Scrisoare pastorală
Ruga disperării.
Era după Denia din Joia Mare, adică din joia de dinainte de Sfintele Paști. În biserica aceea fusese multă lume la slujbă. Se scosese Sfânta Cruce cu Mântuitorul răstignit în mijlocul bisericii și lumea se închinase și făcuse metanii în fața ei. Slujba fusese frumoasă și mulți își simțiseră sufletul răscolit de profunzimea cântărilor, celor douăsprezece Sfinte Evanghelii care se citiseră, de predica părintelui. Sunt momente rare, pe care creștinii din satul acela le trăiau cu intensitate. După ce preotul îi miruise pe cei prezenți, ei se retrăseseră sfios din biserică și plecaseră spre casă, prin bezna drumului, cu lumânărele aprinse în mâini.
Preotul se pregătea și el de plecare, când iată că intră în biserică un enoriaș al acelei parohii nițel cherchelit. Era cunoscut în sat ca un mare bețivan, ca un stâlp al cârciumii. Familia îi era destrămată. Soția îl părăsise după ani de suferințe, bătăi și umilințe. Își luase cei trei copii și plecase în lume. El rămăsese doar cu părinții. Ei erau bolnavi, țintuiți la pat, rugându-și zi de zi moartea, care tot întârzia să vină. Omul nostru muncea pe unde putea, cu ziua, iar ce câștiga ducea la cârciumă seara.
Dar, iată că atunci, în acele ceasuri de restriște din Joia Mare, cunoscutul bețivan a intrat în biserică. Nu făcuse acest lucru de nu se știe când. Preotul l-a văzut și s-a retras discret după un stâlp. Creștinul s-a plecat în genunchi înaintea Sfintei Cruci, a stat așa țintuit o vreme, apoi și-a pus fața la pământ și a început să plângă cu hohote. Nu zicea nimic, ci doar plângea ca un copil mic, iar lacrimile-i curgeau ca ploaia. Printre suspine, a început să grăiască într-un târziu: ,,Iisuse al meu! Te-am trădat. Sunt josnic, sunt un nenorocit. Privește-mă în ce hal m-a adus patima asta blestemată!"
Preotul s-a apropiat de el și i-a spus : ,,- Hristos e milostiv și bun! Și pentru tine S-a jertfit. Roagă-te Lui să-ți ajute să-ți duci crucea vieții. E lucru mare dacă simți că te-ai poticnit, ori că te-ai prăbușit. E primul pas spre îndreptare. Roagă-te Lui! Și eu mă voi ruga pentru tine!" Omul a tresărit, s-a uitat cu neîncredere spre preot, apoi i-a zis: ,,Sunt prea păcătos, părinte! Nu mai exista pentru mine cale de întoarcere!" ,,- Domnul pentru păcătoși a venit în lume, pentru unii ca tine, ca mine, ca alții! Toți avem nevoie de sprijinul Lui. Roagă-te cu încredere și nu te îndoi o clipă de bunătatea Lui!" ,,- Cred, părinte, cred, roagă-te și dumneata pentru mine la Dumnezeu, să-mi ajute să scap de patima asta, că mă bagă în pământ!"
Preotul l-a luat de mână și l-a dus la scaunul Spovedaniei. Au stat acolo de vorbă până târziu în noapte. Când a plecat, omul nostru părea altul. Parcă zbura. Lăsase la scaunul Spovedaniei povara grea ce-i gârbovise trupul și sufletul până atunci. Peste două zile, la cumpăna nopții băteau clopotele de Înviere. Printre cei dintâi care pășeau pragul bisericii era și omul nostru. Ceva se petrecuse în sufletul lui. Parcă o minune dumnezeiască. Parcă se născuse a doua oară. Se simțea altul și vrea să-I arate lui Dumnezeu și tuturor oamenilor minunea ce i-o făcuse lui Hristos la picioarele Crucii.
*
Tristețea unui Prohod.
În Vinerea Mare, vinerea de dinaintea Sfintelor Paști, seara, se oficiază denia cu Prohodul. Acesta este o cântare închinată Mântuitorului, patimilor și morții Sale. Este o cântare în trei părți, cu un conținut foarte bogat ca idei și învățături, dar și o melodie foarte suavă, mângâietoare, o tânguire demnă, în care se întrezărește speranța Învierii. În timpul Prohodului, în mijlocul bisericii se află o masă, pe care este așezat Sfântul Epitaf, care reprezintă icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf este înconjurat cu flori aduse de credincioși. La sfârșitul Prohodului, Sfântul Epitaf este ridicat de preot și cântăreț sau un enoriaș și cu el se înconjoară biserica. La ieșirea din biserică toți enoriașii prezenți trec pe sub Sfântul Epitaf, iar la întoarcere intră în biserică trecând iarăși pe sub Sfântul Epitaf. Această trecere semnifică moartea și învierea noastră. În timpul când se înconjoară biserica bat clopotele, iar în cele patru puncte cardinale se fac opriri și preotul rostește ectenii pentru diferite trebuințe din viața omului și a comunității, ectenii pentru vii și pentru morți. Slujba se termină pe o notă optimistă, prin Sfânta Evanghelie a Învierii și Binecuvântările Învierii. Așadar, Domnul Hristos cel răstignit, mort și îngropat înviază, dăruindu-ne și nouă garanția învierii noastre.
În parohia noastră slujba Prohodului are vechi tradiții. Am participat la cea din Bârda din copilărie, iar la cea din Malovăț încă de pe când eram elev la școala generală și la seminar. În ambele sate participarea enoriașilor era masivă. Se umplea biserica de lume, se împărțeau cărticele cu cântările Prohodului, se formau 2-3 grupuri mari și cântau alternativ. Cântau oameni în vârstă, bărbați și femei, tineri, copii. Grupele se formau de obicei după sex, de-o parte bărbații, de-o parte femeile, dar erau și amestecate. Cântările erau foarte cunoscute, foarte populare, cred că erau unii care le știau pe de rost. Se cânta cu un entuziasm, cu voință și o solidaritate rar întâlnită. Vibrau geamurile bisericii. Fiecare simțea ceva din fiorul momentului, fiecare se simțea în momentele acelea solidar cu Domnul Hristos, își asuma suferințele Lui, parcă încerca să-I facă crucea mai ușoară. Mi-au rămas în amintire, încă din copilărie, multe chipuri ale celor ce au cântat în mod constant la Prohodul de la cele două biserici. De când am venit preot în cele două sate am făcut cu bucurie efortul de a oficia slujba Prohodului în ambele sate, uneori aceasta întinzându-se și după ora 24, pentru a păstra nealterată o tradiție atât de frumoasă și creștinească.
Prohodul din Vinerea Mare îl putem asemăna cu priveghiul ce se face când moare cineva dintr-ai noștri. În nopțile precedente înmormântării, la casa mortului se perindă zeci și sute de consăteni, uneori rude și cunoscuți și din alte localități. Aduc flori și lumânări, le dau de pomană deasupra mortului pentru mortul respectiv și pentru rude ce au decedat mai demult. Mortul devine în acele momente mesagerul care este însărcinat de cei vii să ducă în lumea de dincolo ,,mesajele, ,,scrisorile celor vii. Participarea la priveghiu este un semn de dragoste, de respect față de mort, dar și de solidaritate față de familia mortului aflată în suferință, în doliu. La priveghiu participanții spun amintiri legate de mort, de viața lor, uneori se mai fac și glume, așa încât durerea celor din familia mortului nu mai este așa mare. Cei participanți își exprimă solidaritatea, compasiunea cu familia îndoliată participând la priveghiu.
Dacă asemănăm Prohodul cu priveghiul, trebuie să observăm că la priveghiu vin rude, prieteni, consăteni ai mortului, adică apropiați, nu străini. Cei ce participă Vineri seara la Prohodul Domnului Iisus Hristos se socotesc prieteni, rude și apropiați ai Lui. Este extraordinară apropierea. Este de fapt traducerea în faptă a mesajului biblic: ,,Voi sunteți frații Mei! Iată cum românii au reținut această afirmație a Mântuitorului și i-au dat curs în modul cel mai practic: participarea la Prohod, la priveghiu, la înmormântarea Domnului Iisus Hristos. Dacă participarea la Pohod se face cu atâta tragere de inimă, cu atâta credință, nădejde și dragoste, cu siguranță că Domnul Iisus Hristos nu rămâne indiferent la această atitudine. Cu siguranță că și El își va aduce aminte la timpul potrivit că aici, în satele și orașele noastre, în sânul poporului român, are atâția prieteni și frați, care au fost alături de El cu dragostea și compasiunea lor în momentele cele mai grele ale activității Sale pe pământ.
*
Ce a răstignit Hristos pe cruce? Un text deosebit de sugestiv și ziditor despre Sfânta Cruce ni-l oferă Sfântul Grigorie Palama și-l redăm mai jos:
,,Hristos a răstignit păcatul
Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea păcatului. De aceea și unul dintre Părinții noștri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioși dacă crede în Cel răstignit, a răspuns: Da! În Cel ce a răstignit păcatul. Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulți, și înainte de Lege, și după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă, iar despre aceștia Dumnezeu Însuși a dat mărturie.
Taina Crucii
Căci sunt două taine și pe acestea ni le arată învăluit marele Pavel și Părinții noștri. Căci cel dintâi nu spune doar că lumea pentru mine s-a răstignit, dar adaugă: și eu m-am răstignit pentru lume. Iar Sfinții Părinți ne poruncesc să nu ne grăbim să ne înălțăm pe cruce înaintea Crucii, întrucât sunt într-adevăr două înțelesuri și taine deosebite ale Crucii.
Pavel ne arată că lumea și păcatul sunt răstignite pentru noi când fugim de ele. Iar cea de-a doua taină a Crucii ne arată că suntem răstigniți pentru lume și penŹtru patimile ei, când acestea fug de noi. Și este cu neputință ca ele să fugă întru totul, sau să nu mai lucreze în noi, dacă noi nu ne naștem întru vederea duhovnicească a lui Dumnezeu.
Contemplația și vederea lui Dumnezeu
Pentru că, atunci când noi înaintăm și ajungem prin lucrare la vederea duhovnicească, și înfrumusețăm și înnoim pe omul nostru cel dinlăuntru, căutând cu osârdie comoara cea dumnezeiască ascunsă în noi și privind cu multă luare aminte la împărăția lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru, atunci noi suntem răstigniți pentru lume și pentru patimi.
Prin această nevoință a gândului se iscă o fierbințeală în inima noastră, care alungă relele cugetări ca pe niște muște, insuflând pace duhovnicească și mângâiere în suflet. Și aducând sfințire în trup, după cuvântul aceluia care spune: Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu și în cugetul meu se va aprinde foc [Psalmi 38:4]. Și aceasta este ceea ce unul dintre Părinții noștri purtători de Dumnezeu ne-a învățat grăind: Ostenește-te cu toată osârdia, ca să se facă în tine lucrarea lui Dumnezeu, și să biruiești patimile cele din afară [vezi Apoftegmele lui Nichifor, 3]. Pe deasupra, și marele Pavel ne-a îndemnat pe noi: În Duhul să umblați și să nu împliniți pofta trupului [Galateni 5:16].
Întrucât este cu neputință ca patimile cele rele și lumea păcatului să fugă de la noi întru totul și să nu mai lucreze măcar în mintea noastră, dacă n-am ajuns la vederea duhovnicească a lui Dumnezeu, de aceea și această vedere duhovnicească este taină a Crucii, care-i răstignește pentru lume pe cei ce s-au făcut vrednici de ea.
Ce este fața lui Dumnezeu care nu se poate vedea?
Fața lui Dumnezeu cea văzută este lucrarea harului dumnezeiesc ce se descoperă celor vrednici. Iar fața lui Dumnezeu cea niciodată văzută este ceea ce se numește firea dumnezeiască, aflată mai presus de toată înfățișarea și vederea. Căci nimeni n-a răzbit până la cele mai din adânc ale lui Dumnezeu, după cum este scris [Ieremia 23, 18]. Și nimeni n-a văzut, nici nu poate să vadă firea lui Dumnezeu [I Timotei 6:16]. Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu și taina cea dumnezeiască a Crucii nu numai că izgonesc din suflet patimile cele rele și demonii care le insuflă, dar și învățăturilor greșite, ca și celor ce le susțin, le arată vinovăția
Cum ne luăm crucea?
Iar a urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit EvangheŹliei Sale, dând pildă de toată virtutea și cucernicia. Cât despre îndemnul de a-L urma și de a se lepăda de sine, ridicând crucea, acesta înseamnă a nu se cruța de moartea întru batjocură, pentru virtute și pentru adevărul învățăturilor celor dumnezeiești. Chiar dacă este măreț și mai presus de fire a se lepăda cineva de sine și a se da disprețului și morții, nu este totuși de necrezut: căci [nici] împărații pământului n-ar îngădui vreodată să fie urmați la război de oameni ce n-ar fi gata să moară pentru ei.
*
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Colegul nostru mai mare, poet și scriitor, Părintele Dumitru Ichim din Kitchener(Ontario, Canada), ne-a trimis un text cu amintirile sale despre regretatul preot și profesor Dumitru Stăniloae de la Facultatea de Teologie din București. Îl publicăm cu bucurie:
,,Ce a însemnat pentru mine Părintele Stăniloae?
Deși l-am cunoscut îndeaproape pe Părintele Stăniloae am fost sfios să scriu amintirile ce mă leagă de dânsul purtând în minte versurile din Scrisoarea I : ,,Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră. Doamna Lidia Stăniloae, fiica profesorului, m-a îndemnat să depășesc această inhibiție, deoarece i-am fost atât de aproape ca ucenic al lui la doctorat.
Adevărata adresare pentru iubitul meu dascăl este Pr. Prof. Univ. Dr. Academician Dumitru Stăniloae, la care se pot adăuga celelalte titluri de Doctor Honoris Causa, etc. dar pentru noi era doar Părintele Stăniloae, nu ca o lipsă de respect, ci pur și simplu că numai așa puteai să i te adresezi, așa precum prescurtezi numele unui munte, fără a-i diminua cu nimic din înălțimea și veșnicia lui.
Cine știe cum ar fi fost viața mea sau a multora dintre noi fără Părintele Stăniloae? M-am născut într-o familie de țărani binecredincioși, care nu lipseau de la nici o slujbă religioasă, tata fiind dascălul bisericii. Idealul meu a fost să devin preot și cea mai mare bucurie a mea a fost reușita la examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamțu. Aveam o credință curată care nu cunoscuse încă valurile ispitelor sau îndoielilor. Cea mai năprasnică surpriză a fost când am descoperit că sunt oameni care nu cred în Dumnezeu. Așa ceva nu puteam să-mi închipui în satul meu de munte de pe Valea Trotușului. Prin anul II de seminar, un coleg a încercat să-mi argumenteze că lumea s-a făcut singură și că Dumnezeu ar fi o născocire a oamenilor . Am început să citesc toate cărțile de ,,știință începând cu Biblia ateistului. Mă durea gândul că aș putea să-mi pierd credința. Începuseră îndoielile să-mi muște din suflet. Am avut noroc la Neamțu de profesori cu îndelungă răbdare pentru un copil, care se deformase în așa fel că vorbea numai interogativ. O mână de om și un furnicar de întrebări. Când am terminat seminarul nu-mi pierdusem credința, dar totul se uscase în mine. Puteam argumenta și răsturna toate teoriile materialiste, ateiste, gnostice, dar nu mai eram copilul de altădată. În interior devenisem ca un foc desemnat. După Seminar, încă patru ani, Facultatea de Teologie. Mi-am încărcat spinarea minții cu tot felul de cunoștințe teologice și filosofice, dar mi se părea că nu mai am ulei în candelă.
Providențial a apărut în viața mea Părintele Stăniloae. Auzisem de el încă din timpul Facultății. Preda numai studenților la doctorat. După examenul de admitere m-am înscris chiar la catedra de Teologie Dogmatică, pe care o conducea. Ca să urmezi cursurile, trebuia să ai ,,binecuvântarea episcopului local, în cazul meu a răposatului Partenie Ciopron, Dumnezeu să-l ierte, care nu voia să-mi dea așa ceva, spunând că el are nevoie de preoți, ci nu de doctori în teologie. Părintele Stăniloae a intervenit și mi s-a dat dispensă de... ,,binecuvântare.
Mă obișnuisem cu tipul de profesor universitar pedant, care țipă și te sperie, încât visezi o viață întreagă coșmarul că dai examen cu el și nu știi toate răspunsurile.
Dar Stăniloae era cu totul și cu totul altceva. O, Doamne, de unde să iau cuvinte de icoană pentru acest prisăcar al Cuvântului? Ca după un îngheț mi s-au trezit pădurile sufletului sub adierile Sfântului Duh. Cursurile le țineam într-o clădire din spatele Facultății de pe strada Sf. Ecaterina. Drept ca vocalele Sibiului, cu barba și părul alb ca un Sfântul Nicolae, când intra în sală se făcea liniște ca-ntr-o lumină de genuni născătoare. Nu avea nimic din meșteșugul regizat al oratorilor, cu ridicări imprevizibile în decibeli și brațe și rămânerea lor în suspensie teatrală. Avea o îmbrăcăminte modestă, dar curată. Din geantă scotea cursul dactilografiat, pe care n-am înțeles niciodată de ce îl aducea cu el. Poate că așa cerea Departamentul Cultelor. Prea mult nu-l folosea. Citea câteva rânduri, apoi își scotea ochelarii și începea să mediteze. Începea să curgă domol ca un râu susurând printre pietre, ca un freamăt al Duhului Sfânt peste pădurile sufletelor noastre. Ne ridicam după cuvintele lui în această învățare de zbor până unde puteam, apoi, intuind neputința noastră, cobora din nou la noi reluând ideea până prindeam gustul de genune înaltă. Începea de la noțiuni simple. De exemplu cuvântul. Omul este om prin cuvânt pentru că este chip și asemănare al Cuvântului. Este o ființă dialogică. Ca să fie înțeles, își exprimă gândul prin cuvânt. Acesta nu e numai o sonoritate, ci exprimă pe om pentru celălalt om, jertfa cerând să fie acceptată de celălalt. La rândul lui, cel ce a primit cuvântul îi întoarce darul unui alt cuvânt, unul pe altul îmbogățindu-se prin dăruirea reciprocă, darul nesărăcind pe dătător, ci dimpotrivă. În fiecare cuvânt este un sens care se realizează prin receptarea lui. În felul aceasta fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu - Cuvântul.
La rândul ei, întreaga creație se oferă omului într-un mod cuvântător, toate lucrurile având o rațiune a lor, sunt un fel de cuvinte ce ni le pune la dispoziție natura înconjurătoare ca pe o Biblie cosmică. Omul ca trup nu poate trăi fără dialogul natural cu natura, iar la rândul ei natura nu are nici un sens, decât numai în om și prin om. Toată creația converge spre om, iar restaurarea lui ca om întinat de păcatul originar a fost făcută de Cuvântul întrupat ca om adevărat și Dumnezeu adevărat.
Ca poet și ucenic al cuvântului, mă simțeam luat de mâna Părintelui și introdus în altarele Cuvântului. Primul volum de poezii, De unde începe omul, este jurnalul lutului meu încă zbuciumându-se în palmele olarului făuritor de frumuseți. Pe la sfârșitul anului mi se întorceau albinele în știubeie curățate cu răbdare de praf, păianjeni și disperare. Devenisem la rândul meu un cuvânt.
Înrudit în gândire cu Nae Ionescu și Nichifor Crainic, Părintele Stăniloae ne învăța despre ,,biserica țăranilor, adâncimile ortodoxiei neamului nostru. Mulți dintre poeții și scriitorii de vârsta mea își amintesc de întâlnirile cu cel care ne-a adus Filocalia în limba lui Eminescu și piscurile de cugetare ortodoxă, care aveau loc pe Calea Moșilor sau apartamentul Doamnei Lidia Ionescu Stăniloae.
În cuvântul românesc Stăniloae descoperea un destin al neamului nostru, acela de îndumnezeire a lui în care Savaot se apropia de noi ca în icoanele de lemn, bun și iertător, iar țăranul român își exprima noțiunea de transcendent prin Dumnezeu - Drăguțul, un diminutiv majestos de alintare a persoanei iubite, Persoana care a dat istoriei noastre ,,miracolul supraviețuirii noastre neînțeles de istorici.
Folclorul românesc este o tindă a raiului cu Dumnezeu prezent pretutindeni. Cine este păstorul din Miorița, decât o imagine a Păstorului, care transformă moartea în nunta Fiului de Împărat? Cine este Manole, ziditorul bisericii, decât forma românească a lui Emanuel?
Spre deosebire de Apusul scolastic, Stăniloae vedea în ortodoxismul românesc un specific al modului de îndumnezeire prin participarea la împărtășirea Duhului Sfânt prin înduhovnicire. Dacă despre Karl Barth se spunea că și-a scris sistemul teologic având în minte pe Mozart, Stăniloae și-a scris Dogmatica, având în suflet pe Enescu, Grigorescu și Brâncuși. De multe ori ne vorbea despre gânditorii moderni și perspectiva lor ce ne-o ofereau, care era de nuanță panteistă. Porneam discuția despre arta și muzica modernă și ajungeam la arianism, monofizism, maniheism și bogomili. Venea vorba de Camus, Sartre, Cioran și toți ciracii lui Nietzsche, care au dus omul pe culmile disperării și descopeream un nou origenism cu toată gama lui de la castrare la sinucidere. Dar când vorbea de scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul, i se umpleau ochii de bucurie și fața i se lumina ca un cireș înflorit. Omul a fost creat trup și suflet, pentru ca prin suflet să se îndumnezeiască, iar sufletul să lumineze prin trup întreaga creație. Istoria numai prin întruparea Cuvântului are sens. La fel întreaga creație. ,,Cel ce a dus la existență toată firea cu înțelepciunea, scrie Sf. Maxim, și a sădit în chip ascuns în fiecare dintre ființele raționale rațiunea ca primă putere a cunoașterii Sale, ne-a dat și nouă, umiliților oameni, ca un Stăpân preadarnic, după fire, în chip natural darul rațiunii , ca să putem cunoaște cu ușurință modurile împlinirii dorului. În căutarea istorică a celui care ne-a dăruit acest dor, ne rotim cu acest dor în jurul adevărului, îndumnezeindu-ne, depășind spațiul, pentru că dispar marginile, și timpul prin gustarea din veșnicie. Omul crește prin îndumnezeire fără a se pierde ca persoană și fără a se amesteca sau dispare în esența divină.
O minunată imagine ca ilustrare ne-o oferea Stăniloae prin spirala turnurilor mănăstirii Curtea de Argeș, icoană a înduhovnicirii, a dorului, care nu se închide în cerc, ci mereu devine nou în proaspete căutări, ca o spirală, care nu este nici cerc, nici linie dreaptă.
Părintele Stăniloae a fost într-adevăr Părinte. După doi ani de zile la doctorat, lucrând sub supravegherea lui, am reușit nu numai să-mi liniștesc și limpezesc fântânile duhului, ci să-mi regăsesc puritatea credinței, așa cum a fost a părinților și a părinților părinților mei. Îi datorez punțile mele ființiale spre Dumnezeu.
Ca profesor a iubit și a fost iubit de ucenicii lui. Datorită recomandării lui, Consiliul Mondial al Bisericilor din Geneva mi-a acordat o bursa de trei ani pentru continuarea studiilor de doctorat la Chicago și apoi la Princeton.
La 10 ani de la trecerea la cele veșnice și 100 de ani de la naștere, aprind din inimă o făclie pe altar: ,,Doamne, odihnește întru lumina cea neînserată a feții Tale pe adormitul robul lui Dumnezeu, Dumitru - Părintele nostru Stăniloae! Amin.
*
Sfintele Paști cu sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 4/30/2024 |
Contact: |
|
|
