Despre sfârșitul sfârșitului fără de sfârșit
Am convingerea că mulți dintre voi ați fost permanent lângă mine când mi-am așternut pe hârtie gândurile despre această lume, în care doar două chestiuni tind spre certitudine, nașterea și moartea, însă și ele fără a putea fi trăite ca experiență personală. Între prima și cealaltă, viața, mozaic al fiecăruia dintre noi, oameni adevărați, trăitori în adevăr, prin puterea de a se dărui semenilor. Desigur, pădure fără uscături, nu există, dar mă rog... Unii cred că uscăturile ar face parte din regie și decor. Ceilalți, ce momentan ați fost prinși în ale voastre, cândva tot o să citiți aceste rânduri. Ele sunt despre viață. La o eventuală reîntâlnire într-o altă lume, dezbatem. La asta ne pricepem toți. Să dezbatem, dacă altceva mai bun nu vom avea de făcut, dar sper eu, cu mai multă claritate, fără bâjbâieli de forma „că o fi și o păți”.
Poate vom răspunde și la întrebările ce ne tot bântuie: De ce suntem născuți? Altfel spus, de ce venim în lume? ...Și de ce murim? La ulima întrebare, în aceste zeci de pagini, am cam răspuns. Ne-o facem singuri! Evident, mai putem adăuga.
În altă ordine, în singurătatea mea, uneori mi-am amintit de Platon şi de lumea lui, lume a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era OM …E, aici e aici! După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi re-înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul s-a făcut trup. Prin urmare, nașterea, venirea noastră în lume, ar însemna întruparea într-un continuu, a lui Dumnezeu prin fiecare nou născut. De aici și condamnarea omului la morală, la nepătare, la demnitate și onoare. Suntem născuți ca să fim demni. Altfel nu văd ce-am căuta pe-aici. Mă rog, cîtă vreme, după venirea în lume, îți pierzi direcția, pierde vară, încurcă lume...
Lăsat la voia întâmplării, pe tărâmuri dezactivate, fără cele enumerate, omul-trup, fără conștiință, rătăcește. În condițiile în care Biserica, instituție, dar și pârghie a vieții sociale, se retrage de pe scena lumii, politicul, cu tot pluripartitismul său, bântuit de totalitarisme și interese, rar mai repune omul pe linia corectă a vieții. Legile organice etc., vorba lui Montesquieu, sunt ca pânza de păianjen, în funcție de context, devin firave. Din acest motiv, ca om părăsit în jungla viețuirii, în cele din urmă te înstrăinezi până și de tine însuți. Nu mai trăiești și nici că mai ființezi, adică nu-ți mai lași urme pe pânza vremurilor tale, ci cel mult te târăști prin mocirla adunată de timpuri. Alcoolul, prostituția, drogurile, apoi foametea și moartea (nu am greșit, repet, foametea și moartea) aduc profit, în special, celor ce ar trebui să te protejeze de ele. Nu trebuie să dau explicații, am convingerea că înțelegeți chiar mai mult decât am vrut eu să vă spun.
În condiții de nesiguranță, la un lat de palmă, disperarea omului ce seară de seară are sentimentul că se așază cu moartea în pat. Ce puternici am putea fi Doamne dacă ne-am înfrângem întâi pe noi, fără a mai sări la gâtul altora! Apoi, într-o astfel de situație, moartea, chinurile, mai ales cele sufletești, ar sta departe, cât mai departe de noi. În caz contrar, degeaba ne mai zicem în gând, rugăciunea: „Tatăl nostru care...” Unii dorm că așa le-a fost viața, somn, alții, cu ochii pironiți pe cerul, parcă pustiu, abia pot ațipi.
„Într-o zi, se va trezi doar ea, moartea. Ei, şi? Vom vedea!” - își zic toți, plesniți parcă de o scârbă universală.
Cum fiecare, cu moartea sa, sfârșitul, pentru unii, doar o trecere, pentru alții... Nimic nu e întâmplător. Vii în lume cu un rost. Vrei sau nu, trebuie îndeplinit. Viața își are regulile sale scrise, nescrise, nu are importanță, musai să le intuieși și să le respecți, călcând în lumină, altfel trecerea prin dărac, scărmănatul și datul la tors și întors. Asta e!
Cu toate acestea, nu vă temeți, sufletul nu face riduri! La finele drumului, doar el se desprinde, scânteie din noi, și aleargă printre galaxii. Probabil, se mai vede cu unul, cu altul, ici, colo, mai dă și socoteală, o mai ia și peste bot, apoi, după caz, din nou la datorie! Of, „suflet bun la toate”, suflet preș la picioarele lumii!
Este puțin după miezul nopții, /Când termin de însăilat aceste cuvinte. /Plec! /Pe drumul cel lung, /Am tot meditat despre felul /În care s-a scurs clipa de ieri, /De-alalteri,... de oricând, /După toate cele trecute /Pe sub geana minții, /Același sentiment, /Aceeași senzație: /Cineva și-a șters bocancii /Pe sufletul meu. /Un suflet preș la picioarele lumii. /E, zic, se mai întâmplă! /Mie, cam de când mă știu! /Am să-l ridic, /Îl voi scutura și-l voi agăța undeva.../Într-un cui, /Cum se agățau ștergarele la țară, /După ușă. /Cine știe?! /Poate va avea nevoie cineva de el, /Să-și șteargă mâinile, fața, /Chiar și gura, /Uneori spurcată.../Hei, nu vă suflați și mucii!/ E, totuși, sufletul meu!
P.S.
Domnule, ce ți-e și cu mârțogarii ăștia! Râme cu ochi, limbrici peltici... Niște arătări printre cei vii! Fără onoare și demnitate nu poți fi om! Apoi, omul fără Dumnezeu, fără un gram de adevăr din Adevărul suprem, fără un crâmpei de lumină din Lumina universului în el, este doar un neghiob beat de el însuși, iar mulțimile, gloate amețite. În neghiobia lor ar fi în stare să spulbere civilizația, chiar și viața de pe suprafața pământului. Sunt și nu este exclus ca într-o zi să o și facă!
Până una, alta, continuăm să fim, să ne zidim, să ne demolăm, și iar să ne zidim, ca oameni, în istorie. Șansa omenirii ține de Marele Echilibru, de altfel, singura cale, de omul demn, de moralitatea sa, de omul încă îndumnezeit... Am mai spus-o dar nu e rău să repet, în anume situații este suficienă și doar o căruță de oameni curați la suflet pentru ca omenirea să aibă un mâine și un alt mâine. Bine ar să fii și tu în căruța aia! Parcă nu ar fi doar zădărnicie... Ce zici...?
|
