ceilalti, care îi iau locul la celulă etc., etc.
Femeia fugi iar la fereastră, la copac, dar dialogul se stinsese, fiindcă nici copacul nu mai avea replică, imaginară, se întelege. Înapoi, la pernele de tandrete
Pusa Roth
|
