Ochii
Ochii mei sunt ca un bătrân gârbovit
Ce umblă în lume sprijinit de toiagul lui
în călătoria însetatului de miraje
spre Mecca sufletului
Aflând lumina în ochii oamenilor
Ochii mei au sorbit visul soarelui
Curcubeie din albastrul cerului
Sclipirea stelelor în noapte
Răsărituri calde mângâiate de pace
Asfințituri înfocate pe cer
Precum sângele clocotind la serbări de coride
și lumina durerilor de răstignire
Ochii mei au privit aurul câmpurilor aprinse cu maci
Lumina și umbrele pădurilor dormind
Mirajul ierbii bându-si roua dimineților
Răscruci de drumuri pierdute în ele însele
Fântâni fără cumpene ce își duc somnul părăsite
Lebede visând adormindu-și lacul
Mării flămânde ce își mușcă țărmurile
înrobite de lună
Mi-e dor să urc munții, să intru în pieptarul lor
Să calc dealurile de acasă cu coame de liliac
pajiștile îmbrăcate în păpădii
cu miei păscând în tihnă cu mamele lor
Ochii mei râvnesc
Porțile cerului neferecate de lumină
templele tăcute ale albastrului
A căror clopote mă așteaptă să cânte kyrie eleison
Ochii mei însetați de frumusețe
învață rugăciuni noi
și tot cauta lumina în ochii oamenilor
Dialog
Mi-a furat liniștea
Cine?
Asta este că nu știu
Cum
Dormeai în papuci
Nu
Trăiesc pentru alții
Dar ce, ai reușit să fugi de tine vreodată?
Unde să te ascunzi, că tot sub cer rămâi
Da...mă mint
Toată lumea se minte
Este un trend...
Și când nu mă mint, plec
Unde pleci
Să caut liniștea
Unde găsești liniștea?
Sub cer
Hălăduiesc
Ascult muzica pământului
Acum se trezește din somnul iernii
Păsările cântă
Privesc primăvara
Se duelează cu iarna
Privesc copacii tăcuți
Au răsărit flori
Acum zgribulesc sub zăpadă
Unde mai găsești liniștea?
În frământatul pâinii
În cărți
În poezie
În soare
În umbre
În conversații cu El
Cine este El
Atotputernicul
De ce este Atotputernic?
El face tot
El dăruiește tot
Unde îl găsești?
În inimă și în tot ce ating
În tot ce cuprind ochii mei
În tot ce aud
În pași
vise
lacrimi
creație
bucurie
durere
îngenunchere
Păi ești ocupată
Nu, nu sunt ocupată
Trăiesc
Caut
Ce cauți?
Lumina
Păi așteaptă dimineața
Nu lumina soarelui
Lumina cealaltă
Care lumina cealaltă?
Lumina fără întuneric
Care nu se stinge niciodată
De unde știi că o găsești
Păi am avut-o odată
Și cum este?
Atunci nu mai atingi pământul
Parcă zbori
Simți doar pace și liniște
Acceptare totală la ce ești și este
Totul este la locul lui
Și totul se întâmplă așa cum trebuie
Nu înțeleg?
Pentru că nu ai găsit încă lumina
Și cum ai găsit-o?
Nu îmi amintesc...
Unde?
În mine...
Și cum ai pierdut-o?
M-am întors în lume....
Femeia-cămilă
Istovită, traversează deșertul vieții
Înhămată la viață,
Cu lacrimi purtate în cocoașă,
are sarcini de indeplinit.
Femeia-cămilă poate seduce umbrele
Și se duelează cu năluci.
Pășește cu sârg prin nisipul existenței diurne,
Cu foc în ochi și marea în inimă.
Călătoarea îndură arșița sufletului,
Taie întunericul cu privirea
Și primește lumina
Fără vătămare.
Flămândă de fericire,
Femeia-cămilă rabdă
Setea neîmplinirilor,
Îngenuncheată în viață.
Destinu-i străjuiește calea,
Ce nu se-abate de la drum,
Precum și stânca, îmbrățișată
De stihii, cată mereu spre stele.
Femeia-cămilă, robită de ea însăși
Merge înainte sleită.
Lui Dumnezeu îi închină rugi
Să o îndrepte spre oaza din deșertul vieții…
Corzile inimii
Inimă, templu deschis
precum aripile păsării în zbor
Pe cerul unde albastru pare un vis
Oglindind spectacolul vieții
Inimă roșie ascunsă în piept
Ca un copil ce se joacă
Într-o lume imaginară
Inimă ce bați ca un clopot tras
la sărbătoarea învierii
Aștepți ziua și noaptea deopotrivă
Acest dans in care sângele zvâcnește
Pe ritm de vals
Pe care pădurile dorm
Iarba crește, florile râd
Pietrele se zidesc în versuri
Ploile dezmiardă câmpurile tăcute
Inimă, fântână cu vise și dorințe
Arzi cu foc și dor
Cauți jocurile nejucate
și cărările neumblate
Bați înfiorată la porțile speranței
Tu inimă deghizată în clown
Pari nebună, te dai in spectacol fără cortine și măști
Faci tumbe și arzi cu flăcări înalte
Până la cenușă amestecate cu lacrimi calde
Scriind poezie
Tu inimă ești marea ce freamătă din trăirile
ce izvorăsc în tine
Dansezi în valuri
Mereu noi, mereu ridicându-se,
mereu înnoindu-se...
Regina vieții
Apa
Acest duh al vieții
O sărutăm indiferenți
Sorbind-o cu buzele absenți
Coboară în trup molatecă
Ne mângâie, ne vindecă
În nepăsarea noastră
Sfințindu-ne să devenim profeți
Ia forma rotundă a fântânii
Supusă unui somn
În visul ei așteaptă însetații
Precum un templu gol
Așteaptă sfinții
E leacul nostru zi de zi
E elixir
Este miracol
Este un dar
Este regina vieții
Călătorește neobosită
Din sfârcuri de pământ țâșnește
Cântând din tainele-i
Cade din cer ca un descânt
Cu ploi sărută câmpurile
Pământul înflorește râzând ca un nebun
Neostoită frământă mările
Purtând corăbii să unească lumi
Noi o sorbim fără închinare
Fără să îngenunchem în rugi
Ce trivial să bei doar apă
Ne dă de veste că e sfântă
În lacrimi șiroiește caldă pe obraji
Ce taină noi sfidăm din zi până în noapte
Ce orbi suntem în fața vieții noastre
Câte împărații să ai
Ești doar un stârv de apă n-ai
Copacul
Câte lacrimi din cer a băut un copac
Câte raze de soare a sorbit în tăcere
El stă nemișcat și totuși tot crește
În trunchiul lui zac povești adormite
Coborâte din stele
Nimic nu se mișcă
Și totuși ceva se urzește
Copacul ca un călugăr în rugăciune
Tace, ascultă, înmugurește
Își umple sânul cu frunze apoi înflorește
Vântul își trece arcușul prin coama-i
Precum atingeri de îngeri
Floarea tăcută se scutură
Își ia adio, își lasă sigiliul
Pe ramuri atârnă o nouă poveste
Dulci mere de vară el rotunjește
Așteaptă copiii fără de veste
Ei nu știu că mușcă savurând o poveste
Va zace nescrisă
Copilul o uită și crește
Cândva, undeva, ca pe o scrisoare
o va găsi în cotlonul inimii sale
Fără să caute
Fără să vrea
Copacul, mărul și copilăria...
Carmen Oltean
Toronto
|
Carmen Oltean 3/23/2024 |
Contact: |
|
|
