Golgota sufletului
Pașii vieții,
calea crucii mele,
fericirile...
le urc spre golgota sufletului.
Ascult șoaptele tăcerii.
Sorb uscăciunea setei.
Mă satur îndopând flămândul.
Întâmpin pribeagul,
ca pe o insulă insula ce zace negăsită.
Zborul păsării pornește din mine,
după ce a gustat întemnițarea
în umbre de frunze.
Durerea-mi ce curge râuri,
mi-o mângâie vântul.
Aștept să se aprindă cerul în întuneric.
Calc pe pietrelele azvârlite în mine și El
spre golgota sufletului.
Spovedindu-mi tăcerea,
îmi las mantia blândeții la altar:
să pot
să calc pământul îndoliat după Isus.
Drumul meu sinuos, prinde aripile duhului sfânt.
Nimeni nu poate opri zborul păsărilor fără de rană.
Cine poate să-mi ferece lumina ce vine de dincolo
când la capăt este întotdeauna EL?
Călătoria inimii
corabie cu pânze
îmi ești tu, inimă,
pe marea sufletului
mă porți
peste valurile vieții
cu dorința la provă
și visele pe catarg
iar uneori
aripile destinului poposesc
mângâiate de vânt
pe brațele mele
tu inimă mă umpli cu taine
graalul iubirii în tine-l ascunzi
zilelor mele le dai soarele
împlinirea de-a fi
nopților le dăruiești misterul
ești o cadână pistruiată cu stele
dansezi unduindu-te
hipnotizată de șerpi înțelepți
te-am regăsit inimă
căci pierdută mi-ai fost
în flăcările trăirilor
și regrete ucigătoare
eu nu te mai pot ascunde
de-acum inimă
tu prizoniera pieptului meu
ești liberă să mă porți unde vei voi
cum nici sângele nu-mi mai este
ostaticul venelor
bate-mă inimă neîncetat
toacă de înviere bate-mă
bum bum bum-bum
și dacă nu-ți voi deschide sufletul
și de vei găsi în mine doar pietre
aruncă-mă inimă în adâncul mării
cântă-mi în vânt prohodul iubirii
sunt a ta fă cu mine ce vrei
Clipele de argint
Ce frumos e să-ți dorești
Ce trist e să nu poți...
Ce frumos e să poți
Ce trist că nu vrei..
Ne găsim
fără să ne căutăm
Ne pierdem
fără să ne găsim...
Rămânem versuri fără rimă
Ca norii plutitori
Ce râd și plâng pe cerul lor
Ne-om amintim unii de alții
Pe brazda unui rid adânc
Pe coama caldă a unei lacrimi
Ce ne înrămează un alb gând
Pe aripile timpului călători
Odată ne jucam de-a zborul
Stăpâni crezându-ne
pe cerul albastru și pe noi
Acum doar am aflat lumina
Că viața ieftin am amanetat
Și clipele pierdute
Rămân în amintire precum argintul viu
Am să tac
Am să învăț tăcerea florilor
și-am să port lumina soarelui în ochi
Așteptând fluturii ce își culeg nectarul
Dăruind tăcerea câmpurilor
Am să fiu precum cerul
Vărsând lacrimi în ploi de vară
cum pădurile dorm în umbre
cu viori ce visează în trunchiurile lor
Am să tac…
Precum cerneala în călimară
așteptând penița să scrie versuri noi
În mâna poetului pândit de flăcările cuvintelor
Am să tac…
Aplecată precum spicele grele
înainte de secerat
ajunse în pâinea ce se coace pe vatră
Am să tac…
Precum via ce își ține strugurii în sân visând
precum iarba cosită
și luna ce stă aninată pe pătura cerului între stele
Și am să cresc din tăcere din nou
Am să stau precum cerșetorul la colț de stradă
Lumina din ochi să îmi țină loc de cuvinte
Așteptând pe cei vor
Să-și dea în dar cămașa sufletului lor…
Copila, femeia
Timpul trece prin mine
Precum un tainic râu ce curge
Mângâindu-și pietrele în sân
Câteodată clipocind vesel
Altădată plângând cu ploile cerului
Acum femeie, mângâi aripile timpului
Mă joc de-a v-ați ascunselea cu viața
Alint copila ce era vrăjită
De mirosul salcâmilor înfloriți
Când vântul le pieptăna florile,
Furându-le parfumul să-l ducă departe-n zări
Ea parcă auzea povești,
Zâmbind precum soarele
Învăța jocul umbrelor
Nu avea jucării multe
Îi plăcea să hălăduiască
Căutând fragi pe dealuri
Visa privind câmpurile crude
Alerga cu fluturi și libelule
Vorbea cu mieii pe pajiști înțesate cu păpădii
Iubea oamenii, dar n-a înțeles niciodată
De ce o făceau să plângă...
A învățat atunci jocul de-a v-ați ascunselea
Și îl tot joacă întorcându-se în timp
Pe dealurile cu liliac, pe câmpurile crude
Cu fluturi și fragi, cu miros de salcâmi
Pitind-se în cea mai adâncă ascunzătoare,
În spatele gârbovit al unui zâmbet...
Mama
Mama se stingea,
Spre cer lumina-i se îndrepta
Noi înfloriți, aveam muguri
Ea ne aștepta în poarta cerului
Cu privirea spre Dumnezeu
Precum o pasare își soarbe
Albastrul ultimului zbor
Ea era departe deși parea aproape
Înfășurată în giulgiul ceresc
O vedeam gătită de sărbătoare
Noi îngrijeam mugurii noștri
Asa cum ne-a îngrijit și ea pe noi
Câteodată risipindu-și lacrimile
Altădată adunându-le pentru noi
Aplecată de prea multă trudă
Aproape devenise țărână,
Câmp istovit, presarat cu flori
Prea colorat să-i mai poți vedea spinii
Ea a săturat toate păsările
Acum ele o ridicau la cer
Era greu să-i vedem aripile bolnave
Se apropiase așa de mult de Dumnezeu
Cum să nu plece când El o mângâia
Singurul care a iubit-o în taină
A ascultat-o și i-a făcut nuntă în cer
Mama nu s-a mai întors
Noi încă o așteptăm
Să ne zâmbească cu aceași ochi blânzi
În care ne purta pe noi..
Din când în când îmi șoptește poezii și eu le scriu și vi le dăruiesc vouă
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 4/26/2024 |
Contact: |
|
|
