Aritmii - Înțelegeri (materne)
Anul acesta am uitat. Am uitat pur și simplu de ziua aceea de ianuarie, incredibil de rece peste care căzuseră deja mult prea multe ninsori, în care între noi s-a așezat apăsătoare, mută, tristă neviața. Când mi-am dat seama, mi-am îngropat ochii în pământ de remușcare, de vinovăție, deși știam că nu ai murit nici pentru o clipă de-adevăratelea în mine, deși n-a trecut nici o zi fără un gând pentru tine. Mi-am spus apoi consolator că poate nu e așa rău că n-am rememorat momentul acela, că poate nu mai am nevoie de ziua aceea, că poate să se piardă în trecutul nediferențiat pentru că în sfârșit nu mai contează momentul despărțirii, pentru că de fapt nu s-a petrecut niciodată. Mi-am imaginat că îmi ridici bărbia fără vreun cuvânt și îmi îndrepți privirea înspre tine cea de acum, spre noi cele din prezent îmbrățișate în suflet, înțelegându-ne.
Înțelegerea e de fapt cea mai anevoioasă.
Nu se petrece probabil nicicând în timp real. Defazată de prioritățile vârstelor diferite, de ”revoluțiile” și inovațiile sau conservatorismele fiecărei generații, de secretele și misterele protectoare de fiecare parte, de impulsurile necontrolabile de moment, de teama de a nu greși, de a nu răni, uneori de îndreptățirea autorității, de prejudecăți, de indiferență, de lipsa empatiei și nu de puține ori de incapacitatea de a comunica. Nu ne dăm seama multă vreme că în absența ei comportamentele par deseori iraționale, obscure, vrăjitorești, nedrepte, neascultătoare ori lipsite de respect, după caz.
Ni s-a întâmplat și nouă, ca oricui, neînțelegerea. Din fericire, niciodată îndepărtarea din cauza ei pentru că tu nu ai avut niciodată nevoie să mă înțelegi pentru a mă iubi. Eu mai am răgazul să te deslușesc, să te descopăr cum nu mi-ar fi fost oricum posibil mai înainte.
Te port mereu cu mine, împăturită ca o scrisoare pe care mi-aș fi dorit să mi-o scrii cu caligrafia ta impecabilă, cu literele egale, ușor înclinate, apăsate de lăsau urme pe dosul foii. Te reconstruiesc din intuițiile mele de acum, mai mult decât din ce am cunoscut profund din tine, deși au fost momente în care m-am contopit cu visele tale. Te percep cu alte simțuri, te ating așa cum aș atinge o ceață fină cu degetele. Uneori ești totuși un mister, nu tocmai fericit. Mă gândesc însă că ai avut momentele tale bune, ca oricine, că am fost parte din ele. Uitată în tine însăți, deseori. De-aș putea să îmi explic acest lucru… De atâtea ori incapabilă să îți stăpânești emoțiile explozive, consumându-te în lucrul domestic, fără oprire, până la epuizare, în stare să înveți orice, să te dăruiești oricui îți cere. Mult prea des îngrijorată, agitată, cu presiuni interioare prea puternice. De o superbă inteligență neieșită însă din casă. Ai fi putut poate să ai o altfel de viață, ai fi putut poate să te bucuri mai mult. Ai fi putut poate să fii iubită mai mult, chiar de către mine, cea care te iubesc cu tot ce sunt.
Acum, când tu ești numai răbdare și infinit, iar eu încă neliniști și incertitudini, îmi imaginez că mă aștepți în pragul bucătăriei să mă întorc de pe drumurile mele. Mă aștepți să îți povestesc, să deșert amestecate cuvinte și emoții, să râdem și să plângem împreună. Să îți aprinzi o țigară, să tușești una bună și apoi să te întrebi ce grozăvenii spun acolo. Să îmi pun capul în poala ta, așa cum nu am făcut-o niciodată, să simt palma ta aspră despărțindu-mi părul în șuvițe, împletindu-mi-l cu gândurile tale că toate vor fi bune. Să îmi spui că nu trebuie să car sus toți bolovanii vieții de una singură, patru etaje. Că pot să îi las în spatele blocului și să urc, să plutesc chiar, până în camera mea unde nu mi se poate întâmpla nimic rău, unde nu mă poate atinge nici o tristețe pentru că tu veghezi la ușa mea. Și nu e chiar așa. Și știm amândouă. Nici eu nu mă pot pune scut la ușa fetelor mele. Degeaba mi se spune că nici nu trebuie când eu simt că e tot ce ar trebui să fac.
Curge prin noi același râu al maternității și ne scaldă inimile în apele lui repezi și schimbătoare. S-au șlefuit în timp asperitățile albiei și sentimentele alunecă ușor printre rotunjimile prundișului, nostalgice, recunoscătoare, încrezătoare că vor fi duse mai departe cu iubire și, într-o bună zi, cu înțelegere.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 5/11/2024 |
Contact: |
|
|
