Poemul fiintei - între Thanatos și Creație, Doamnei Mihaela Gaston
În creatia lui Iosif Băcilă, multe poezii se numesc, pur și simplu, Poem. Uneori termenul are determinanți prin care se aduc precizări necesare. E normal să fie o explicație. Poate fi dorința sau ințenția poetului de a produce curiozitate. Poate fi un aspect din viziunea asupra creației sale ca un poem al vieții, un cântec pe care moartea îl întrerupe, definindu-i altă existență: viața după marea trecere, semn prin care moartea recunoaște veșnicia creației sau modalitate umană prin care se declară biruința care vine dintr-o conștiința poetică superioară a unui meșteșugar inspirat și desăvârșit(1).
Poezia e o stare de veghe. Cuvântul tace în sine și se afirmă în limbaj. Tăcerea cuvântului încetează în poezie într-o altă formă de exprimare. În imaginarul poetic, cuvintele devin semne ale morții fizice: amurg, sară, noapte, frig, vânt, prin care, într-un anume fel, se realizează distilarea veșniciei. În acelasi timp, poetul transcende limitele reale ale vietii în creatie, convingând în expresia rafinată a simtirii prin Poemul ființei: din volumul de versuri Lacrimă sub candela aprinsă.
Într-un scurt poem cu litere dăltuite noaptea, fixat în structura liricii orale se afirmă:Lumea-i un singur cuvânt - / de la leagăn, la mormânt. Cuvântul acesta este viața. (2)
Plasate în rimă, cuvintele amurg, sară, noapte , frig, vânt, hierograme lirice,
vorbesc despre viață ca entitate sacră. Ele nu se găsesc, lingvistic, în același câmp lexical, însă ajung liric în aceeași sferă semantică, deoarece exprimă opțiuni asociabile, fără asemănare, existând noțional, denotativ în domeniul lexical concret. Interconectarea în complexitate e posibilă prin valoare simbolică, prin capacitatea de sugestie. Poetul este atent la cuvinte și termină aplicația semantică în hipertext. Componența lirică este o rețea de cuvinte diferite bazate pe idee, moartea în acest caz, în câmp semantic asociativ organizat prin extensie simbolică de semnificant: Dar nu face, Doamne, prea devreme-amurg (sară, noapte, frig, vânt)
Statutul diferit al cuvintelor depinde de poet. Intrate în relații structurale, ele nu constituie un simplu inventar de câmp semantic asociativ lexico-semantico-metaforic. Efectul artistic realizat este de simbolizare în context. Se remarcă afinitatea poetului pentru sens referențial, cu interesante sugestii livrești (râu, frasin). Proprietăți semantice comune se coagulează prin viziunea elementelor în succesiune spre dorința Să-mi rostesc poemul, să devin cuvânt. E o imagine tulburătoare, din arhetip, din lumea mitului și proiecție în viitor, în creație. Repetarea lexemului dar se poate asocia cu spirala (simbol al infinitului, al nemuririi) în ființarea poetului în creație. El mai apare într-un context oarecum asemănător: Cere-mi, Doamne, / Orice-mi ceri - / Dar pe azi / Nu-l face ieri! (3).
Ridicarea tensiunii în propriul destin determină rezonanțe sufletești în substanțialitatea existenței fizice, în aluatul unde am fermentat spiritual. A deveni cuvânt în veșnicia creației trece dincolo de orice taină și, asemenea credinței, ne apropie de divinitate.
Conjuncția darexprimă un raport de opoziție. Cum nu apare termenul de
opoziție, e ușor să vezi o învechită exprimare adverbială (astfel, așa, da), însă poetul transformă o construcție sintactică în structură poetică. Conjuncția dar se folosește în legătură cu un imperativ, exprimând nerăbdarea, susținerea, observația etc. sau impunerea unei condiții, de a cărei realizare depinde terminarea unei actiuni , a unei stări. Poetul ne lasă să înțelegem opoziția fă orice, fă ce-ai face. Miza poetică este elipsa gramaticală pentru a da greutate verbului la modul conjunctiv, care exprimă obiective, cauze ( Să-mi aud povestea-n râul demiurg; Lacrima din cântec să nu-mi fie-amară; Ciocotul de moară să-l tâlcui în soapte; Din trunchiul de frasin numele să-mi strig), finalitate: Dar nu face, Doamne, prea de vreme vânt, / Să-mi rostesc poemul, să devin cuvânt ....
Există cuvinte care definesc identitatea dorită de fiecare națiune într-un arhetip cultural apărut dintr-un mit întemeitor bazat pe metafore spirituale simbolice. Moara, în poezia lui Iosif Băcilă, simbolizează mișcarea universală, trecerea timpului, mai ales, biologic. Termenul denotativ legat de acest simbol este ciocot: Dar nu face, Doamne, prea devreme noapte, / Ciocotul de moară să-l tâlcui în șoapte...
Preiau din MDA definiția lexicografică : ciocot¹ sm [ At: Viciu, GL. / V: -cut / Pl: -oți / E: srb èokot bucium de viță] (Trs) 1 Cănac. 2. Bucată de lemn legată de coș, care atinge piatra morii, înlesnind curgerea boabelor pe gurița coșului în pietre Cf teterez. 3. (Reg) Bucium de viță de vie.
Valea Amăjului, unde trăiește poetul, este țara morilor de apă. Trecem cu vederea imprecizia explicării unei piese mici din instalația de morărit, insă de o mare importanță în funcționarea mecanismului . Ciocotul se leagă de postăviță (teică). Și se sprijină pe piatra alergătoare.
Cuvântul ciocot este unul vechi românesc, moara cu făcaie fiind o instalație tehnică arhaică specifică în civilizația noastră rurală, recunoscută ca precursoarea turbinii hidraulice Kaplan. Lexemul este o creație expresivă, derivat de la onomatopeea cioc cu sufixul ot. Nu este un fenomen rar. Se pot aminti (fără dorința epuizării ): bobot, chicot, chirot clocot, clopot, crot, ghiot, haot, hatot, hohot, incot, rapot, trohot, șopot, tiot, tocot, troncot, troscot, tropot, țorcot, vocot, zaot, zdrohot. Există apoi numeroși termeni formați cu sufixul -ot de la diferite rădăcini (substantive, adjective): crâmpot, dodot, lipot, jocot, naot, mirot, priot, raot, râsot, vârfot, zgomot. Pentru unele cuvinte, dicționsrele noastre notează etimologie necunoscută, pentru altele se propun etimologii sud-slave, deși formele corespunzătoăre din bulgară și sârbă nu aparțin domeniului slav. Faptul că se găsesc doar în aceste limbi demonstrează împrumuturi românești explicate de rolul important deținut de elementul etnic românesc în unitatea balcanică și existența unui sufix productiv altădată.
Descifrând tainele purtate de ciocotul vietii, poetul vrea să pătrundă în semnificatiile existenței noastre. Probabil că nu ați dormit în timp ce o moară de apă funcționează. Experiența acestui fapt, un adevărat miracol, am avut-o în copilărie. În mișcarea uniformă a ciocotului am avut cea mai liniștită noapte din viața mea, cu cele mai luminoase vise.
Pentru o ființă, a rămâne stăpân pe sine este de esență, dacă te păstrezi cu ceea ce te-ai născut, limba. Agresiunea culturală și presiunea politică constituie factori negativi.
Filosofia răului, prin progres determinat de diferite isme politice, elimină culturile naționale. Aici nu există conciliere între rău și bine; credința noastră din basme, religia binelui, păstrarea vieții se asigură prin soluția creației, singura posibilitate de înnobilare a ființei
Poemul ființei redesfășoară liric trăsăturile permanente ale poeziei lui Iosif Băcilă: spiritualitatea tradițională, simplitatea aparentă, rafinamentul atracțiilor livrești (de la Platon la Eminescu și Blaga) , echilibrul sensibilității metafizice, viziunea ființială asupra lexicului, starea doinei pe coordonatele poeziei neo-moderne, factura unui existețialism cu rezonanțe mitice, proiectate în viitor, dramatismul autenticității în sentimente esențiale, cu nuanțe de culoare expresionistă, plăcerea împletirii sensurilor, în contrasens cu tentația perspectivei uniformizatoare a post-modernității.
Densitatea dramatică a spațiului liric ține de sentimentul morții. Poezia devine rugăciune. În timpul rugăciunii se aude o singură voce. Aici, a eului liric. Credința poetului este tălmăcită de catrenul Poemul semnului de întrebare: Cine esti tu?! / Cine sunt eu?! / Lacrima în care s-a ivit, / Limpezând-o, Dumnezeu (4).
Spirit eminamente legat de tradițiile românești, poetul își regăsește sinele în poezie prin cuvânt. În fața morții, poemul apare ca o floare de recunoștință față de viață. Ultimul vers intră în consonanță cu sufletul meu. Tentația exprimării laconice constituie o permanență estetică. Îmi mai rămâne să recunosc, recitind poezia: Concizia este sora talentului(A.P. Cehov).
1. Ion Căliman, Poetul Văii Miracolelor, în revista Meridianul, Timișoara, 28.09.2022.
2. Iosif Băcilă, Lacrimă sub candela aprinsă, Timișoara, Editura Cosmopolitan-Art, 2022, p. 86.
3. Ibidem, p. 90.
4. Ibidem, p.134.
Constantin Teodorescu, New Dundee, Ontario, Canada
|
Constantin Teodorescu 4/18/2024 |
Contact: |
|
|
