Observatorul

D. Stăniloae, ortodoxie și românism

Cultura românească contemporană şi-a găsit marea expresie teologică în personalitatea lui D. Stăniloae, recunoscută şi în planul gândirii universale. D. Stăniloae este „unul dintre principalii, dacă nu principalul purtător de cuvânt al ortodoxiei contemporane şi, foarte simplu, al creştinătăţii”(1)
De la „Catolicismul de după război” ( Sibiu, 1933) şi „Ortodoxie şi românism” (Sibiu, Editura Arhidiecezană, 1939 ) la „Reflexii despre spiritualitatea poporului român” ( Craiova, Scrisul Românesc, 1992 ) şi „Iisus Hristos, lumina lumii” ( Bucureşti, 1993) spiritualitatea noastră dobândeşte o valoare care întrece semnificaţia excepţiei.
Despre locul lui D. Stăniloae în spiritualitatea românească s-a scris destul de mult şi argumentat şi părerea mea se cristalizase în timp. De aceea, pentru aceste gânduri , am procedat altfel decât în mod obişnuit. Am căutat argumentele care să reducă valoarea personalităţii. Şi am găsit ce-mi trebuia: „Stăniloae era un conservator, un naţionalist ortodox. Scrierile sale sunt o odă adusă ortodoxismului şi o perpetuă polemică cu protestantismul şi catolicismul.”Este părerea pe care Romeo-Valentin Muscă (2) o afirmă în lucrarea Ortodoxia mioritică, Ed. Pallas, Focşani, 2006 . Însă apărarea valorilor consacrate nu înseamnă conservatorism. Naţionalismul nu este o invenţie a ortodoxiei, ci a burgheziei într-un puternic proces de afirmare în perioada destrămării feudalismului. Este adevărat că D. Stăniloae a scris despre”Naţiune şi creştinism”( Ediţie, text stabilit, studiu introductiv şi note de Cristian Schifirneţ, Buc., Ed. Elion, 2004): „Creştinismul răzbate în mod necesar spre naţionalism. Dumnezeu nu mă va răsplăti după modul cum am ştiut să mă desfac de comuniunea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voinţa şi iubirea mea creştină.” Pentru a mă lămuri în privinţa polemicii cu bisericile neoprotestante, am cercetat amănunţit cartea lui Emil Bartoş, Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2002. Emil Bartoş măturiseşte în prefaţă că „doctrina despre îndumnezeire este doctrina integratoare a teologiei ortodoxe răsăritene.”Şi apoi înţeleg că a lega concepţia ontologică a mântuirii de apartenenţa etnică nu e o faptă de condamnat..
Teologia ortodoxă românească, prin Dumitru Stăniloae, iese din şabloanele greceşti şi ruse pătrunse de scolascitism.
Problema mântuirii omului constituie un aspect care n-are cum lipsi din orice orientare creştină şi face parte din esenţa religiei. Gândirea teologică a lui D. Stăniloae aduce un concept unificator în realitatea trăirii credinţei. E vorba despre conceptul „îndumnezeire”. Îndumnezeirea întregii creaţii, natură şi om, presupune relaţia creator/creaţie. Îndumnezeirea are o existenţă ce precede răscumpărarea.
Reîntoarcerea la scrierile patristice este o perspectivă modernă. D. Stăniloae se întoarce şi la afirmarea strălucitoare a călugărilor sciţi (din Tomis). În cultura noastră a comunămai existat un asemenea moment. Străromânul Leonţiu de Bizant sintetizează interpretările contradictorii ale momentului (începutul secolului al VI-lea) într-o viziune filosofică în luminarea vremurilor ce vor urma, deoarece ipostazierea (fiecare entitate a Treimii, cu atribute personale distincte, dar esență) şi enipostazierea nu se pot identifica. În ipostasul lui Cristos există două începuturi: unul după dumnezeire, altul după omenitate (umanitatae). Prin sistematizarea filosofică a hristologiei calcedoniene, teoria sa a enipostazierii duce la înlăturarea confuziei dintre „unirea după ipostas” şi „unirea după natură”. După concepţia sa, firea umană a lui Hristos n-are, autonom, propriul subiect, fiind enipostaziată, adică fixată în persoana Cuvântului. Natura umană este primită în ipostasul preexistent al lui Dumnezeu, Cuvântul. Neînţelegerile veneau din interpretarea diferită a noţiunilor fiinţa lui Dumnezeu şi ipostas. Identificarea ipostasului cu firea şi nu cu persoana producea mărturisiri false. Persoana ipostaziază, realizează concret natura, în vreme ce ipostasul este manifestarea personală şi unică a naturii.
Destinul omului, originar (să nu uităm că se vorbeşte de păcatul originar până la atitudinea peiorativă), se împlineşte în îndumnezeirea sa, ceea ce înseamnă contribuţia unică a lui D. Stăniloae la dezvoltarea gândirii teologice şi a concepţiei antropologice. În acest fel, omul se defineşte ca „fiinţă cu sens”. Îndumnezeirea formează raţiunea şi scopul creaţiei, un „scop final etern”(3), deoarece creaţia nu este o „realitate separată de SINE, de Dumnezeu, obiect exterior Sieşi”(4)
Criza spirituală de azi este una a lipsei de model, a renuţării la modelul jertfei. Neacceptarea jertfei duce lumea din criză în criză spre apocalipsă. Astfel a fost posibil să se ajungă ca problema mântuirii să depăşească în importanţă problema creaţiei. Românul Dumitru Stăniloae pune în adevăr pe primul plan existenţa omului. Chiar „cosmosul e organizat într-un mod corespunzător capacităţii noastre de cunoaştere”(5)
Credinţa nu e o valoare abstractă, ci concretă în anume individ, adânc personală: „Omul tinde spre o realitate personală infinită, superioară lui, din care se poate hrăni la infinit.”(6)
Credinţa este răspunsul omului la provocarea divină, mijlocul prin care trăieşte procesul de îndumnezeire, bazându-se pe harul lui Dumnezeu, pe iubirea şi mila cerească, pe suveranitatea hotărârii Creatorului: „Răspunsul omului se face prin credinţă, unde nu este nevoie de existenţă intermediară (eternitatea unei comuniuni personale cu o sursă personală de viaţă absolută”(7). În creaţie, omul are o poziţie deosebită prin „chipul şi asemărea sa cu Dumnezeu, întrucât „Ideea creaţiei, existentă din veşnicie, nu s-a schimbat prin actul creaţiei.” Dimpotrivă, D. Stăniloaie convinge: „Creaţia, o realitatea incompletă, până când îi dă sens prin om.”(8) Viaţa, consideră D. Stăniloae, şi aşa înţeleg prin experienţa mea creştină, începe simplu prin naştere şi devine complexă şi completă prin relaţia cu divinitatea.
Unitatea lumii noastre prin sensul creaţiei, prin jertfa cristică, divizată de credinţe, de organizaţii suprastatale şi culturi istorice, de teorii filosofice impregnate de interese politice evidente, de imperii economice (nu se poate vorbi de imperii strict politice) îşi regăseşte adevărata existenţă prin gândurile lui D. Stăniloae.

1. Clément, Olivier., Le Père Dumitru Stăniloae Docteur honoris causa de l’ Institut Saint-Serge. Allocution d’Olivier Clemént”, Service Orthodoxe de Presse, nr. 59, iunie-iulie, 1981, p. 18-23
2. Muscă, Romeo-Valentin, Ortodoxia mioritică, Editura Pallas, Focşani, 2006, p. 52.
3. Stăniloae, D., Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, Bucureşti, 1978, p.15
4. Idem, Revelaţia prin acte, cuvinte şi imagini, Ortodoxia 3, 1968, p. 325
5. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, p. 9-15, unde se găseşte o explicaţie largă.
6. Ibidem, p. 16-17
7. Ibidem, p. 19-20
8. Ibidem, p. 332-333.

CONSTANTIN TEODORESCU, New Dundee ON

Constantin Teodorescu 5/15/2024

Contact:

Informatii Utile despre Canada si emigrare.

Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.

Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!

Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

created by Iulia Stoian