Mătcălăul , un obicei de primăvară si observatii etimologice
Mătcălăul e o sărbătoare populară care se ține, în general, după Paști, după Duminica Tomii. Ceremonialul mitic, prin care se leagă prietenie pentru viața întreagă între tineri: frați și surori de cruce, a rămas pentru mine definit de cuvântul mâtcălău. Era singura zi din an în care fetele deveneau surori de cruce. Din acel moment își mai spuneau văruică (rar, matcă, mătcuță).
Mătcălăul, „după credința Românilor din Banat, afirma S. Fl. Marian în descrierea obiceiului, e o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântόderii și Rusalele, dar pre carele όmenii nu-l pot vedé, din causă că lumea ”a decăzut moral¹.
Etimologic, termenul determină aspecte interesante sugerate de explicațiile oferite de MDA: „ssg (At. Marian, S. R. III, 189, 190/ V: mâtcălău, mâtcăleu/ E: mg mάtkάlό) 1 (Ban; Olt) Sărbătoare populară care se ține într-una din zilele de după Paști, când băieții și fetele se adună pentru a schimba între ei ouă roșii și a se prinde frați sau surori de cruce Si: însorțit, însoroțit, însurăție, înfărtățit, înfărtăție, paștele mic. 2. Copac sub care se adună tinerii cu prilejul mătcălăului.”
DEX-ul notează aceeași etimologie. DLR (dicționarul tezaur al limbii române în 19 volume și terminat în 2010) consemnează etimologia consacrată, amintind și forma „mîtcălău” (cf. ARH. FOLK. III, 151, VÎRCOL, M. 87, GR. BĂN. 194).
În DTM, definiția este mai clară: „ceremonial de legare a prieteniei mai ales între fete, după care își spun „matcă”, „soră (surată)”, „văruică”, atașament care se păstrează până la sfârșitul vieții”. Din acel moment fetele „s-au văruichit”(a se văruichi, termen folosit în sudul Banatului, poate greșesc, neînregistrat lexicografic), s-au prins văruici, s-au mătcuțat.
Cuvintele matcă „albie, origine, obârșie” și matcă „regina albinelor”, femela care depune ouă în stup (familia de albine) au același etimon, sl. mati „mamă”, după cum notează DER ( cf. Miklosich, Slaw. Elem., 29; Bereneker, II,26; Cihac, II,182; Conev, 4O), unde se precizează „ Der. mătcuță, s. f. (Banat, prietenă intima, soră spirituală), din slov. matka, prin intermediul mag. matka „iubită”; mâtcălău, s. n. (Banat, sărbătoare folclorică în marțea de după Paști), din mag. mάtkάlό „căsătorie” (Drăganu, RF, II, 75); mătcuța, vb. refl. (Banat, a se înfrăți). Dacă nu inexplicabil, atunci este ciudat cum același etimon să dea două cuvinte cu sensuri diferite, doar apropiate formal (bg., sb.matka, cf. DEX, MDA). Pentru mătcălău și mătcuțe, Șăineanu face trimitere la ung. matka, iubită, logodnică. Scriban propune: bg mάtka, regină de albine, albie de râu, matrice, dim. d. slv. mati, mama; rut., rus mάtka. Ca bănățean aș zice „Tot satul cu zănatul”.
În DLR, mîtcălău se definește astfel: „Lingură mare cu care se mestecă în căldare magiunul când se fierbe”, cu varianta mătcălău , derivat din mîtcă + ălău. În MDA găsim aceleași informații. Termenul mâtcă, de origine necunoscută, pentru DEX are sensul „Băț cu care se bate laptele pentru a alege untul”, având în partea de jos un disc cu găuri. Mai precis se bate smântâna. Laptele se smântânește. Vasul înalt și îngust în care se bate smântâna se numește „badâni” (badâi, varianta lui badan) în Țara Almăjului și în Craina. Sensul „lingură de lemn, cu care se mestecă urzicele”e înregistrat de L. Costin în sudul Banatului, la Pecinișca (GR. BAN. II, 124)², unde este sinonim cu mustuitor, cf. ALR SN 1 h 233/2. Scriban crede că mâtcă provine din sârbă: matka „prăjină”. Șăineanu notează „matcă”cu semnificația „tânjeala joagărului”. Pentru varianta mătcălău. L. Costin reține din zona Caransebeș: „o oglindă împodobită cu flori galbene și alte podoabe, cu care îmblă fetele la feciori din casă în casă. Ele prezic viitorul, capătă daruri. Fetele se fac apoi surori pe viață” (GR. BAN., p. 124). Izolat, în Valea Almăjul, la Șopotul-Nou (Banat), „Marți după Duminica Tomii se numește Mâtcălău”³
Nu pot să nu amintesc că încă e uzual (în sudul Banatului, zona de munte) verbul a mâtcui „a bate fasolea” ⁴și adjectivul mâtcuit (cf DLR, de la mâtcă, desi e normal participiu cu valoare adjectivală ) „pasui mâtcuit”. Mâtca. bățul cu care se mâtcuia, avea vârful ramificat (crestat).
Diferențele semantice evidente presupun un alt etimon, care poate fi „mâtcă”(etimologie necunoscută, cu varianta mătcă), locul de pe tulpină de unde pornesc ramurile principale ale coroanei copacului (cf. DLR, după L. Costin, GR. BAN., I, p. 135). Văruichitul are loc sub un arbore cu valoare mitică, arborele vieții. Văruicile (mătcuțele) devin ramurile aceluiași trunchi: prietenia. Cuvântul mâtcălău denumește chiar copacul sub care se adună tinerii cu prilejul acestei sărbători (L. Costin, GR BAN, p. 135, are informația din localitatea Mehadia din sudul Banatului) și o ființă mitică cu trăsături fizice ce amintesc de mitul Zburătorului. El aduce în mintea fetelor dorința credinței într-o prietenie statornică, egală cu viața și capabilă de jertfă. Prin ceremonialul „văruichitului”fetele devin văruici, surori de cruce, mătcuțe. Ceremonialul avea loc sub un pom fructifer cu mâtca joasă, de obicei un măr, peste a cărui ramură fetele își jurau credință („să ne ținem văruici până la moarte”), schimbau între ele ouă roșii, colaci din făină de grâu presărați cu sare din care mușcau în același timp, chiar bani de argint. Sarea și argintul sugerează valențe magice, amintind de ritualuri de farmece. Sârutul prin coronițele schimbate pecetluia jurământul. După sărut se invoca ființa mitică: „ Mâtcălău, Mâtcălău, roagă-te lui Dumnezeu să ne ținem legământul”. Se impuneau anumite restricții: să îmbrace la sărbători haine identice până la căsătorie, să nu dea altor fete „mustra”, modelul ornamental, să respecte gradele de rudenie.
Ceremonialul începea și se termina prin ocolirea împreună a tulpinii pomului. La ceremonial participau membrii familiei. Obiceiul s-a legat apoi de hora satului în anumite zone din Banat încă din prima parte a secolului trecut.
Obiceiul exprimă o stare de spirit, o realitate a ființei care, desi fragmentară, întărea umanitatea rurală, îi menținea unitatea prin sentimental prieteniei, asigurându-i continuitatea și frumusețea eului instinctual. Reprezentare mitică a profunzimii valorilor umane, mâtcălăul s-a păstrat ca demers arhetipal. Reinventarea obiceiului prin practicarea lui ar aduce o rază de lumină în condiția umană.
Etimologia cuvântului sugerează o veche sărbătoare cu semnificație deosebită față de limbile maghiară, bulgară și sârbă, demonstrând că nu există granițe lingvististice iar factorul timp și existența etnică sedentară arată împrumuturi din română. Marca „origine necunoscută”este proprietatea unei limbi. Aceasta nu se poate înstrăina prin voința etimologilor. Din perspectivă etimologică, fiecare cuvânt își are propria istorie, fiind un fenomen cultural. Prin absolutizarea unui concept se poate pierde capacitatea de a pătrunde într-un anume moment lingvistic . De multe ori, o părere devine adevăr lingvistic, „viziune imaginară a realității” (Claude Lévi-Strauss). Intrând în spațiul etimologiei ca în jocul ielelor, m-am întrebat: „Cum ies?”Mă ajută poetul Urmuz: „Cică niște” … etimologi!
SIGLE:
DER - Dicționarul etimologic al limbii române ( Alexandru Ciorănescu, ediție românească, 2001);
DEX - Dicționarul explicativ al limbii române; DLR - Dicționarul limbii române. DTM - Dicționar de termeni muzicali; MDA - Micul dicționar academic; Scriban - Dicționaru limbii românești (1939); Șăineanu - Dicționar universal al limbei române (1929, ediția VI).
ALR SN – Atlasul lingvistic român – serie nouă – vol. I – 1956.
1. Simion Florea Marian, Sărbătorile la români Studiu etnografic, III, Edițiunea Academiei Române, Buc., Institutul de Arte Grafice Carol Göbl 1901 (retipărire în 1994, București, Ed. Fundației Culturale Române, Ediție îngrijită și introducere de Iordan Datcu), p. 189. Precizăm că autorul folosește informații de la At. M. Marienescu (Mătcălăul sau înfărtăția), A. Iana (Din credințele poporului roman din Maidan de lângă Oravița).
2. L. Costin, Graiul bănățean. Studii și cercetări, I, Cartea românească, Timișoara, 1926; II, Turnu-Severin, Editura Luiza I. Niculescu și Ion N. Bojneagu, 1934. Am preluat abrevierea GR. BAN. folosită în DLR.
3. Emil Petrovici, Folclor din Valea Almăjului, Ediție îngrijită de Ion Marin Almăjan, Timișoara, Editura Waldpress, 2005, p. 29.
4. Sofronie Liuba, Aurelie Iana, Topografia satului și hotarului Măidan (urmată de Studiu despre celți și nume de localități de At. M.Marienescu, Caransebeș, Tipografia Diecesană, 1895, p. 100 : obiecte de uz casnic – „o mătcă de scrobit (sdrumicat, flecit) legume fierte); un bădîniu cu mătcă de bătut smîntîna pentru unt”).
CONSTANTIN TEODORESCU, New Dundee
|
Constantin Teodorescu 3/27/2024 |
Contact: |
|
|
