Călătorie în țara gheișelor (III)
În acea sâmbătă răcoroasă de octombrie am pornit la drum din Hiroshima, dimineată, devreme. Autobuzul ne-a dus la debarcader, de unde am ajuns cu feribotul în insula Miyajina. Acolo am admirat altarul plutitor Itsukushina despre care am povestit în pagina anterioară de călătorie. Ne-am întors cu feribotul în Hiroshima și am pornit într-o călătorie de câteva ore cu autobuzul până la Himeji, unde urma să vizităm castelul Himeji, cunoscut și sub numele de Castelul stârcului alb sau Castelul egretei albe pentru turnul său înalt și pereții cu tencuială albă, strălucitoare.
Am privit prin fereastra autobuzului peisajele a căror frumusețe nu a fost diminuată de ploaia intermitentă și de lapovița care-și așeza lacrimile albe și reci pe copaci, iarbă și șoseaua care rămânea uscată doar prin zecile de tunele construite la tot pasul. Treptat, soarele a luat în stăpânire peisajul, adăugându-i un plus de lumină și căldură. Dealurile și munții se întindeau în lanțuri paralele. Pădurile creponau munții cu pliuri unde verdele domina, dar din loc în loc, monotonia era spartă de câte un pliu format din pâlcuri de copaci cu frunzele pictate în culorile înflăcărate ale toamnei. Munții, indiferent de culoarea veșmintelor, păstrau pe creștet coifuri cochete de zăpadă. Vântul trimitea mesajul că era prezent, crengile copacilor răspundeau cu mișcări delicate sau viguroase, o energie cu care m-am simțit la unison, doar privindu-le. Unii copaci aveau crengile aproape goale și se aplecau grațios, închinându-se asemenea japonezilor, când dau binețe sau afirmă că sunt de acord cu tine. Frunze uscate, purtate de vânt, se loveau de ferestrele autobuzului, aducând fragmente din pădure extrem de aproape. Ken, ghidul nostru, ne-a furnizat câteva informații despre castelul spre care ne îndreptam și ne-a arătat din nou imaginea samuraiului Toyotomi Hideyoshi, care a avut legături și cu istoria acestui castel.
Aerul rece ne-a întâmpinat neprietenos când am coborât din autubuzul cu temperatura atât de plăcută, încât unii dintre turiști au moțăit, alții au tras mai mult decât un pui de somn
Alții, s-au ținut tare, cu ochii deschiși și mintea vioaie, observând peisajele expuse pe șevaletul toamnei, dar și atmosfera din transportul în comun. Soare, dar cu dinți, temperatura în orașul Himeji fiind doar de patru grade Celsius. Până la intrarea în castel aveam de mers pe jos, o plimbare scurtă, de vreo 10-15 minute, dar o adevărată binecuvântare după statul de câteva ore bune doar în capul oaselor.
Ken a fixat locul de întâlnire pe podul Sakuramon, un pod din lemn masiv, pe care trebuia să mergem ca să ajungem la poarta grandioasă, de culoare închisă care, parcă ne invita înauntru. Construită din lemn, cu balamale masive din alamă sau din bronz, a fost una dintre porțile principale (otemon) ale castelului, folosită în istoria lui de lorzii care l-au deținut și de oaspeții lor de rang înalt.
Sangoku Moat, un imens iaz pătrat, a fost creat strategic în fața zidului de apărare și a servit atât ca element defensiv, cât și ca rezervor de apă al castelului.
Am privit cu atenție la forma grațioasă a zidului de apărare, care arăta precum curba unui ventilator pliabil, doar după ce ghidul ne-a explicat că acest design face peretele mult mai rezistent la cutremure, dar și deosebit de dificil de urcat.
Zgribuliți și curioși, ne uitam de jur împrejur, să nu ne scape nimic și, ca să fim și mai siguri, ne opream și făceam poze. Castelul, cu albul lui stălucitor, construit pe un deal, putea fi observat de la distanță, înainte de a intra pe poarta principală. Evident, a fost fotografiat din mai multe unghiuri, în drumul nostru. Împrejurimile castelului erau pline de copaci, unii încă cu frunzele colorate în nuanțele toamnei, alții cu crengile goale, dar și de bonsai tunși în mod estetic, blocuri mari de piatră cu partea de deasupra lustruită, pe care puteai să te așezi, garduri vii din arbuști scunzi, turiști vorbind în diferite limbi. Înainte de a intra în castel, am mai trecut pe sub câteva porți și, la un moment dat, ne-am și ciocnit unii de alții pe niște trepte când mai largi, când mai înguste, când cu unghiul schimbat, construite special să fie greu de urcat și să-i încetinească pe cei care atacau castelul. Aceste trepte au fost pentru noi singurele provocări. Cu certitudine, traseul pentru turiști a fost simplificat și făcut ușor de parcurs. Inițial au fost 84 de porți în afara și în interiorul castelului, dar doar 21 supraviețuiesc astăzi. Cea mai vulnerabilă parte a oricărui castel sunt porțile, dar la Castelul Himeji, acestea nu duc direct la ansamblurile castelului. Porțile trec printr-o serie de căi în zig-zag, unde ar putea exista în cele din urmă o altă poartă sau ziduri cu un vârf fortificat de pe care apărătorii ar putea să tragă asupra atacatorilor. Unele pasaje duc chiar la o fundătură. La Himeji, atacatorii ar fi trebuit să facă slalom printr-un labirint uriaș pornind de la poarta principală exterioară și să treacă prin alte opt porți puternic fortificate înainte de a ajunge la fortificația castelului. La un moment dat, erau nevoiți să se întoarcă cu 180 de grade pentru a ajunge la următoarea poartă și, de două ori, ar fi trebuit să treacă printr-o porțiune lungă și îngustă, unde zidurile de pe ambele părți le permiteau apărătorilor să tragă în voie asupra atacatorilor, care puteau merge doar unul după altul, în șir indian.
Construirea acestui labirint plin de strategii defensive a avut scopul de a deruta inamicul, dar și de a oferi buzunare de poziții ușor de apărat din care să poată fi lansate contraatacuri pentru a recuceri acea zonă a castelului în care atacatorii se infiltraseră deja.
În interiorul castelului am intrat cu papucii de cârpă puși la dispoziție și cu pantofii noștri în sacoșă. Am fost întâmpinați de săli imense cu podele, plafoane și scări din lemn. Am urcat etaj cu etaj destul de repede, deoarece erau foarte puține exponate, doar suporturi pentru arme, câteva sulițe și câteva arme de foc. Turnul central al castelului, la peste 45 de metri înălțime, este unul dintre cele mai înalte donjonuri din lemn construite vreodată în Japonia. Interesant de mentionat că, din exterior, donjonul pare să aibă doar cinci etaje, dar în interior există șapte etaje. De la ultimul etaj al turnului principal, care avea ferestrele cu zăbrele exterioare, am privit panorama orașului Himeji.
Castelul Himeji, ca și alte castele medievale, a funcționat ca o reședință privată, o garnizoană pentru trupe, o armărie, un centru administrativ și politic, un loc în care artele puteau fi create și apreciate și ca simbol al puterii și prestigiului lordului rezident.
Castelul Stârcului Alb sau al Egretei able, o capodoperă a arhitecturii tradiționale japoneze, din lemn și piatră, este cea mai mare și cel mai bine conservată fortificație de samurai din Japonia și este atât o comoară națională oficială a acestei țări, cât și un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO.
Statisticile spun despre el că este cel mai vizitat castel din Japonia.
Personal cred că acest castel este si unul binecuvântat, deoarece nu a fost niciodată asediat, bombardat sau ars și mai multe dintre clădirile lui componente au supraviețuit până în prezent.În ultimele fotografii, făcute când ne întorceam la punctul de întâlnire, lumina soarelui care se pregătea de asfințit, a colorat întreg palatul in auriu și imaginea lui din pozele pe care le-am trimis unor prieteni nu s-a mai potrivit deloc cu numele de Egreta albă sau Stârc alb, dar nimeni nu m-a întrebat de ce.
Ca oricare castel din lume, și acesta are istoria și poveștile lui. Am ales povestea bazată pe evenimente reale din viața prințesei Sen, o faimoasă rezidentă a castelului:
A fost o dată ca niciodată o prințesă frumoasă și gingașă, născută în 1597, pe care o chema Sen. La vârsta de doar șase ani, când încă se juca cu păpușile, părinții ei au căsătorit-o cu, Toyotomi Hideyori, fiul samuraiului Toyotomi Hideyoshi (cel din imaginea pe care Ken ne-a arătat-o de câteva ori), care a unificat Japonia și a cărui moarte a lăsat un vid de putere. Hideyori era doar cu patru anișori mai mare decât soția sa, Sen. La vârsta lor, acesta căsătorie, a fost un joc, un aranjament politic menit să unească puternicele clanuri Toyotomi și Tokugawa, dar pacea pe care a asigurat-o a fost de scurtă durată. În 1615, Ieyasu, conducătorul unui clan rival, a intrat în război cu Hideyori, soțul prințesei Sen, cucerind fortăreața din Osaka și arzând-o până la temelie. Prințesa Sen a fost salvată în timp ce cetatea a căzut, dar Hideyori, în vârstă de 22 de ani, a ales să se sinucidă pentru a-și păstra onoarea. Prințesa Sen, a înțeles și acceptat alegerea făcută de soțul ei, dar a fost tristă și a plâns, pentru că l-a iubit din fragedă copilărie. Un an mai târziu, la vârsta de nouăsprezece ani, prințesa Sen s-a căsătorit pentru a două oară cu Honda Tadatoki și s-a mutat la Himeji ca să locuiască împreună cu soțul ei într-una din clădirile foarte frumoase ale castelului. Primăvara, putea privi de la ferestre cireșii înfloriți și adesea chiar se plimba printre copacii încărcați de flori roz, inspirând mireasma lor suavă. Povestea mai spune că prințesa a fost foarte fericită cu soțul ei, care i-a dăruit o fiica, Katsu, și un băiat, Kōchiyo. Dar fericirea prințesei Sen a fost scurtă, deoarece soarta a fost crudă cu feciorul ei, care s-a îmbolnăvit și a murit când avea doi ani, iar tatăl pruncului a murit și el doar câțiva ani mai târziu. Îndurerată, prințesa Sen, s-a întors în capitala Edo (acum Tokyo) și a devenit o călugăriță budistă. Dar, ca o prințesă autentică, și-a jelit soții și pruncul cu discreție, în tainele sufletului, până la moartea ei, la vârsta de 69 de ani. Și-am încălecat pe-o șa
În Japonia, în noiembrie, se înserează devreme, pe la 5 după-amiază. După ce am coborât treptele istoriei japoneze, am răsfoit pagini scrise în urmă cu mai bine de 600 de ani și-am depănat și o poveste, ne-am îndreptat sub lumina palidă a crepusculului spre gara modernă și sofisticată din Himeji. Urma să călătorim spre Osaka, cu Sinkansen, un tren a cărui viteză ajunge la 400 de km pe oră, un transport de călătorie imposibil de imaginat de prințesa Sen și chiar și de cei mai temerari și de temut samurai.
Două zile mai târziu, când ploaia și soarele se jucau din nou de-a v-ați ascunselea, am călătorit cu autobuzul din Kanazaua spre Matsumoto, ca să vizităm castelul cu același nume. În drumul nostru, am vizitat sătucul istoric al Shirakawa-go, situat în Alpii Japonezi și aflat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, am făcut o pauză de două ore în orașul tradițional Takayama, aflat la poalele muntelui Hida, pentru prânz și pentru o plimbare pe străzile cu clădiri vechi din lemn, pline de caracter și de o frumusețe cu patină veche, restaurante și locuri destinate să bei sake din cupe speciale.
Am ajuns în orașul Matsumoto înainte de cină, după ce mi-am hrănit întâi sufletul cu alternanța peisajelor. Cea mai mare parte din drum am admirat paleta toamnei cu amestecul de verde, ruginiu, galben, roșu, cărămiziu.
Cam la trei sferturi din drum, serpentinele au devenit mai stânse și foarte frecvente, pe șoseaua care continua să urce, și dintr-o dată, peisajul s-a schimbat radical, de parcă iarna își intrase deplin în drepturi. Albul zăpezii Alpilor japonezi te umplea de extaz cu strălucirea lui, crengile împodobite în nea, spuneau povești care mă duceau cu gândul la copilăria petrecută la bunici, pe dealurile și în pădurea Dobrina, de lângă Huși. Atmosfera din autobuz a devenit animată, cei care moțăiseră s-au trezit la auzul exclamațiilor de uimire și admirație sau
au fost înghiontiți de partenerii lor să se trezească,
Dar cu vreo jumătate de oră înainte de-a ajunge la destinație, peisajul s-a schimbat din nou, confirmându-ne că toamna se ținea încă tare pe baricade. Ghidul nostru ne-a aratat din nou pagina laminată cu imaginea samuraiului, și noi, ca la comandă, am fredonat, cu zâmbetul de triumf elevilor care au învățat lecția temeinic, Toyotomi Hideyoshi.
Hotelul la care am fost cazați era la vreo 10 minute de mers pe jos până la castelul Matsumoto. Ken ne-a spus că merita să mergem să vedem castelul care era luminat până la miezul nopții. Zis și făcut. După ce am cinat, am luat telefoanele cu noi și am pornit să-i spunem castelului Noapte bună! Și chiar că a meritat. Castelul, cunoscut și sub numele de Castelul Corbului datorită exteriorului său tuciuriu era înveșmântat în lumină și-și oglindea silueta maiestoasă în apa șanțului imens construit în jurul lui. Culoarea închisă de la exteriorul castelului Matsumoto se crede că a fost aleasă ca un semn de respect al Lordului Ishikawa (sub domnia căruia a fost finalizat castelul) pentru Hideyoshi Toyotomi, samuraiul cel mult pomenit în călătoria noastră, al cărui castel din Osaka a avut în acel timp exteriorul de culoare închisă. Culoarea aleasă inițial a fost păstrată pentru motive practice și strategice. Vopseaua neagră a protejat lemnul de incendii, fiind și mai greu de observat de potențialii atacatori în timpul nopții.
Ne-am plimbat prin parcul amenajat în fața șantului (de fapt un iaz, plin de koi multicolori - crapul japonez (care simbolizează dragostea și prietenia!), rațe, lebede și alte viețuitoare) care era accesibil publicului la orice oră și am facut fotografii castelului.
A doua zi dimineață, ne-am întors cu întregul grup, ca să vizităm castelul. Era rece, dar calm, soarele strălucea pe cerul senin și, în depărtare, Alpii japonezi își prezentau, cu gradoarea cu crestele luminate de albul zăpezii. Castelul, cu fundație masivă de piatră, cu o siluetă asemănătoare cu a castelul Himeji, dar de dimensiuni mai reduse, își expunea zidurile întunecate cu demnitate. Lângă poarta mare de la intrare, am fost întâmpinați de doi bărbați înalți, bine făcuți, îmbrăcăți în costume de ninja, o invitație directă de-a pătrunde în atmosfera castelului. De ce personaje ninja și nu de samurai? m-am întrebat. Dilemă rezolvată simplu de infomațiile furnizate de Ken și de pliantul primit. Stăpânii castelului Matsumoto au fost serviți de ninja din familia Akutagawa începând cu anii 1600. Clanul Akutagawa a fost afiliat stilului Koga (Koka) de shinobi-no-jutsu (denumit acum ninjutsu), unul dintre cele mai faimoase stiluri din lumea ninja. Ei considerau tehnicile lor ca fiind moștenite de la zei și, prin urmare, divine.
După ce am intrat în curte, am observat, la o măsuță, cum un cuplu tânăr din grup, punea într-un caiet amprenta sigiliului castelului. Mi-au arătat câteva pagini cu imagini de sigilii, în culori albastru, roșu, violet, după cum a fost culoarea din tușieră. Impresionant! Și eu, care credeam că nu mi-a scăpat nimic! M-am gândit că nepoților mei le-ar fi plăcut să vadă sigilii de la castele și temple, dar am primit lecția cam târziu. Eram deja în a 12-a zi a călătorie noastre.
Grădina castelului era imensă, frumoasă, bine întreținută și am parcurs-o pe aleile destinate turiștilor. Când ne-am apropiat de castel, am mers prin cordoane de panglici până la intrare.
Era ora 9 dimineață, dar turiști cât frunză și iarbă. Aceeasi poveste: ne-am încălțat cu papucii de cârpă pentru turiști și-am început să urcăm scările. De-a lungul primului etaj au fost constuite, la intervale, rafturi (ishiotoshi) proiectate pentru pietrele care erau aruncate asupra inamicilor care încercau să escaladeze zidurile castelului.
Fiecare etaj este prevăzut cu găuri pentru tragerea cu arme în inamicul atacator. Găurile dreptunghiulare lungi, numite yazama erau pentru tragerea cu săgeți. Cele pătrate, numite teppozama, erau pentru tragerea de muschete. Înainte de introducerea armelor de foc din Europa, numai yazama a fost folosit în construcția castelului. După introducerea armelor de foc, au fost folosite ambele, în combinație. Există 60 de yazama și 55 de teppozama. Un trăgător priceput, ar fi putut lovi o țintă de până la 300 de metri distanță.
Acoperișul castelelor și templelor din Japonia este ondulat la margini. Castelele Himeji și castelul Matsumoto au avut ornamente și statui atașate de acoperiș, ca elemente cu puteri magice care le protejau împotriva focului. Etalate în vitrine, am putut vedea de aproape două exemple de Shachi care sunt creaturi marine mitice, având capul unui tigru sau dragon și corpul unui pește. În caz de incendiu, se credea că aceste creaturi scoteau prin gură un jet de apă pentru a proteja clădirea. Statuile Shachi erau întotdeauna în perechi, peste un metru înălțime. Exemplarele Shaki din vitrine au împodobit acoperișurile castelului Corbului până la restaurarea perioadei Showa (1950-1955).
Într-o altă vitrină, am văzut un kabura-gegyo (placă decorativă de fronton) original, care a fost folosit pentru a împodobi un fronton sub un acoperiș kara-hafu. Scândurile de frontoane gegyo au fost inițial în formă de pește pentru a alunga focul, dar de-a lungul timpului au fost introduse diferite modele, cum ar fi piesa în formă de lalea care era expusă.
Vizita noastră s-a încheiat cu câteva fotografii de grup și cu o oră program de voie. Am răsfoit pliantul și am aflat că în timpul epocii Sengoku (1467-1615), au fost fortificate castelele vechi și construite castele în tot arhipelagul japonez, rezultând aproximativ 5.000 de fortificații individuale. La ora actuală în Japonia există mai mult de 100 de castele, dar cele mai multe sunt reconstrucții moderne. Din unele castele s-au păstrat doar ruine. Din cauza bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial, a incendiilor, a edictelor de dărâmare a castelelor etc., doar 12 dintre castelele Japoniei sunt considerate a fi originale, printre care și castelele Himeji și Matsumoto.
În autobuz, în drumul nostru spre muntele Fuji, mă gândeam plină de recunoștință la oportunitatea avută de a vizita două dintre castelele originale dar și dintre cele mai frumoase din câte au supraviețuit în țara care a fost odată a samurailor și a gheișelor.
Valentina Teclici
Napier, Noua Zeelandă
Martie 2024
|
Valentina Teclici 3/24/2024 |
Contact: |
|
|
