Bogdan Petriceicu Hașdeu - un Prinț al culturii naționale-universale
„Românul e cel mai învățat om al secolului XIX!”
(Bogdan Petriceicu Hașdeu)
Bogdan Petriceicu Hașdeu a luptat din răsputeri pe toate fronturile existenței sale: catedră, presă, politică, dramă, parodie, istorie, știință, pentru așezarea României Mici în axele naționalismului regal al Daciei Mari. „Naționalismul este o condiție esențială a tuturor creațiunilor mari în sfera ideii. Ceea ce-i originalitatea pentru un individ, este naționalitatea pentru popor.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Ed. Junimea, Iași, 1987, p. 85)
Patriotul aristocrat luptă cu tot zelul lui naționalist împotriva cosmopolitismului, care profanează naționalismul firesc al unei Națiuni așezată de Dumnezeu întru misiunea sa divină. „Ei bine, în România cuvântul patriotism se pare a fi proscris de o bucată de vreme. (Vremea marelui Hașdeu este identică cu cea de azi, a imixtiunii, a neociocoilor privind patriotismul n.a.)
Oricine-l rostește, se expune neapărat râsului, ironiei, sarcasmului acelora ce-l ascultă. Nimeni nu ne împiedică de a fi patrioți, dar cu condițiunea cea mai riguroasă de a nu vorbi în veci de patriotism, de a nu-l menționa, de a nu hazarda măcar o aluziune indirectă...”(ibid., p. 85)
În „Discursul” din 23 Octombrie 1866, prezintă programul ce dorea să-l impună „marelui partid de acțiune”: 1.Responsabilitate ministerială și administrativă; 2. Armarea țării în realitate; 3. Instrucțiunea, iarăși instrucțiunea și tot mereu instrucțiunea poporului, contra căreia conspirase însăși legea organică a țării; 4. Cel mai riguros control financiar; 5. O energică și sinceră combatere a invaziei evreiești; 6. O luptă pe moarte contra amestecului străinilor în afacerile țării; 7. Cea mai deplină libertate a sufragiului; 8. Un antagonism perpetuu contra tuturor tendințelor boierești...” (ibid., p. 90)
Deși este un pătimaș al românismului, politicianul „liberal” judecă cu obiectivitate lucrurile, dovedind un mare talent privind simplificarea și organizarea faptelor. Are un spirit de critică clar al informațiilor, analizând, rezumând, clarificând, descifrând, definind. O ființă-persoană se nimicește atunci când își neagă principiul său de a fi. „Orice instituție civilă românească trebuie restaurată în conformitate cu structura sa specifică, iar nu imitată după forme străine.” (p.93)
În loc de uluiri metafizice, de surogate politice, de improvizații sau imitații străine, cere pentru țăranul țărânii, pentru talpa țării, pentru iarba verde de Acasă, un model românesc de urmat:
Condițiile statului – model:
I. Condițiuni intelectuale: 1.Școală; 2. Biserică; 3. Serviciu ostășesc.
II. Condițiuni igienice: 1.Locuință și îmbrăcăminte; 2. Spitaluri; 3. Hrană.
III. Condițiuni economice: 1.Institute de credit; 2. Căi de comunicare; 3. Irigațiune și canalizare. N-ar strica și o miniatură de muzeu.” (ibid., p. 93)
Analizând în detaliu, în adâncime, în înălțime și în profunzime structura spirituală a poporului, a Neamului, boierul regal Hașdeu a impus cel dintâi o „logică națională.” „Fiecare popor, ca și fiecare individ, are o logică a sa, adică un mod propriu de a concepe și de a dezvolta ideile. Avem o știință românească, adică spiritul aplicat către natura națiunii române. Românul e cel mai învățat om al secolului XIX!” (ibid., p. 94)
Iubea cu pasiune și cu patimă rădăcinile, ivirile ontologice, originile Neamului primordial, prin Mamele – plasma amorfă a existenței peste care pogoară harul divin, al identității, al continuității și-al dăinuirii, asimilând toate mijloacele, toate metodele de investigație a spiritului european, de la filologie și numismatică, până la economia politică și istoria dreptului.
Asaltează cu o continuă acțiune de obiectivitate, lăsând loc și contradicțiilor – „toate acestea dovedesc o robustă personalitate, în care contrariile se pot întregi. Hașdeu, despotul, lupta pentru libertatea și demnitatea individului; el, prințul, lupta contra aristocraților și pentru opincă; el, omul cel mai universal al vremii sale, lupta pentru cel mai intransigent românism; el, cel genial și pasionat istoric, lupta pentru adevărul istoric. În lupta aceasta împotriva lui însuși, a biruit, aproape întotdeauna, el...” (Mircea Eliade, op. cit., p. 94)
Pasiunea lui mare pentru problema geto-dacică l-a făcut să fixeze pârghia istoriei naționale: „un popor originar, a cărei glorie precede pe cea a Romei...” (ibid., p. 99)
Credința sa fermă în destin, în Steaua care l-a asistat la naștere, în Craii care i-au dăruit iubirea gloriei și apoteoza marilor înaintași, în dorința de a fi și un aristocrat al spiritului, în voința de a fi cât mai sus în ierarhia socială, toate aceste râvniri mărețe le-a atins, fiindcă era atât „de frumoasă și de romantică această patimă de a fi mare.”
„Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hașdeu și-a cheltuit puterile creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-o putea îngădui.” (M. Eliade..., p. 104)
Marele și neobositul cercetător Bogdan Petriceicu Hașdeu, a cotrobăit prin aproape toate marile cancelarii ale Apusului și ale Răsăritului, prin multe catedrale, mănăstiri, schituri, reședințe eclesiale ortodoxe, catolice, protestante, în ”Stambulul” foștilor sultani, în reședințe de viziri, în geamii, la curțile boierești din Țările Române. A căutat într-o serie de țări precum: Albania, Anglia, Armenia, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Olanda, Palestina, Persia, Polonia, Rusia, Serbia, Ungaria etc., tot felul de hrisoave: domnești, boierești, ale cronicarilor cunoscuți ori nu, ambasade, jurnale de călătorii, însemnări oficiale, impresii particulare, privind donații, împropietăriri, zestre, judecăți, ctitorii, tot, absolut tot ce face referire la istoria națională ori la Cultul ortodox și toleranța religioasă a Voievozilor, a Vlădicilor și a valahilor lor supuși.
Trebuie amintit faptul că la 19 ani în 1857, când prâslea Mihail Eminescu avea 7-8 ani, tânărul Hașdeu trecea Prutul spre Iași, urmărit de organele țariste, cu o avere enciclopedică, spirituală demnă de invidiat chiar de cei mai bogați oameni ai culturii, bogăție pe care a risipit-o cu mărinimie princiară în toate publicațiile și scrierile sale geniale.
Cu tot blazonul său de prinț, cu toată efigia sa de scriitor, cu tot naționalismul său eminamente creștin, cu toată aura sa genială, B.P. Hașdeu a fost împins în mocirla politicienilor vremii prin microromanul Duduca Mamuca subintitulat Din memoriile unui student.
„Romanțul”narează cu detașare ironică tribulațiile amoroase ale unui june cinic și libertin, care, doritor să cucerească o actriță debutantă, folosește cele mai ingenioase mijloace, pentru ca după ce își atinge țelul să se descotorosească de ea fără scrupule, aruncând-o, printr-o abilă stratagemă, în brațele prietenului și concurentului său de până atunci.” (Doru Cosma, De la Dante la Zola – Pe urmele unor procese celebre, B.P. Hașdeu, scriitor imoral? Ed. Sport-Turism, București, 1978)
Autorul, june prim, profesor de istorie la Colegiul superior din Iași, pentru a fi bine gustat, savurat, micul roman l-a garnisit cu „sosuri picante”, istorisind „în ce mod o mamă a economisit pe fiica-sa Emilia, înlocuind-o pe întuneric în privirea amantului”. (ibid., p. 176)
Pasajul respectiv a venit ca o mănușă pentru „prietenii” tânărului Hașdeu. Prima reacție împotriva romanului, respectiv a scenei Emiliei cu mama sa, a venit din partea „Comitetului de Inspecțiune a școalelor din România – Filiala Iași, în a cărui depeșă au semnat Titu Maiorescu, directorul Colegiului, O. Teodori și G. Mîrzescu.
Evident, prințul enciclopedist, tobă de carte și de Drept, ia în zeflemea acțiunea Comitetului, răspunzându-le că dacă era trimisă pe 1 April, ar fi crezut că „respectabilii subscriitori voiesc a șugui, dar fiind trimisă pe 17 April, s-a întrebat malițios: „Oare nu cumva Comitetul gândește a reforma calendarul?
Apoi, după acest preambul satiric, Hașdeu trece la tirul său nimicitor, reproșându-le onorabililor „curat-murdar” cum ar zice nenea Iancu, faptul că nu au arătat pasajele frivole din roman și că s-au substituit unui organ de cenzură a presei, fiindcă „două autorități diferite – cea școlară și cea judiciară – nu pot avea aceeași sferă de atribuții în materie de presă.” (Doru Cosma, op. cit., p. 172)
După primul tir al atacului hașdeian, Bogdan Petriceicu reia atacul și mai crâncen, încrucișat. „Teoriile și tendințele literare se combat pe aceeași cale, pe care ele se produc. A trecut timpul când papa poruncea lui Galileo a nu crede în mișcarea pământului. Nu mai sunt acele zile când se ardeau scrierile și persoana unui Vanini* ca frivole. Eu nu sunt nici Galileo, nici Vanini, dar dd. Maiorescu-Mîrzescu-Teodori oare sunt ei papi?” (idem.)
Pentru scena picantă din romanul său, profesorul Hașdeu a fost exclus din învățământ, grație „aprecierii” date de Marele Maestru Titu Maiorescu, declanșându-i-se și un proces, care grație „inculpatului” v-a deveni celebru. De fapt, nu romanul era problema imorală pentru cerberii moralei burgheze, ci Autorul, care-i eclipsa prin curaj, noblețe, demnitate, autoritate, cultură, eleganță, scriere, prestanță juridică, geniu, malițiozitate etc.
Înainte ca instanța de judecată să purceadă la judecarea cauzei, consiliul superior al învățământului din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii, prin titularul de atunci Christian Tell, a decis la 20 Mai 1863, destituirea din învățământ. „Graba” înalților responsabili nu poate fi justificată în nici un fel, decât cu premeditare, cu anticipație la vina profesorului-scriitor.
Vlăstarul regal, dincolo de marca enciclopediei sale de neegalat, dincolo de asumarea aproape integrală a tărâmului istoric, lingvistic, filosofic, folcloric și filologic, mai era pe deasupra și licențiat magna cum laudae în științele juridice al Universității din Harkov, dar și cu practică judecătorească, magistrat la Cahul în anul 1858, numit de caimacanul Vogoride.
Procesul s-a judecat în fața secției criminale a Curții de Apel din Iași, instanță cu competență specială în materia delictelor de presă. Ecoul acelui proces având ca „inculpat” un prinț și la propriu și la figurat, a făcut ca „toată smântâna Eșului” să umple până la refuz și peste, sala de judecată, două zile consecutiv, 3-4 Iunie. Hașdeu și-a apărat singur cauza, iar scriitorul din el de „24 de carate”, nu putea găsi un moment mai favorabil pentru a-și savura disputa publică.
Și-a etalat toate virtuțiile dominante ale geniului său, sesizate cu acuitate și de marele savant Nicolae Iorga. „... A fost un scriitor îndrăzneț în luptă și de o necruțătoare ironie... când nu putea lumina, orbea prin scăpărarea scânteilor...Chiar biruit în fața lumii, el își înconjura retragerea de o strălucire meșteșugită care silea ochii să se închidă și lăsa totdeauna impresia unei superiorități omenești netăgăduite.” (Doru Cosma, op. cit., p.175)
Din pledoaria rostită de „inculpat” înaintea curții criminale din Iași, după ce a trimis la origine, etimologic toate cuvintele din exprimarea completului de judecată, încremenindu-l, au susurat, au țâșnit, au irupt cascadic, s-au răsfrânt toate însușirile nepereche ale personalității sale: cultură, dicție, enciclopedie, erudiție, fascinație, frondă ironică, inteligență scăpărătoare, ingeniozitate, vervă de polemist, revărsare seducătoare de idei, vorbe de duh...
Turtit și turmentat complet, completul de magistrați, a rămas încremenit sub tirul neîntrerupt al „inculpatului” scriitor, publicist, care-și reclamă argumentul suprem: „Un romanist, un poet, un istoric sunt portretiștii societății: vinovați-s ei oare, zugrăvind-o cum ea este?! O operă literară poate fi considerată imorală și ca atare vătămătoare pentru valorile etice ale unei societăți atunci când înfățișează adevărul în toată nuditatea lui?!” (ibid.,177)
Apoi, cercetează retrospectiv felul în care au fost întâmpinate de-a lungul timpului textele așa-zis licențioase ale marilor scriitori ai lumii. Au fost aduși la bară, rând pe rând întru apărare: Aristofan, Ovidiu, Petroniu, Apulei, Plaut, Rabelais, Boccaccio, Shakespeare, Goethe...
„Citit-ați, d-lor, pe tracul Aristofan? Să nu-l citiți cumva, căci veți fi siliți alminteri a intenta un proces de presă cenușii celebrului comic...Scriitorul nu poate – și nu trebuie – fi făcut răspunzător de racilele societății pe care le descrie respectând adevărul...
Nemorali sunt aceia ce se recunosc pe sine în atari caractere și le prigonesc sau defaimă din egoism! Nemorali sunt aceia ce n-ar voi ca lumea să-i afle cine sunt!
Eu am scris numai despre dragoste, pas grand-chose; pe când d-voastră desfășurați omorurile, furtișagurile, otrăvirile, incestele etc. Oare cine ar fi mai vinovat? Au de ce d-l procuror nu se grăbește a vă urmări cu articolele legilor... D-voastre sunteți confrați ai mei, d-lor!
D-apoi încă însuși d-l procuror, acuzând scrierea nemoralităților, scrie despre nemoralități și, prin urmare, se acuză pe sine însuși! Iată la ce urmări conduce învinovățirea ce mi se face! Oare vi mai dă mâna, d-lor, a crede în nemoralitatea publică a paginei 43?” (ibid., p. 178)
Pentru a aduce din leșin în simțiri completul de judecată și pentru a-l terfeli complet, Hașdeu îi dă lovitura de grație, observând că legea presei din 1856, editată de Vodă Ghica, pedepsea pe autorii care aduceau atingere moralei publice, dar această dispoziție, căzută în desuetudine prin neaplicare, nu mai figura în noua lege a presei, intrată în vigoare în 1862.
Față de binecunoscutul principiu de drept penal al legalității incriminării și pedepselor – nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege – urmărirea scriitorului Hașdeu apărea evident ca flagrant nelegală. A urmat rezoluțiunea cu o majoritate de un singur vot, 3 judecători făcând opinie separată: „Curtea Criminală cunoaște pe D-l Hajdău nevinovat de acusațiunea ce i s-au întins și prin urmare hotărăște: ca să rămână liber de răspundere în acest cas.” (ibid., p.180)
Destituirea din învățământ n-a avut însă recurs și ministrul roșu nu și-a făcut mea culpa...
Numele Prințului Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost bine inspirat, comparat cu cel al prințului culturii Dimitrie Cantemir, bucurându-se între contemporanii săi de cel mai de seamă renume. Bogdan Petriceicu Hașdeu a rămas în analele memoriei dacoromâne-universale ca un creator de școală, dominând epoca, epocile prin figura lui emblematică și prin Opera colosală.
A racordat cultura românească la cultura universală, sincronizându-le și apoi a conceput „Etymologicum Magnum Romaniae”, ca pe o enciclopedie a traiului întregului nostru popor în trecut și prezent.
CRISTINEȘTI – satul unde a pogorât harul nașterii asupra sa și unde a fost Dumbrava copilăriei sale, s-a aprins ca o mare Stea în Constelația cerească a Strămoșilor geto-daci.
Strămoșul lui direct paharnicul Gheorghe Lupașcu Hîjdeu (1663-1713), ajungând prin nefericite zile pribeag în Polonia, a lăsat un zapis-testament în slavonă urmașilor cu gură de blestem, de a nu-și uita niciodată vatra sacră străbună pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu.
„Și mă rog lui Dumnezeu ca peste mormintele strămoșilor noștri să nu calce picioarele păgânilor și dacă oasele noastre împotriva voinței noastre nu, măcar ale urmașilor noștri să se odihnească în țara părinților noștri.” (Nicolae Dabija, Pe Urmele lui Orfeu – Eseuri, Ed. Hyperion, Chișinău-1990, p. 244)
Bogdan Petriceicu Hașdeu – nemuritorul prinț al sângelui geto-dac și al culturii universale a dat naștere – nemurire și Fiicei sale de Aur, poeta-romantică, principesa IULIA Hașdeu.
FRUMOASELE VREMURI VECHI
Baladă (prima parte)
„O, vremuri vechi, de Cavaleri, vremi când/ În cinste se credea și în iubire,/ Și pentru țară te jertfeai oricând,/ Ori pentru Doamna ta, cu bunăștire!/ Cuvântul dat, viteazul și-l ținea/ Și jurăminte nu erau pustii./ În ce făcea, frumoasa și-o chema:/ Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!// Un Cavaler știa ce nu se-ntină,/ Pe slab îl apăra cu brațul său:/ El nu lăsa din mână lancea, până/ Nu-l răzbuna, plătind cu-același rău./ Blând întru pace, iute-n bătălie,/ Îl pomeneau, câți el îi ocroti,/ Iubea, pe Domnul, nu-l temea-n mânie:/ Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!// Un Cavaler iubea pe al său tată/ Și, tandru și pios, îl asculta./ Gata să moară, numai ca să-i placă,/ Bun fiu, el bun părinte devenea./ Mai este precum Cidul, este oare/ Un fiu, ce-amor și viață ar jertfi/ Tatălui său, și nici un rău să-i pară?/ Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!” (Iulia Hașdeu, Scrieri Alese, Ed. Minerva, București – 1988)
Cinstire și venerare marilor noștri Înaintași!
23 Aprilie 2024 + Sf. Mare Mc. GHEORGHE – purtătorul de biruință
Eseu închinat în mod expres purtătorilor Sfântului Nume și tuturor ROMÂNILOR!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 4/26/2024 |
Contact: |
|
|
