Joia Mare, tabletă emoțională
Când mi-e dor de dorul dor, vorba poeților, dor de ducă și nu am unde din singurătatea mea, mă apucă jalea, dar nu jalea pe care o poate simți oricine, ci jălătatea celui care pentru dreptatea și libertatea lui devenea copilul codrului. Ce sunt eu? Copilul diasporei care trăiește jălătatea gândului că urmașii urmașilor mei nu vor mai vorbi românește. Și e firesc pentru ei! Dacă vor afla ce limbă veche au pierdut, vor trăi ceva pentru care nu vor avea cuvântul dor.
Câte cuvinte n-au pierdut românii! Altele sunt pe drumul uitării. Să-mi amăgesc amărăciunea, îmi aduc aminte de nepoți, de năzdrăvăniile lor, de gânduri rămase prin cărți, unde le caut. Dacă nu am cartea, trăiesc din însemnările mele, întreb pe cineva în care am încredere.
Nu mă pot desprinde de spiritul tradiției, de obiceiuri. Joia Mare a rămas în mine din lumea copilăriei. Nu-mi amintesc de când n-am mai rostit cuvântul „joimărele”( la singular joimărea, în tiparul de subordonare substantiv + adjectiv, joimare, întâlnit în denumirea altor sărbători populare, Joia albă, Joia verde). Îl regăsesc într-o carte: „Joi, la Joi Mari, în crăpatul zilei, la fiecare casă sunt grijite mai dinaite surcele uscate (crenguțe uscate), numite Joi mărele, se face foc în curte și mamele scoală copiii, dându-le colaci de Joi mari.”¹
Cum eram mic, nu mă puteam duce singur după joimărele la Coasta cu Aluni. Nu luvăm din crengile căzute, sunt ale pământului, zicea bunica. Trebuie lemn curat pentru morții noștri, fire „care n-au atins pământul niciodată”². Ea făcea, la cimitir (morțărie), focul cu jar adus de acasa într-o ulcică de pământ, spunînd că așa e bine, că morții nu mai au vatră.
În săptămâna mitologică românescă, ziua de joi era personificată în două feluri: Sfânta Joi și Joimărița. Sfânta Joi, în sacralitatea veche a zilelor săptămâni, era purtătoarea norocului. Joimărița era o ființă mitică cu înfățișare îngrozitoare, care, în noaptea de miercuri spre Joi Mare, pedepsea fetele, femeile care nu terminau un lucru de mână sau rămâneau cu lână netoarsă. Nu poate fi considerată ființă malefică în sens etimologic al cuvântului: nu influența negativ viața, nefast, fatal, ci judeca lenea, nepăsarea, amânarea lucrurilor, deci avea un rol moralizator. Cuvântul a dezvoltat sensuri figurate: sperietoare de copii, femeie urâtă, fată bătrână, bufniță. Urmele obiceiului (tinerii treceau pe la casele fetelor de măritat să dea foc lânii, inului, cânepii netoarse, prilej de veselie, în care, pentru iertare primeau ouă) în sudul Banatului se identifică în expresia „nu fi joimăriță” (nu fi rău/rea).
Cu privirea minții întoarsă spre arhaicitatea credințelor la români, trăiesc cu părere de rău durerea ce punem în locul frumuseții creatiei populare. Viața a făurit și dezvoltat tradiția care, la rândul ei, a păstrat viața noastră.Tradiția a fost adevărata filosofie a neamului. Viața și tradiția românească au devenit, în istorie, congruente. A renunța la „puterea constructivă”a tradiției nu poate fi decât pierdere din identitatea tipologică, din etosul românesc, din „durerea luminii”(Dumitru Ichim), adică din ceea ce sunt pe deplin. E o rană cruntă pentru „junii corupți”de astăzi, din mijlocul cărora se vor ridica personalitățile luminoase de renaștere românească în veacul devenirii umanității sub semnul frumuseții universale biruitoare de apocalipsă.
1.Vasile Popoviciu, Monografia comunei Pătaș, Sol, grai, credință și obiceiuri locale, Caransebeș,Tiparul Tipografiei Diecezane, 1914, p. 50. Vezi și republicarea monografiei în 2007 de către Societatea culturală Țara Almăjului, Ediție îngrijită de prof. Ileana Crașovan, Editura Waldpress, Timișoara.
2. Emil Petrovici, Folclor din Valea Almăjului, Ediție îngrijită de Ion Marin Almăjan, Timișoara, Editura Waldpress, 2005, p. 29.
CONSTANTIN TEODORESCU, New Dundee, Ontario (Canada
|
Constantin Teodorescu 4/18/2024 |
Contact: |
|
|
