Cabotinul si mârlanul
„Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit, să mă mir ce m-a găsit!” – proverb românesc
Mi-am amintit de titlul unei cărti citite în copilărie - adolescentă, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisă pe la începutul secolului trecut, dovadă a existentei cabotinajului pe atunci, răspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O găsisem într-o librărie si întrebând librarul ce înseamnă cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat să-mi răspundă si asa cum sunt bărbatii, mi-a răspuns cu o glumă: „Copilă, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsă acasă, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis dictionarul lui Săineanu pe care-l aveau părintii în bibliotecă. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucătură de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentionează si astăzi că este actorul mediocru care urmăreste succese usoare prin mijloace facile; persoană care încearcă să se remarce printr-o comportare teatrală; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.
De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozează într-o persoană „specială”. Când vorbeste, „spurcă” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciună. Când materializează gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului său de cabotin, adică ceva dezgustător, lipsit de valoare autentică.
Cabotinul pozează, „dă cu gura”, vrând să ademenească oamenii, dar pus în fata săvârsirii unui gest serios - pus la încercare cum s-ar spune – dă înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfăptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând să însele simtul frumosului, adevărului.
Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl găsim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statuetă, etc.) de proastă calitate. Răspândit azi si în lumea apuseană, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scăzut, arta de prost gust. Se spune că termenul de fapt este german si a apărut cu un secol în urmă, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schemă, ceva ce nu era finisat. „Astăzi el desemnează pseudo-arta, arta comercială, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a găsit termenul corespunzător, dar pentru oameni? Pentru oameni a rămas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfăsurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!
Avem astăzi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemică la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otrăvesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu să folosească naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te înseală, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este că în loc să capete locurile pe care le merită, undeva la periferia societătii, acestia sunt lăudati, premiati, recompensati, trimisi în străinătate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrările lor tra respectiva.
Distorsionată mi se pare aprecierea acestor opere de artă, din cauza celor care le inaugurează si care, cred că habar nu au de arta adevărată si apleacă urechea la spusele unor oameni cu adevărat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologică, dar prin deghizare, relativizare capătă sansa de a fi acceptate si declamate.
Mârlanul, fiindcă si despre el mi-am propus să scriu, este „o persoană care vădeste lipsă de educatie, cu apucături grosolane; bădăran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindcă asemănări sunt destule. Dacă putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rău intentionat, jigneste arătându-si superioritatea, are mârlănia „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apăra din bun simt, bună crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, săbiile sunt diferite!
Scria cineva că banii sunt benzina masinăriei uriase care formează societatea umană de astăzi. Este cu adevărat combustibilul după care aleargă unii pentru a se asigura de „încălzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astăzi prin pozitia privilegiată în societate, îi determină pe unii a-si perverti caracterul.
Dacă l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism - despre care se mai spune că este o formă degradată a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o poftă aproape vicioasă a negării, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a păcăli lumea, „există în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran.
Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure şi murdare, la răutate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui să facă parte dintr-o viată normală, cu oameni normali.
Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria: „Se arată inteligent acela care cu prostii si nebunii nu stă de vorbă. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”
Raleigh, Carolina de Nord
Vavila Popovici
|
Vavila Popovici 4/18/2024 |
Contact: |
|
|
