Sweet & Salty - Cu tine
De fapt n-ai plecat niciodată. Știi asta.
Pentru că avântul revenirilor tale românești este atât de puternic, încât anulează micuța zbatere viscerală a despărțirilor recurente.
N-ai plecat. Ți-ai dus România cu tine prin buzunare, o regăsești în conversații captate întâmplător în magazinele canadiene, zumzăind în limba ta maternă, alegându-se deasupra englezei generale, la fel ca uleiul în apă.
Lumea e atât de schimbată acum, atât de babilonic colorată, că nu e mare mirare să te întâlnești oriunde și oricând cu un conațional. Acum e aproape banal.
În 2001 nu era așa. Emigrarea ta a fost jale sfâșietoare împletită cu bucurie apoteotică – emoții ca acelea nu se mai fabrică astăzi. Dorul s-a demonetizat.
De ce ai plânge din cauza lui? Nu mai bine pui mâna pe telefon?
Desigur că ai în minte și-n inimă un fuior ciudat, care se trezește la viață doar când cobori din avion la Cluj. Brusc parcă, plămânii ți se deschid ca o carte și aplaudă distopic din inima lor de plămâni, relaxându-se deodată. Pentru că aerul miroase altfel acasă.
Și pietrele au altfel de finisaj cenușiu, iar blocurile ceaușiste sunt atât de frumoase!
Râzi. Cum să admiri monstruozitățile epocii comuniste? Însă lăcrimezi de drag, pentru că ele ți-au văzut copilăria și tinerețea. La adăpostul lor s-a ascuns primul tău sărut. Atunci nu te-au mirat. Nu te-au oripilat. Nu ți-au făcut nimic. Intrau cuminți în firescul peisajului vieții tale. Făceau parte din lumea ta, gata construită, la care abia acum – cu mofturile tale de adult umblat prin țări străine cu arhitecturi sofisticate și zgârie-nori din sticlă și betoane – te-ai trezit să strâmbi din nas. Atunci le luai la pachet cu iarba și cerul, cu Someșul și dealul Feleacului.
Ai plecat într-un aprilie epic. O primăvară de pomină. Peste poate de frumoasă. Sau poate n-o fi fost ea chiar atât de minunată, însă suflețelul tău speriat se agăța cu ghearele de fiecare frunză de liliac și-o vedea mirobolantă. Nici nu avea limba română atâtea grade de comparație cât s-o poți spune-n cuvinte. Liliacul izbucnise nebun. Atât de nebun c-ar fi trebuit să fie internat la psihiatrie. Cum să-ți facă-n ciudă și să înflorească prematur, râzând de tine că te duci de la cald la rece, de la mama la nimeni, de la elevii tăi la voluntariatul canadian? Sigur că tu nu știai asta. Aveai lacrima în gât și frica îți pompa nebunește în piept.
Pentru că nu era hotărârea ta. Era acceptarea ta.
Și, ca o sabie a lui Damocles, deasupra stătea suspendată întrebarea: dacă nu va fi bine?
Ai plâns în reprize tot drumul. Iar când ați ajuns la Toronto, Pearson International Airport ți s-a părut gargantuesc, inexpresiv, rece și, mai ales, plin cu oameni urâți.
Însă urâtul era în tine – ruptura trăită durea cumplit. Rana era mare și proaspătă. Dar aveai s-o pui deoparte, să o lași acolo. Odată intrată în stupul formalităților canadiene, începeai altă viață și conștientizai asta.
Ai descoperit că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Ai luat la pachet și binele și mai puțin binele. Iar atunci când a fost cazul, ai făcut din lămâi limonadă.
Și-ai înțeles că țara ta e omul tău, e familia ta, e aroma de cozonac și sarmale din bucătăria ta. Țara e unde ți-e bine. Iar tu, nu doar că ți-ai dus România în valize și limba română prin buzunare, dar ai dăruit-o și altora.
Ai întins România ca untul pe pâine. La fel cu toți emigranții români, campionii îmbrățișărilor.
Em Sava
Toronto
|
Em Sava 4/23/2024 |
Contact: |
|
|
