Consternarea de a fi ..
Undeva în noi, existã sigur o limitã superioarã a suportabilitãtii individuale peste care, din nefericire, nu se poate trece cu nici un chip. Modelul universal al obrazului christic, ce trebuie întors si pe o parte si pe alta, atunci când cineva stã pregãtit sã te pãlmuiascã fãrã milã, nu mai reprezintã deloc astãzi caracteristica omului contemporan, pentru care asa-zisul postmodernism înseamnã atrocitate, violentã fizicã si verbalã accentuate, înjosire a celuilalt, umilirea lui pânã la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuã extindere si tendintã vãditã spre analfabetizare globalizantã. S-a ajuns, astfel, la un soi de trãire plin de scârba, de dezgustul intens fatã de consistenta si de pozitia coloanei vertebrale humanoide, neputându-se concepe ca o fiintã cu ratiune si sentiment sã se lepede atât de usor de sinele sãu superior pentru ca sã se arunce, cu toatã convingerea, în bratele unei animalitãti catalogate drept normale si firesti.
Si, cu toate astea, în marasmul acesta preapocaliptic existã, totusi, OAMENI. Oameni pe care poti sã-i asemeni sfintilor, dar obligati sã respire cu nãrile si cu sufletul cu totul si cu totul altceva decât aerul tare al înãltimilor dumnezeirii. Cu spiritele încercând sã scape din plasa ghimpatã a încarcerãrii de sine, acesti curajosi se aventureazã în bãtãlia cruntã cu soarta lor si cu destinul celorlalti pentru a rãspunde, în mod necesar, propriei fierberi interioare neostoite. De cele mai multe ori, aripile lor par a se frânge de tãria stâncilor ori de izbitura valurilor. Însã, totul, la un moment dat, se lasã catalogat a fi drept o simplã iluzie opticã a trecerii, pentru cã, ceea ce înseamnã aparentã cãdere, trebuie sã fie, de fapt, începutul unei noi si spectaculoase deveniri de sine a totului înconjurãtor…
Buimãceala existentei într-o lume actualmente sordidã si mult, mult prea confuzã, îndreptatã într-o directie cu totul si cu totul câsâitã, asazã sufletul din noi pe un calapod perfid si inuman al suferintei si al urii bolnãvicioase.
ARTA DE A TRÃI superior si degajat de urâciunea emotiilor negative de tot felul - puterea de a transcende paradoxurile stupide si numeroase ale vietuirii cotidiene plesuve de sensuri adânci – a rãmas sã sãlãsluiascã, undeva, departe, în cripta copertatã a unui dictionar bine întocmit, de altfel, din biblioteca personalã a oricui sau între faldurile unui suflet „de altãdatã”. În aceastã balacinã extinsã a spãlãrii cerebrale mentinutã, parcã, dinadins în fiece strop de unitate temporalã a fiintei omenesti - atât de putin umanizate dupã Botezul cel dintâi -, este greu de crezut cã soiul de axiologie mult doritã de intelectualul înnobilat de cele spiritual-livresti sã se ridice nivelitic, ceas de ceas si minutã de minutã, la cea mai înaltã si de folos filozofie de sub cer a crestinului – cugetarea la moarte. La moartea sinelui propriu. Acesta a fost rãspunsul plin de întelepciune al unuia dintre stâlpii fundamentali ai Bisericii rãsãritene, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, rostit la întrebarea adresatã lui de filosoful alexandrin Eubul, în primele secole de crestinism ortodox. Si asta fiindcã, pânã la urmã, fãrâma de dumnezeire din noi tânjeste dupã Luminã, aflându-se într-o luptã destul de crâncenã cu antidevenirea întunericului ucigas si crud.
Sufletul începe sã moarã, atunci când hardpanul inculturii generalizate cu greu mai poate fi îndepãrtat, pentru ca tot ce prezintã esentã adevãratã în adâncime sã ajungã sã respire aerul pur al înãltimilor ideatice ale creatorului de artã, oricare ar fi ea: literarã, muzicalã, cinematograficã, teatralã etc. Iatã ce spunea nu de mult Pãrintele Arhimandrit Ilie Cleopa despre harul mântuirii: „Harul vine la noi, dar nu-i spãrgãtor de usi. Dumnezeu nu forteazã usa inimii nimãnui ca sã intre.”
Cred cã harul mântuirii unei natii, în afarã de cel individual, pur duhovnicesc, este acela de a primi energia creatã a slobozitorilor de culturã adevãratã si de a metamorfoza volitional aceastã axiomã a consternãrii proprii de a fi într-una a bucuriei nemãsurate de a via într-un spatiu populat pretutindeni cu valori-tezaur ale spiritualitãtii românesti si, deopotrivã, universale.
Numai asa, mâlul puturos specific lãuntrului multora dintre noi va deveni, poate, într-o bunã zi, cât mai apropiatã, o tortã care nu doar sã pâlpâie chior într-o spatialitate la fel de încorsetatã si lipsitã de libertãti, ci sã acopere cu seninãtate si insistentã o întreagã dimensiune plinã, în prezent, pânã la mãduvã de lipsã de argumente, de incoerentã fapticã si, de ce nu, de esenta demonicã a unei montãri scenice prostituante de zi cu zi…
Sã fie aceasta, oare, dinamica fantasticã a trãirii colective sau, dimpotrivã, definitia unei come perpetue a ceea ce a mai rãmas acum din biata si indefinibila creatie a Universului, OMUL?!...
Magdalena Albu
|
Magdalena Albu 3/30/2024 |
Contact: |
|
|
