Casă, dulce casă…
Când a apărut, în februarie 1901, primul roman al lui Thomas Mann, Buddenbrooks. Verfall einer Familie, nici chiar editorul cărții nu credea în posibilul succes de public al unui roman „de familie”, de peste 600 de pagini. Și totuși, cartea, ce descrie declinul unei familii bogate de negustori de grâne din Lubeck, fosta capitală a Ligii Hanseatice, a avut destinul său, fiind încununată în 1929 cu Premiul Nobel pentru Literatură, un succes pe care cel mai puțin a mizat chiar patronul Editurii Fisher, care nu a îndrăznit să tipărească mai mult de 1000 de exemplare, la prima ediție. Astăzi, exegeții acestui roman, ce poartă subtitlul premonitor Declinul unui famili, îl consideră o parabolă a vanității celor bogați, adevăratul personaj al romanului, omniprezent, deși nedeclarat, fiind chiar casa familiei Buddenbrook, o construcție impunătoare, menită să confirme rangul social al locuitorilor ei. Acesta este poate și motivul pentru care traducătorii români, au preferat titlul Casa Buddenbrook, intrat definitiv în conștiința cititorilor de la noi, iar nu pe cel original al cărții.
Filologii susțin că termenul casă, din vocabularul nostru, ce are multiple înțelesuri, de la cel clasic, de locuință, la cel figurat, respectiv Casă de cultură, „casă” comercială, sau chiar elevat, de Casă Regală, vine din limba latină, fiind mai degrabă un sinomim pentru o locuință modestă, potrivită pentru așezările rurale, de la marginea Imperiului Roman, precum ținuturile Daciei, ale Spaniei, ori ale Portugaliei, asta în vreme locuitorii Romei foloseau denumirea de domus. Explicația e simplă: trăind departe de marile orașe, populațiile recent romanizate numeau orice colibă sau bordei, casa, poate și pentru că, în visurile lor, râvneau la palatele de la Roma. Real sau nu, visul de a avea o casa proprie, a însuflețit generații de-a rândul și nu e de mirare că tocmai peste Ocean a apărut cea mai faimoasă locuință particulară din lume Casa Loma/literar, din portugheză, Casa de pe deal, din Toronto, Canada, semn că și pe acolo au trecut cândva urmașii foștilor coloniști romanizați.
Faptul că romanul lui Thomas Mann cuprinde, voalat, și un avertisment, în sensul că orice locuință nouă, orice casă, cu atât mai mult una somptuoasă, are și o parte întunecată, dovadă că în folclorul nostru se practică înclusiv sacrificii ritualice la construirea unei locuințe noi, poate fi și o explicație pentru faptul că nici Casa Loma, și nici echivalentul ei românesc, Palatul Cantacuzino, de la Bușteni, nu le-au adus fericirea visată proprietarilor lor inițiali. În popor se mai spune că o casă nou, nesfințită, poartă ghinion, și de aceea, urmărind destinul unor magnați, reali sau imaginari, care au lăsat în urmă construcții „faraonice”, nu putem să rostim decât: „Săracii oameni bogați”. Ridicată în stil neogotic, între 1911-1914, de magnatul industriei electrice, Sir Henry Mill Pellat (1859-1839, fost cavaler/Bachelor al Imperiului Britanic și colonel, onorific, al Regimentului de Pușcași Regali, din Canada), Casa Loma, cu cele peste 90 de încăperi ale sale, cu acareturile, grajdurile, locuințele servitorilor și pavilionul de vânătoare de pe întinsul domeniu de peste 6 hectare, situat în cel mai scump și mai select cartier al orașului Toronto, a fost, o vreme, cea mai mare locuință particulară de pe continental american. Din păcate, criza economică și războiul l-au sărăcit pe proprietar, care nu a mai reușit să plătească municipalității imensele taxe locale, astfel că, la nici 10 ani de la inaugurare, a vândut casa la licitație, odată cu fabuloasele colecții de artă adăpostite în ea. Interesant, proprietarul a mai supraviețuit două decenii pierderii casei, suficient ca să reflecteze la vorba veche: Casă nouă, necazuri multe.
Mai aproape de noi, exemplul Palatului Cantacuzino, cea mai grandioasă construcție în stil neoromânesc din țară, ridicat cam în aceeași perioadă de timp cu Casa Loma, respectiv în 1911, de „cel mai bogat om” din Țara Românească, Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul (1832-1913, fost Primar general al Capitalei și de două ori primul-ministru al României, în calitate de șef al Partidului Conservator) ne arată încă odată că marile construcții au destinul lor, distinct de acela al proprietarilor lor vremelnici. Ridicat pentru propria familie, Palatul Cantacuzino, a căzut, după moartea timpurie a Nababului, în 1913, în desuetudine, urmașii nereușind să-i păstreze strălucirea și luxul initial. După instaurarea regimului comunist, Palatul a devenit, o vreme, chiar sanatoriu de boli mintale, iar vechile decorații, neprețuite, au fost distruse sau devastate. E chiar un miracol că, în aceste condiții, au rămas intacte frescele cu familia Cantacuzinilor și o parte din vechile vitralii din sticlă de Murano. Restituit recent vechilor proprietari, imobilul a renăscut timid, devenind chiar celebru în lume după ce aici s-au filmat, în 2022, câteva episoade ale serialului tv „Wednesday”, o franciză a „Familiei Adams”. În acest fel, Palatul Cantacuzino a reușit să-și recapete o parte din vechea demnitate.
Amintindu-ne de aceste istorii, mai vechi sau mai recente, ce ne vorbesc, în felul lor despre mărirea și decăderea vechilor „case”, nu putem decât să confirmăm vorbele lui Thomas Mann: „Formele exterioare ale norocului ies la iveală tocmai atunci când totul începe s-o ia la vale”.
Marian NENCESCU
|
Marian Nencescu 3/14/2024 |
Contact: |
|
|
