Moartea și Învierea Domnului
Toate cele patru Evanghelii sunt asemănătoare în afirmația că Iisus a murit într-o zi de vineri, ziua pregătirii sabatului (Matei 27, 62; Marcu 15, 42; Luca 23, 54; Ioan 19, 31).
Despre semnificația pe care o dă morții Sale, Iisus vorbește când se află pentru ultima oară cu cei doisprezece, la Cina care a avut loc într-o casă din Ierusalim, proprietatea unei cunoștințe a lui Iisus. El concentrează în ultima cină toată viața Sa. Cina cea de taină s-a desfășurat în cadrul unei cine pascale. Cina cea de taină a avut loc în Joia Mare, către seară. Aceasta a fost o cină pascală, dar nu în sensul că Mântuitorul ar fi celebrat cu ucenicii Săi paștile iudaic, care începea de fapt în seara zilei următoare, ci în sensul că El a instituit un nou Paști, adică Taina Sfintei Euharistii, care avea să fie pentru Biserică o permanentă actualizare a jertfei adevăratului Miel pascal .
Patimile desemnează ultima perioadă din viața lui Iisus, intervalul cuprins între momentul arestării Sale în grădina Gehtimani și cel al înmormântării într-o altă grădină, lângă Golgota. Itinerariul urmat de Iisus îl poartă succesiv la casa lui Anna, a lui Caiafa, la pretoriul lui Pilat, palatul lui Antipa și în sfârșit, de la pretoriu la Golgota sau locul Căpățânii, dealul execuțiilor lângă care este mormântul.
La romani existau trei tipuri de pedepse capitale și anume: decapitarea, arderea și crucificarea prin care a fost ucis și Mântuitorul Iisus Hristos. De obicei pedepsele capitale erau precedate de flagelare. Biciuirea însoțea crucificarea. Flagelarea, obișnuită într-o condamnare la crucificare, a fost aplicată lui Iisus în urma hotărârii lui Pilat. Pedeapsa era atât de brutală, că mulți condamnați nu rezistau și mureau în timpul biciuirii.
După încheierea flagelării, lui Iisus i-au fost puse haine, după care pornește spre Golgota. Iisus străbate drumul până la Golgota purtând crucea în spate. La sosirea pe Golgota, soldații execută sentința. Deși Evanghelia după Marcu (15, 25) situează ora crucificării la ceasul al treilea, Evanghelia după Ioan relatează că Pilat ar fi pronunțat sentința cam la al șaselea ceas, iar răstignirea ar fi avut loc înainte de unu după amiază. De fapt, acesta este momentul în care cele trei Evanghelii sinoptice situează începutul unui fenomen extraordinar, întuneric, care însoțește agonia lui Iisus și care se prelungește până la trei după amiază, ora morții. Deasupra capului, pe cruce, este pusă o tăbliță care conține nucleul acuzației și sentinței, cu expresia regele iudeilor. Scena răstignirii este dată de cele patru Evanghelii, că Iisus este așezat între doi bărbați răstigniți și ei .
Evanghelia lui Luca menționează un răspuns al lui Iisus la răstignirea Lui. E vorba de o scurtă rugăciune în care cere ca aceia care-L crucifică să fie iertați: Părinte iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Agonia lui Iisus a fost destul de scurtă, încât Pilat a fost surprins (Marcu 15, 44).
După cel puțin doua ore de la răstignire, Iisus moare pe cruce, pe la aproximativ ora trei după-masa. Evanghelia după Marcu (15, 37) și cea după Ioan (27, 50), relatează moartea lui Iisus însoțită de un strigăt mare scos de Iisus, care ar fi urmat imediat încercării de a-i da oțet. Ioan (19, 30) situează moartea după același episod, deși aici se spune explicit că Iisus a luat băutura și rostește, înainte de a muri, fraza: Săvârșitu-s-a. Apoi plecându-și capul, și-a dat duhul. Potrivit Evangheliei lui Ioan, plecarea capului de către Iisus nu înseamnă că rămâne inconștient, ci că, murind, se adresează celor apropiați Lui care sunt jos, lângă cruce, dăruindu-le Duhul Sfânt. Conform Evangheliei lui Luca, ultima frază a lui Iisus este o rugăciune de încredere în Dumnezeu: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu (Luca 23, 46).
Moartea lui Iisus este una reală, fizică, venită după o lungă succesiune de injurii, umilințe și chinuri, începute odată cu arestarea la Gehtimani în noaptea de joi spre vineri, culminând cu răstignirea, pe Golgota. În cele din urmă, cu trupul și duhul distruse de ostilitatea umană și de tăcerea divină, Iisus moare.
De obicei, la romani, agonia crucificării se prelungește ore, poate chiar zile. După moarte, cadavrele erau lăsate în voia vulturilor și a păsărilor. Paznicii aveau grijă ca nici rudele, nici prietenii, să nu vină să le ia de pe cruce trupul, lăsând trupurile neînmormântate, condamnaților le era interzisă înmormântarea.
Sensibilitatea iudaică nu tolera ca cei executați să nu fie înmormântați în chiar ziua morții. Această justificare reiese din Deuteronom 21, 22-23: Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropați tot în ziua aceea. La iudei, dacă după crucificare era zi de odihnă, cei crucificați trebuiau dați jos de pe cruce, astfel trebuia să li se grăbească moartea și să fie înmormântați înainte de apusul soarelui, de începerea zilei de sărbătoare. În cazul lui Iisus și a altor condamnați, în vinerea aceea era ajunul celei mai mari sărbători iudaice, Paștile, și, prin urmare, trebuiau să moară și să fie înmormântați înainte de sfârșitul zilei.
Din acest motiv (Ioan 19, 31), Pilat a acceptat cererea autorităților iudaice de a da trupurile jos de pe cruce să fie înmormântate. Sistemul obișnuit era să li se zdrobească fluierele picioarelor celor atârnați, încă vii, deoarece astfel se producea o moarte rapidă. Această practică a fost aplicată celor doi bărbați crucificați odată cu Iisus. La Iisus n-a fost nevoie, deoarece agonia Lui a fost scurta, de aceea, când soldații au ajuns la Iisus au văzut că este deja mort. Unul dintre ei se asigură străpungându-i coasta cu sulița, să-i dea lovitura de grație. Tăietura este făcută atât de mare încât poate intra în ea mâna (Ioan 20, 25). Și din rană iese sânge și apă (Ioan 19, 34).
Evanghelia după Ioan pune în legătură sfârșitul lui Iisus cu sacrificarea mieilor pascali care avea loc în acel ajun de Paști și căruia, așa cum este prescris, nu I se zdrobește nici un os și care moare străpuns, dând viață și dăruindu-se total ca instaurator al noului legământ între Dumnezeu și omenire. Este relatarea celui care a văzut cu propriii ochi și poate depune mărturie. Și încheie: și acela știe că spune adevărul, ca și voi să credeți (Ioan 19, 35-37).
Responsabilitatea pentru înmormântarea lui Iisus și-o ia un bărbat și anume Iosif din Arimateea. Acesta, membru al aristocrației laice din Ierusalim, singurul cunoscut de guvernator, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus (Marcu 15, 43). După ce a primit permisiunea din partea lui Pilat, Iosif din Arimateea se întoarce pe Golgota cu un giulgiu pe care l-a cumpărat (Marcu 15, 46). Potrivit Evangheliei lui Ioan 19, 39, pe Golgota a venit și Nicodim.
După ce L-au coborât de pe cruce, trupul lui Iisus este așezat pe giulgiu. Înfășurarea în giulgiu a unui cadavru este specific obiceiurilor funerare iudaice. După ce a fost înfășurat, trupul a fost pus în mormânt.
Moartea Mântuitorului a fost benevolă, pe când la ceilalți oameni este inevitabilă, chiar dacă au fost eliberați de păcat. Iisus nu moare moartea Sa. El nu poartă moartea ca o osândă în sine. Așa cum a luat asupra Sa păcatul altora, așa ia și moartea altora. Moartea altora a trebuit să o ia Iisus asupra Sa pentru că a luat păcatul lor. Păcatul atrage după sine moartea. Suferința lui Iisus reprezintă suferința deplină care sfârșește în moarte. Iisus s-a făcut om pentru a putea intra în solidaritate cu omenirea, cu scopul de a o mântui .
De obicei biografia unui personaj se sfârșește odată cu moartea lui, capătul vieții. În cazul lui Iisus Hristos se întâlnește un eveniment neobișnuit. Acest eveniment este Învierea Lui. Trecerea Lui de la viață la moarte, consecință a crucificării, a fost urmată imediat de o altă trecere, inversă, imprevizibilă și anume trecerea de la moarte la viață, la o viață nouă și total diferită, care cuprinde prezentul și viitorul, pământul și cerul, Dumnezeu și umanitatea, lumea prezentă și cea care va veni.
Învierea lui Hristos ne întemeiază, în general, credința într-o continuare a vieții după moarte. Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința noastră (I Corinteni 15,17). Învierea L-a adus pe Iisus într-o mai mare apropiere de oameni. Desigur, întrucât trupurile acestora nu sunt și ele înviate, apropierea deplină se va realiza numai după învierea tuturor. Învierea cu trupul a însemnat atât o înălțare a propriei Sale stări, cât și o apropiere mai mare de oameni, o mai mare eficacitate asupra spiritului lor. Dar ridicarea propriei Sale stări însemnă și o mai mare apropiere de Dumnezeu, ca om.
Prin Înviere, Iisus, ridicându-Se ca om mai aproape de Dumnezeu, S-a ridicat prin însuși acest fapt la treapta cea mai înaltă a umanității, care este o comunicativitate în relațiile cu oamenii.
Despre ființa și atributele trupului înviat a lui Hristos nu poate omul din trup pământesc să spună ceva determinat și inteligibil. Sfintele Evanghelii ne relatează, pe de o parte, că trupul lui Iisus a putut fi pipăit cu mâinile, a primit hrană iar, pe de altă parte, că pătrundea prin ușile încuiate, apărea și dispărea din ochii ucenicilor și, în general, că atingerea fizică obișnuită de mai înainte nu mai era posibilă, cum reiese din cazul Mariei Magdalena în dimineața Învierii.
Preotul Serghei Bulgakov observă că petrecerea lui Iisus cel înviat în lume până la înălțare stabilește legătura între starea actuală a lumii cu trupul sufletesc al omului și între starea preamărită a lumii de după schimbarea universală și transfigurarea făpturii cu trupul duhovnicesc al omului. Prin Învierea lui Iisus, s-a făcut începutul lumii viitoare. Ea este începutul noii creațiuni a lumii, care numai prin pauza creatoare, în care ne aflăm, e oprită pentru un anumit timp, înainte de a fi dusă la capăt .
Aparițiile lui Iisus după Înviere sunt în număr de douăsprezece, acestea acoperă persoanele și sectoarele cele mai importante din activitatea Sa și din comunitatea creștină care va apărea după moartea Lui. Grupul care a beneficiat de cele mai multe apariții este al ucenicilor Lui, al celor pe care i-a chemat Iisus la începuturile activității Sale publice. Arătările se produc întotdeauna ca rezultat al inițiativei personale a lui Iisus, care-i ia prin surprindere pe destinatari. Se produc în locuri diferite, dar legate întotdeauna de locurile prin care au mers Iisus și ucenicii înainte de moartea Lui.
Apariția este prezentată ca o vedere reală, nu ca pe o viziune. Iisus este prezent ca persoană. Iisus se arată oamenilor care îl cunosc și care vor fi capabili să-și dea seama cine este El. De exemplu, în seara duminicii Paștelui Iisus apare printre ucenici și Li se adresează cu salutul iudaic: Pace vouă (Luca 24, 36;Ioan 20,19). Apoi le arată urmele crucificării vizibile pe trup, concret, semnele cuielor în mâini și picioare și ale suliței în coastă. Și, conform lui Ioan 20, 22, le zice: Luați Duh Sfânt. El apare în mijlocul lor și teama se transformă în bucuria regăsirii.
Odată Înviat, Iisus inaugurează viața viitoare, lumea definitivă. Învierea Lui a purtat pecetea iubirii lui Dumnezeu, pentru Fiul Său iubit și pentru toată omenirea.
După cele patruzeci de zile de la Înviere, petrecute de Mântuitorul Iisus pe pământ, S-a înălțat la cer. Înălțarea la cer se înțelege ca și înălțarea oricărui corp în aer, cu deosebire că Domnul Hristos, având trup preamărit și fiind totodată și Dumnezeu Atotputernic, nu avea nici o greutate care să-i împiedice înălțarea la cer.
Domnul Hristos S-a înălțat cu trupul la cer, căci cu Dumnezeirea era și este pretutindeni, și astfel ne-a arătat și nouă care este ținta ultimă a călătoriei noastre pe pământ: cerul . Înălțarea este ridicarea umanității lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi și la starea de cinste, putere și suveranitate deplină.
Pentru că Iisus și-a ridicat, prin înălțare, umanitatea în ultima intimitate a Sfintei Treimi, păstrând și adâncind, în proporția înălțării, apropierea de toată omenirea, coboară la scurt timp după înălțare Duhul Sfânt peste cei care sunt ai lui Hristos, realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui, ca manifestare a intimității Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a așezat întâi în chip desăvârșit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultimă intimitate divină. Deoarece intimitatea lui Hristos, înălțată în acea intimitate a Duhului Sfânt, asemenea dumnezeirii Lui, se află în același timp în cea mai adâncă intimitate a oamenilor care își deschid poarta sufletului lor prin credință, Duhul Sfânt îi învăluie și pe aceștia, ca pe purtătorii de Hristos. Biserica, mistica omenitate a lui Hristos, primește pe Duhul Sfânt, în calitatea ei de trup al lui Hristos .
Iisus Hristos S-a înălțat la cer după Înviere, atât pentru a primi toată puterea dumnezeiască în conducerea lumii spre mântuire, cât și pentru a lăsa oamenilor la latitudinea lor să se decidă liber:a crede în El sau nu. Dacă ar fi continuat să stea cu mărirea trupului Său înviat între oameni, aceștia ar fi fost siliți să-L recunoască drept Dumnezeu. Istoria, ca un loc al vieții de libere decizii, ar fi devenit imposibilă.
Pr. Radu Botiș
|
Preot Radu Botiș 5/4/2024 |
Contact: |
|
|
