Oltenia - geografie, istorie, traditie, personalităti
Oltenia este străjuită în nord de Carpații Meridionali, iar în vest, sud și est de ape curgătoare: Dunăre, respectiv Oltul. Râul Jiu străbate regiunea în direcția nord-sud și o împarte în două părți aproape egale, în care relieful uneia pare să se oglindească în cealaltă. Nordul Olteniei este muntos, fiind prezente aici două masive: Parâng (la est de râul Jiu) și Retezat-Godeanu (la vest de râul Jiu). La sud de Carpați se află zona subcarpatică, reprezentată printr-un șir de dealuri (Dealul Bran, Măgura Slătioarei, Dealurile Gorjului, Dealul Bârzei) și depresiuni (Novaci, Tismana, Târgu Jiu). În nord-vest se află Podișul Mehedinți, dealurile Coșuștei și depresiunea Severin. La sud de Subcarpați se află Podișul Getic, acesta fiind divizat în Platformele: Strehaiei (la vest de râul Jiu; se subîmparte în platformele Hușniței și Bălăcița), Jiului (străbătută de Jiu) și Oltețului(la est de Jiu). În sudul Olteniei de află Câmpia Olteniei, care este de altfel cel mai vestic sector al Câmpiei Române. Câmpia Olteniei este alcătuită de Câmpiile Blahniței și Băileștilor (la vest de Jiu) și Romanaților (la est de Jiu). Cele mai importante râuri sunt: Olt (împreună cu afluenții Lotru și Olteț) , Jiu (împreună cu afluenții Tismana, Motru, Amaradia și Gilort), Desnățui, Drincea și Cerna. Clima Olteniei este temperat-continentală, dar cu influențe mediteraneene.
Suprafața Olteniei este de 24.095 km².[2] Cele mai importante orașe sunt: Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Târgu Jiu, Caracal și Râmnicu Vâlcea.
Organizare administrativă
Teritoriul istoric al Olteniei este, astăzi, împărțit astfel:
Harta României cu încadrarea Olteniei în Țara Românească și în județele actuale
Județul Dolj
Județul Gorj
Județul Mehedinți (fără orașul Orșova și comunele Eșelnița, Dubova, Svinița, care aparțin Banatului)
Județul Olt (fără zonele situate la est de râul Olt, care fac parte din Muntenia)
Județul Vâlcea (fără zonele situate la est de râul Olt, care fac parte din Muntenia. De asemenea, o mică zonă situată între barajul Vidra și vârful Șteflești a fost atașată județului Vâlcea, fiind desprinsă din fostul județ Sibiu)
Județul Teleorman (doar comuna Islaz)
Toate aceste județe (mai puțin Teleorman) sunt grupate în Regiunea de dezvoltare Sud-Vest, care, datorită faptului că 82,4% din teritoriul ei este alcătuit din această regiune istorică, poartă și denumirea de Regiunea de dezvoltare Sud-Vest Oltenia.
Istorie
Pe teritoriul Olteniei locuiau, înainte de cucerirea romană, mai multe triburi geto-dace: pelii (Pelendava), sucii (Sucidava), burii (Buridava), la cazanele Dunării era un alt trib și este posibil să fi fost și alte triburi sau reprezentanți ai altor triburi în regiune. De asemenea au existat mai multe așezări celtice. În secolul I î.Hr. acest teritoriu a aparținut Regatului Dac condus de Burebista, apoi, la sfârșitul sec. 1. e.n. regatului condus de Decebal. Din 101 până în 271 a fost sub stăpânire romană. Din anul 119 până în 158 regiunea este inclusă provinciei Dacia Inferior, după această dată și până la Retragerea Aureliană din 271, teritoriul Olteniei a făcut parte din provincia Dacia Malvensis.[3]
Dacia de la sud de Carpați era o regiune în care se putea pătrunde pe uscat doar prin trei trecători: prin Culoarul Timiș-Cerna, străjuit de castrul roman de la Ad Mehadium (Mehadia), prin valea Jiului (prin pasul Lainici), străjuit de castrul de la Ad Mutriam și prin valea Oltului (prin pasul Turnu Roșu), străjuit de castrul de la Arutella. Defileul Lotrului devenind accesibil abia în secolul al-XX-lea. Spre est era doar un drum de munte terasat de legionarii romani, străjuit de coline împădurite, care pleca dintre localitățile de azi Curtea de Argeș și Pitești, bifurcând-se, în afara provinciei, spre Câmpulung și spre sudul Munteniei. Această relativă izolare de restul lumii a oferit locuitorilor o anumită protecție naturală în fața năvălirilor; nordul Olteniei, neaflându-se în calea migratorilor, cum s-a întâmplat cu zonele joase din sudul regiunii.
Explicabile sunt și numeroasele ruine daco-romane păstrate într-o stare mult mai bună în Oltenia decât în Transilvania, ruinele castrelor de la Drobeta, dar în special cele de la Sucidava și Pelendava sunt într-o stare mult mai bună decât cele de peste munți. Ele par mai degrabă să fi fost lăsate în paragină și folosite ca materie primă pentru construcțiile din jur (cazul Pelendavei, unde o parte a zidurilor a constituit sursa de piatră și cărămidă pentru construirea bisericii, cum apare scris chiar în pisania mânăstirii Coșuna, construită chiar lângă castru).
În afara lor, s-au păstrat alte numeroase situri daco-romane: Romula, Rusidava, Buridava, Castra Nova, Ad Mehadium, Ad Mutriam, Arutela, Drobeta ș.a.m.d.
De remarcat faptul că Oltenia a continuat să fie în legătură directă cu Imperiul și după Retragerea aureliană, împăratul Constantin cel Mare construiește un pod peste Dunăre la Corabia, unde se vede și azi pilonul capului de pod de pe malul românesc, situație similară cu cea a podului de la Drobeta.
Drobeta, dintr-un punct strategic inițial, devenise primul centru urban din Oltenia romană și al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa si Apulum. În timpul lui Hadrian (117-138) orașul a fost declarat municipium (121), când populația atinsese 14.000 de locuitori, iar în timpul lui Septimiu Sever (193-211) a fost ridicat la rangul de colonia (193) ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetățenii Romei. O colonia era un oraș prosper, cu temple, basilici, un teatru, un forum, un port, bresle de meșteșugari. Împărații romani, chiar și în timpul scindării imperiului au continuat să refacă și să întrețină cetățile de la Dunăre. Ultimul împărat care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Iustinian I (527-565), a adăugat și el un turn Drobetei.
Etnogeneza românilor
Descoperirile arheologice au evidențiat că, din punct de vedere al circulației monetare, Oltenia are o situație perfect similară diocezei Daciilor sud-dunărene, în special începând cu al doilea deceniu al secolului al VI-lea, fiind deci integrată lumii romane, datorită în cea mai mare măsură, prezenței unei foarte numeroase populații de origine latină. Din studiul istoriei legiunilor romane, se poate observa ca veteranii legiunii a V-a Macedonica și legiunii a XIII-a Gemina sunt lăsați la vatră și primesc ca plată a serviciilor militare, loturi agricole în Dacia Malvensis, Caracalla împroprietărește chiar și legionarii altor legiuni romane. Se datorează și garnizoanelor militare, emisiunile din capitală sunt aici mult mai frecvente decât în provincii. Din contră, Muntenia de la est de Limes Transalutanus este un teritoriu locuit de barbari, în care pătrunderea de monedă are mai mult caracter accidental, iar evoluțiile sunt necorelate tendințelor din Imperiu sau din Oltenia.
Această diferență poate fi ilustrată și pe ceramică. În Oltenia (unde formele de tradiție romană reprezintă peste 90% din ceramică), în mare măsură este încă nematură în Muntenia la Soldat Ghivan (pentru care doar circa două cincimi din forme au această origine) și este doar inițiată la Străulești (unde formele de sorginte carpică sunt cele mai caracterizante).
Numismatica concluzionează mult mai apăsat apartenența la Imperiul târziu; studiul ceramistic a subliniat mai mult recursul la forme rezolute, dar caracterul roman al Olteniei rezultă din ambele serii de studiu. Vârful descoperirilor de monedă de aur, în Oltenia, datează din deceniul 527-537, ceea ce reflectă efortul de consolidare a limes-ului roman (limita estică a Daciei Malvensis pe aliniamentul localităților de azi Turnu Măgurele-Roșiori-Pitești-Curtea de Argeș). Acest context favorabil (inclusiv prin fluiditate monetară) este cel pentru care ar trebui să presupunem vârful activităților economice, inclusiv al activităților meșteșugărești, deci inclusiv al producției ceramice de atelier. Oscilații semnificative în jos, pentru circulația monetară din Oltenia, sunt evidențiate în legătură cu invaziile, alte evenimente militare, mai puțin cunoscute din izvoare, par să se fi produs în 589/590, 593/594 și 597/598. Evidența numismatică în spațiul Olteniei iluminează, indirect, situația strategică a Munteniei, care a fost teritoriu de pasaj a migratorilor.
Primii coloni au fost așezați în Oltenia de către Traian chiar înainte de construirea podului de la Drobeta, erau cohorte auxiliare din Hispania, legionarii au primit pământuri în jurul Drobetei, constituind o enclavă, un cap de pod menit să înlesnească construirea în deplină securitate a podului de peste Dunăre.
Acest ansamblu al descoperirilor masive de monedă romană, unelte agricole, fibule si ustensile de tot felul, arme, castre, sugerează că în regiune, romanizarea a fost extrem de accentuată.
Un alt indiciu, este utilizarea frecventă a perfectului simplu în vorbirea populară, perfectul simplu fiind un timp al verbului specific doar limbilor de origine latină.
Peninsula Balcanică în sec. XIII
În secolele IV-XII sudul Olteniei a fost un important culoar de trecere a diverselor popoare migratoare.[4][5] Vestigii slave au fost descoperite la Ostrovu Mare, Plenița, Vârtop, Coșovenii de Jos, Nedeia, Orlea, Sucidava, dar și la Râureni în nord-est. Aceștia au emigrat la sud de Dunăre sau au fost asimilați de populația romanică majoritară, dar au lăsat numeroase toponimii de origine slavonă: râul Bistrița (în nord-estul Olteniei), Craiova, Hinova, Bistreț, Bucovăț, Dumbrava etc.
În secolul al XIII-lea apar cnezatele lui Litovoi, Seneslau, Ioan și Farcaș care, odată unificate sub Litovoi, apar ca destul de puternice pentru a respinge atacurile maghiare dinspre munți, care ocupaseră Transilvania și a celor tătare dinspre est, care reușiseră să ocupe în perioada lui Litovoi, toată zona de câmpie din Muntenia și toată Moldova.
În secolul al XIII-lea Turnu-Severin a fost stăpânit de Regatul Ungariei. Zona înconjurătoare (Banatul de Severin) a fost până în secolul XVI disputată cu Ungaria.
Între secolele XIII-XVI este menționată în Râmnicu Vâlcea o populație săsească.[6]
În epoca medievală, teritoriul Olteniei este parte integrantă din Țara Românească, unii membrii ai familiei oltenești a Craioveștilor ocupând tronul începând cu secolul al XVI-lea. Oltenia avea o notă distinctă în raportul puterii, prin Marea Bănie de Craiova. Regiunea era administrată de un ban, motiv pentru care este cunoscută și sub denumirea de Banatul Craiovei.
Craiova era capitala unei regiuni care beneficia de o autonomie relativă, dar care era parte integrantă din Țara Românească. Mulți bani ai Craiovei sau familii importante din urbe, devenind domnitori în virtutea poziției pe care o ocupau în aparatul administrativ al Craiovei (dar și datorită bunelor relații cu otomanii în cazul Craioveștilor[7]), cel mai bun exemplu este cazul familiei Bibescu care a dat pe ultimii doi domnitori din Țara Românească, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, pe teritoriul Olteniei ființau județe precum Jaleș (în apusul Gorjului de azi), Motru (în răsăritul Mehedințiului actual), de Baltă (în vestul actualului județ Dolj și sudul actualului județ Mehedinți) și probabil Jiu (în zona Tg. Jiu).[8]
Imperiul Habsburgic în secolul XVIII
În urma tratatului de la Passarovitz din 1718 Oltenia intră sub stăpânirea habsburgică, aceștia numind-o Kleine Walachei (adică Valahia Mică, față de Muntenia, care era Valahia Mare). Ocupația a durat aproape 20 de ani, terminându-se în urma bătăliei de la Groțka în Serbia, unde Austria a fost învinsă de turci. Granița vestică a Țării Românești a fost pentru scurt timp râul Olt. Situația era agravată și pe fondul transformării teritoriilor românești în teatru de război între habsburgi, ruși și turci. Din cauza încercării Habsburgilor de a instaura în Oltenia o administrație proprie, sprijinită militar și transformarea ei într-o provincie imperială, lucru pe care nici turcii nu-l reușiseră pe parcursul mai multor sute de ani, se dezvoltă o puternică mișcare de revoltă, care a cuprins toate segmentele societății, de la țărani și micii meseriași, până la comercianți, mica și marea boierime. Nemulțumirea populației era provocată de caracterul militar al exploatării, precum și de colectarea veniturilor provinciilor în visteria curții imperiale. Amploarea haiduciei din Oltenia a atins cote nemaiîntâlnite, habsburgii întâmpinând mari dificultăți în tentativa de a prelua puterea de facto în provincie. Totuși, această perioadă a adus și anumite beneficii regiunii.[9] Astfel, au fost realizate primele hărți topografice ale Olteniei. De asemenea, prin efectuarea unor intervenții pirotehnice s-a construit drumul Călimănești-Cozia pentru a lega noua provincie de restul imperiului. Astfel, drumul alternativ care lega Depresiunea Lotrului de Muntenia și care trecea de obicei prin localitățile Sălătrucu și Perișani, își pierde însemnătatea. După 1718 acestea rămânând însă în posesia Munteniei, deoarece se aflau la est de râul Olt. În urma tratatului de la Belgrad din 1739, Oltenia este realipită la Țara Românească. Craiova devine între 1735 și 1770 capitala unei regiuni cufundate în anarhie, fără o apartenență statală reală, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau legea.
Pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Oltenia devine sălașul unor celebri haiduci și panduri din Oltenia.
Tudor Vladimirescu
În 1821, Oltenia este locul de plecare al primei revoluții moderne, revoluție care avea să însemne pentru țările române, trecerea de la perioada medievală la epoca modernă. Deși revoluția lui Tudor Vladimirescu reușește doar să restabilească domniile pamântene, ea constituie un moment de cotitură în istoria noastră.
Tot Oltenia a fost sălașul în care s-a dezvoltat revoluția pașoptistă, Craiova fiind prima capitală a revoluției pe care o pregăteau oamenii "Frăției": Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Magheru, Costache Romanescu, Cristian Tell înainte de a duce revoluția la București. Oltenia a fost un foarte puternic centru unionist. Chiar și după Unirea Principatelor, Oltenia continuă să fie regiunea cea mai fierbinte, în perioada războiului de independență, căci Oltenia devine, din nou, regiunea cel mai puternic implicată în război, trecerea Dunării de către armata română are loc la Corabia, iar teatrul principal de desfășurare al ostilităților (Plevna, Grivița, Rahova, Vidin) era plasat în vecinătatea Olteniei, pe malul drept al Dunării. Populația a sprijinit material în modul cel mai direct războiul, în special familiile celor plecați la război, trecând efectiv Dunărea cu care de provizii pentru armata română care nu strălucea deloc la acest capitol, fapt foarte rar întâlnit în istoria războaielor moderne.
Deși începută în Moldova, răscoala de la 1907 atinge cote paroxistice în Oltenia, trupele de jandarmi și militari nu sunt suficiente, doar folosirea, în premieră, a artileriei și bombardarea unor sate (în special, Băilești și satele din jurul Slatinei) reușesc să stopeze răsculații.
În Primul Război Mondial, au loc lupte crâncene în marginea localităților importante din Oltenia, când armata română se retrăgea spre Moldova. Lupte la care populația civilă nu a ezitat nici un moment sa intervină, la Podul Jiu (lângă Târgu Jiu), la Robănești (lângă Craiova), în pădurile Streharețului (Slatina) și pe valea Oltului (în apropiere de Râmnicu Vâlcea. La Podul Jiu, populația (printre care Ecaterina Teodoroiu) a reușit chiar să oprească coloana germană, până acestora le-au sosit întăriri.
Înainte de reforma administrativă din 1950, când au fost desființate județele, Oltenia era subdivizată în județele Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Dolj și Romanați.[10]
În 1938, regele Carol al II-lea introduce, prin decret, organizarea administrativă bazată pe ținuturi. Pe teritoriul Olteniei a fost alcătuit Ținutul Jiu (numit uneori și Ținutul Olt), care cuprindea, pe lângă cele 5 județe oltenești și județul Olt.
În perioada 1950-1952, pe teritoriul Olteniei au existat regiunile Gorj, Dolj, Vâlcea (aceasta cuprindea și comune situate la răsărit de Olt care au fost desprinde din vechiul județ Argeș). Piatra Olt aparținea regiunii Argeș, iar comuna Islaz a fost atașată regiunii Teleorman.[11]
În perioada 1952-1968 cea mai mare parte a teritoriului Olteniei (84,25%)[12] este alcătuită din Regiunea Oltenia (numită până în 1960: Regiunea Craiova). Nord-estul Olteniei a făcut parte din Regiunea Argeș (numită până în 1960: Regiunea Pitești). Comuna Islaz a făcut parte din Regiunea București.[13][14]
Actuala organizare administrativă a spațiului oltenesc datează din 1968.
O parte din personalitătile oltenesti
Constantin Brâncuși (19 februarie 1876, Hobița, judetul Gorj 16 martie 1957, Paris) sculptor cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. Constantin constantin-brancusiBrâncuși a fost ales postum membru al Academiei Române. La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală.
Corneliu Baba (18 noiembrie 1906, Craiova 28 decembrie 1997, București) pictor, cunoscut mai ales pentru portretele sale, dar și pentru alte tipuri de tablouri și ilustrații de cărți. Prin originalitatea, măiestria și realismul ei profund, arta lui Corneliu Baba și-a câștigat o mare prețuire în țară și peste hotare. Aproape toate operele lui corneliu-babaCorneliu Baba au rămas în România, abia dacă există vreun muzeu mai important din țară care să nu aibă măcar o operă de-a sa. Una dintre puținele opere din afara României este tabloul impresionist numit Spaima, aflat la Muzeul Szepmuveszeti din Budapesta. Printre cele mai importate opere sunt o serie de portrete care au determinat criticii să-l compare cu Francisco Goya. Printre acestea sunt portretul din 1952 al lui Mihail Sadoveanu și portretul din 1957 al lui Krikor Z. Zambaccian. Aceasta artă a jocului de lumini, inspirată de la Rembrandt este preponderentă în tablourile care prezintă portretele altor personalitați cum ar fi Lucia Sturdza-Bulandra, George Enescu, Tudor Arghezi, Ion Irimescu(aflat la Muzeul de Artă Ion Irimescu, mun. Fălticeni, județul Suceava). În portretele sale a acordat o atenție deosebită mâinilor, ca element cheie în caracterizarea personalității umane, exact ca Rembrandt și marii portretiști din școala olandeză. Corneliu Baba este cel mai mare portretist român. Își pregătea portretele, pe urmele maestrului său Rembrandt, printr-un un număr uriaș de schițe ale mâinilor sau ochilor.
Sabin Bălașa (17 iunie 1932, Dobriceni, județul Olt 1 aprilie 2008, București) pictor, autor și regizor de filme de pictură animată, dar și scriitor român. Bălașa a absolvit în 1955 Institutul de Artă Nicolae sabin-balasaGrigorescu din București. Obsesia declarată a vieții și a artei lui Sabin Bălașa a fost să inițieze o mare renaștere artistică și culturală. Alegerea sa a fost să fie renascentist, înțelegând că Renașterea nu se consumă istoric într-o perioadă anume de reconsiderare a valorilor, ci însoțește, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Dincolo de valoarea intrinsecă a picturii sale, apreciată în întreaga lume cu atribute acordate doar capodoperelor, opera amplă a lui Sabin Bălașa, care cuprinde, deopotrivă și creația cinematografică (i s-au acordat prestigioase premii internaționale pentru filmele de animație), literară și publicistică, își pune amprenta inconfundabilă asupra epocii.
George (Gogu) Constantinescu (4 octombrie 1881, Craiova 11 decembrie 1965, Coniston, Cumbria, Marea Britanie) inovator, inventator, om de știință și inginer. george-gogu-constantinescuA construit primul pod de beton armat cu traverse drepte din România, 1906, a consolidat cupola Palatului Parlamentului, a realizat cupola minaretului Moscheii din Constanța etc. A elaborat Teoria Sonicității, a construit cel mai performant sistem de sincronizare a tragerii la avioane, prin spațiul lăsat de palele elicelor acestora, a materializat primul tun sonic, a proiectat și construit Convertorul Gogu Constantinescu, prima cutie de viteze automată, pentru automobile și locomotive, fără ambreiaj și roți dințate, bazată pe efectul inerțial al maselor în mișcare, gândit primul hidroglisor care a fost materializat în jurul anilor 1970 de către ruși, a demonstrat efectul termic al sonicității prin realizarea primului calorifer sonic.
Eugen Ionescu (26 noiembrie 1909, Slatina 28 martie 1994, Paris) eugen-ionescudramaturg francez de origine română, creator al teatrului absurdului, membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Cu ocazia centenarului nașterii scriitorului, în anul 2009 opera lui Eugen Ionescu a fost celebrată în mod oficial în întreaga lume, la propunerea României și a ambasadorului acestei țări la UNESCO, criticul literar profesor Nicolae Manolescu. Autorului i-au fost consacrate numeroase manifestări culturale, atât în țară, cât mai ales în străinătate.
Dan Iordăchescu (2 iunie 1930, Vânju Mare, județul Mehedinți) bariton român. A făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) și Roma (1960). A debutat în decembrie 1949 la Teatrul C.C.S. în rolul Chiaburul din opereta Cântec de viață nouă de Florin Comișel. A întreprins 262 de turnee internaționale în 61 de țări, în 61 de capitale, peste 80 de metropole și 331 de orașe ale lumii. În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-a susținut pe tot globul a cântat 45 de roluri dan-iordachescuimportante; a cântat peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. A participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. A fost Președinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen Bratislava 1993-1999, Președinte al Concursului Internațional Maria Callas Salonic martie 1978, a fost membru în juriile concursurilor internaționale la Vichy, Franța august 1979; Lansing University aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite 1979; Ann Arbor University iunie 1979; Cardiff, Țara Galilor iulie 1983; Salonic și Veria din 1989 până în 2005 (de trei ori președinte). Din 1979 a susținut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani și jumătate la Istambul) și România. A fost profesor universitar la Academia de Muzică din București. Din 1993 Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Cu cei 61 de ani de carieră neîntreruptă a devenit cel mai longeviv interpret în viață din lume.
Maria Lătăretu (7 noiembrie 1911, Bălcești, județul Gorj 27 septembrie 1972, Românești, județul Botoșani) cântăreață de maria-lataretumuzică tradițională și muzică populară. A fost una dintre cele mai îndrăgite interprete din domeniu, fiind numită Privighetoarea Gorjului, Crăiasa cântecului românesc, Prințesa cântecului popular românesc sau Ella Fitzgerald a României. La Moscova, a cântat vreme de un an cu contract, la restaurantul de artă culinară românească Dunărea. A dat spectacole îndelung aplaudate la Balșoi Teatr, ocazie cu care l-a cunoscut pe Aram Haciaturian, marele compozitor al baletului Spartacus. Acesta i-a spus într-o seară artistei că afișul de la Dunărea trebuie modificat: Pe el nu trebuie scris În această seară cântă Maria Lătăreț ci În această seară cântă Crăiasa cântecului românesc.
Jean Mihail (1875-1936) om de afaceri român din Oltenia, al doilea fiu al latifundiarului Constantin Mihail, unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri din regiune. Este considerat unul dintre cei jean-mihailmai bogați români din perioada interbelică. Fiind ultimul reprezentant al familiei întreaga avere a donat-o statului român prin testament, cu condiția să se înființeze Fundația Jean C. Mihail . Testamentul său prevedea obligațiile fundației care trebuia să-i lichideze averea și cu banii obținuți să înființeze școli, cămine culturale, biblioteci la sate, o școală superioară de agricultură la Craiova, o maternitate model, să facă dotă fetelor sărace etc. Funcționarii fundației și executorii testamentari , nu au dus la îndeplinire voința testamentară a donatorului, iar în 1948 prin lege, toate fundațiile au fost desființate .
Gib Mihăescu (23 aprilie 1894, Drăgășani 19 octombrie 1935, București) prozator, romancier și dramaturg. Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora (1928) și Vedenia (1929), al unor romane de gib-mihaescuanaliză psihologică a apariției unor stări obsesive, îndeosebi erotice, Rusoaica (tradus și în limba slovacă), Brațul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele și nopțile unui student întârziat, Donna Alba. A scris și piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre). Romanele lui Mihăescu au influente rusești, mulți critici vorbind despre dostoievskianism, însă textele sale, deși asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate și limpezime de tenebrele și atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. Din păcate, a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză și a fost înmormântat la Drăgășani. Valoarea operei lăsate în urma sa de Gib I. Mihaescu l-a așezat între marii nuveliști români și printre cei mai importanți romancieri ai literaturii noastre. La Drăgășani un colegiu național îi poartă numele, iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui.
Jean Negulesco (Ioan Negulescu după starea civilă, 26 februarie 1900, Craiova 18 iulie 1993, Marbella, Spania) pictor, regizor de film, scenarist și producător. Jean Negulesco a fost membru al jean-negulescoAcademy of Motion Picture și a fost distins cu Silver Tray de către International Executive Service Corporation și cu The Laurel Award pentru întreaga sa producție regizorală. A fost membru de onoare în American-Romanian Academy of Arts and Sciences și în anul 1983 i s-a decernat Diploma de Onoare a Academiei. În 1984 și-a publicat memoriile sub titlul Things I Did and Things I Think I Did (Lucruri pe care le-am făcut și lucruri pe care cred că le-am făcut).
Sergiu Florin Nicolaescu (13 aprilie 1930, Târgu-Jiu 3 ianuarie 2013, București) regizor, scenarist, actor și, după 1989, politician. A sergiu-nicolaescudevenit cunoscut prin mega-producții istorice ca Dacii (1966) Mihai Viteazul (1970), precum și pentru seria de filme polițiste centrate în jurul personajului fictiv Comisarul Moldovan. Este de departe cel mai prolific și mai vizionat regizor român din toate timpurile: 54 filme, plus 27 coproducții și peste 1 miliard de spectatori (majoritatea din China și Rusia, dar și 130 milioane de spectatori din România). Pe 30 mai 2015 Sergiu Nicolaescu a primit postum, în semn de recunoaștere și respect, o stea pe Wake of Fame (Aleea Celebrităților) din Bucuresti. Cu această ocazie, actorul Vladimir Găitan a adus un omagiu marelui regizor: Pe Sergiu Nicolaescu, ultraperfecționist, sever, profesionist de excepție, l-a cunoscut întreaga suflare artistică a României și, de ce nu, a Europei, să nu uităm filmele sale cu marii actori ai lumii.
Ștefan Odobleja (13 octombrie 1902, Valea Hoțului (azi Valea Izvorului), județul Mehedinți 4 septembrie 1978) autor, filozof, stefan-odoblejamedic militar și scriitor, precursor mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o psihologia consonantistă. Face clasele primare în satul natal. Cinci ani la rând este premiant. Urmează Liceul Traian din Turnu-Severin (primele trei clase la curs de zi, restul în particular, din lipsă de mijloace materiale). Datorită contribuțiilor sale remarcabile, îndelung ignorate și nerecunoscute, Ștefan Odobleja a fost ales post-mortem, după 1989, membru al Academiei Române.
Marin Sorescu (19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj 8 decembrie 1996, București) scriitor, poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător, membru titular (din 1992) al Academiei Române. marin-sorescuOperele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. A ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 5 mai 1995). Printre volumele cele mai cunoscute se numără Tușiți (1970), Suflete, bun la toate (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat La lilieci (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici (Unde fugim de acasă? 1967, Cirip-ciorap 1993). La moartea scriitorului au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.
Amza Pellea (7 aprilie 1931, Băilești-Dolj 12 decembrie 1983, București) actor de teatru și film. A fost creatorul și interpretul personajului Nea Mărin, care i-a relevat atât de bine disponibilitățile pentru comedie. A fost actorul care a interpretat unele dintre cele amza-pelleamai strălucite figuri ale istoriei românilor, precum Decebal sau Mihai Viteazul. A câștigat în 1977 premiul de interpretare masculină, cel mai bun actor, la Festivalul Internațional de Film de la Moscova, pentru rolul său excepțional (Manlache Preda) din filmul Osânda, unde a jucat alături de Gheorghe Dinică și Ernest Maftei, într-o ecranizare de Sergiu Nicolaescu după Velerim și Veler Doamne de Victor Ion Popa, Între 22 martie 1973 și 24 septembrie 1974 a fost director al Teatrului Național Craiova.
Petrache Poenaru (10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea 2 octombrie 1875, București) pedagog, inventator, inginer si matematician, membru al Academiei Române. Petrache Poenaru, scăpat ca prin minune de la moarte, pleacă la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde studiază petrache-poenarufilologia și politehnica, devenind absolvent al Școlii Politehnice din Paris. În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală. A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova. În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar ulterior, revenind în țară după călătorii și studii tehnice, s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație. Între 1834 si 1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric Zecimal în Muntenia. Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 la Pantelimon a Școlii de Agricultură. Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1850 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitate de Construcții din București). Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Geo Saizescu (14 noiembrie 1932, Prisăceaua, județul interbelicgeo-saizescu Mehedinți 22 septembrie 2013, București) regizor și actor contemporan, prezență de prestigiu prin operele sale regizorale, cu numeroase premii europene. A fondat Studioul de Film TV. Decan al Facultății de Arte, Universitatea Hyperion din București.
Nicolae Romanescu primar al Băniei în anul 1898, 1901-1916, nicolae-romanescu1929. A fost una dintre cele mai emblematice figuri ale orașului și a contribuit la dezvoltarea Craiovei la începutul secolului XX. Primarul Nicolae Romanescu a fost descendent al unei vechi famili boierești, iar în anul 1883 a fost consilierul comunal al Craiovei. A studiat socologia, literatura și dreptul la Paris și Liege. Edilul a decis în anul 1900 să pună la dispoziția unui arhitect peisagist francez 90 de hectare de teren, cumpărate de municipalitate de la Prințul Gheorghe Bibescu. Minunăție a naturii, modelată tangențial de omul Eduard Redont a obținut medalia de aur în Expoziția de la Paris din 1900.
Elena Teodorini (nume de fată: Elena de Mortun, 25 martie 1857, Craiova 27 februarie 1926, București) mezzo-soprană și soprană. Prima cântăreață din România care a pășit pe scena teatrului Scala din Milano. Cariera sa devine înfloritoare în urma premierei mondiale a operei Bianca da Cervia de Antonio Smareglia, din 1882, pusǎ în elena-teodoriniscenǎ în vechiul Teatro Colón din Buenos Aires unde Elena Teodorini apare alături de tenorul dramatic Francesco Tamagno. În perioada 1890-1891 a cântat din nou la Teatro alla Scala în opera lui Stanislao Gastaldon Mala Pasqua, bazatǎ, ca și Cavalleria Rusticana pe o nuvelă a lui Giovanni Verga. În anul 1905 dǎ lecții de canto la Académie Lyrique din Paris. În 1909 Elena Teodorini pǎrăsește Parisul și pleacă în Sud America, dând concerte la Montevideo, capitala Uruguayului. În toamna lui 1909 fondează Academia Theodorini împreună cu Hariclea Darclee și Titta Ruffo. Devine Director al Conservatorului Guvernamental din Buenos Aires în 1915. În 1918, la Rio de Janeiro, fondeazǎ Escola superior de canto Ars et Vox. În 1922 fondează, la București, Academia Nazională de Lirică.
Nicolae Titulescu (4 martie 1882, Craiova 17 martie 1941, Cannes) diplomat, jurist, profesor și om politic, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost președinte al Ligii Națiunilor. A fost membru titular (din 1935) al Academiei Române.
Leontina Văduva (pe numele de naștere Liliana Ciobanu, n. 1 decembrie 1960, Roșiile, județul Vâlcea) soprană stabilită în Franța. A studiat la Conservatorul de Artă din București cu Ileana Cotrubaș, debutând în 1987 în rolul lui Manon din opera Manon Lescaut peleontina-vaduva scena Operei din Touluse, în Franța. Ca una dintre cei care a primit Premiul de Operă Laurence Olivier (Laurence Olivier Opera Award), Leontina Văduva a cântat adesea la Covent Garden , în Rigoletto (cu Ingvar Wixell și Jerry Hadley, 1989), Carmen (1991, 1994) și Romeo et Juliette (1994). În anul 2000, Leontina Văduva a apărut pe scena cunoscutei Metropolitan Opera, pentru o serie de șase spectacole în La boheme (ca Mimì, cu Luis Lima). Soprana a cântat pe multe alte scene mari ale lumii, în orașele Buenos Aires, Barcelona, Koln, Paris, Viena și altele.
sursa
Wikipedia
N.N .
La rubrica evenimente culturale vezi imagini de la sezătoare oltenească din Woodbridge, nord Toronto si o expozite de cărti despre Oltenia, Craiova in special, cărti cu autograf de la autori , care se găsesc pentru cei interesati in biblioteca de la Observatorul
|
Observatorul 3/21/2024 |
Contact: |
|
|
