Sweet of Salty - Emigrantul, omul cu aripi
Bunicii se nășteau, creșteau, se căsătoreau și mureau în satul unde vedeau lumina zilei. Lumea lor era mică, dar suficientă. Iar timpul se înălța mare deasupra lor, ca un balon cu heliu. Cine venea din alte zone în sat, era numit venetic. Și venetic murea, fără să fie pe de-a-ntregul acceptat de comunitate, oricât de harnic și de gospodar ar fi fost.
Părinții au ieșit din sat, însă n-au părăsit țara. Granițele, până la Revoluție, erau încuiate cu lacătul greu, comunist. Dar ei aveau, oricum, și un soi de sfioșenie și teamă față de tot ce era străin de România. Și nu plecau. Nu îndrăzneau. Timpul încă era molcom, încă ținea cu oamenii.
Noi am crescut aripi și am plecat. Și din sat. Și din țară. Și-am făcut din lume patria noastră personală.
Aristotel a spus că pământul e rotund.
Copernicus a descoperit că se învârte în jurul soarelui.
Noi am aflat că pământul e minuscul. Drumurile i-au intrat în carne și el s-a făcut mic și strâmt. Ca o cloșcă ce-și protejează puii.
Țările și-au topit granițele, iar noi am devenit cetățenii universali ai unei lumi mici, de adâncă proză, exprimată în kilometri și orare, știri și rapoarte, definiții și ecuații.
Noi suntem cei care am micșorat lumea. Cu mâinile noastre am strâns-o ghem, am recroit-o după nevoile noastre. Cu fiecare bilet de avion cumpărat, lumea ne-a intrat la apă. Cu cât am mers mai mult, cu atât sfera s-a micit, până când a ajuns cât o minge de ping pong.
Definițiile s-au schimbat. Cel mai scurt drum nu e linia dreaptă dintre două puncte.
Cel mai scurt drum e acela pe care-l cunoști.
Navetiști între continente, consumăm, fără emoție, rute, distanțe. Ajungem la destinație fără oboseală, fără mirarea întoarcerii în timp, torcând rutinați fusul orar, pe muzica domesticită a rolelor geamantanelor noastre.
Direct proporțional, dorul s-a făcut și el mai strâmt, pentru că azi avem ac de cojocul lui. Când ne apucă, punem mâna pe telefon și-l spulberăm în câteva clipe pe WhatsApp.
Suntem cetățenii universali ai lumii noastre mici, azi împărțită, doar teoretic, pe hartă. Granițele există pur facultative. Avioanele ne duc și ne aduc, aripile lor sunt, de fapt aripile noastre.
Până și timpul s-a îngustat. Fuge grăbit, ca și cum veșnic ar pierde trenul, iar sintagma cea mai uzitată de noi, în secolul vitezei, e: n-am timp. Pentru că el se scurge printre degetele noastre, ca un argint viu al nepăsării.
Soarta ne e un zig-zag de veniri și plecări. Și, în principal, de îmbrățișări.
Deținem recordul absolut la îmbrățișare, iar viața noastră e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima întristării. Între ele se întinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.
Ne-am lăsat lumina sufletului prizonieră în casa părintească, însă trăim pendulând ca acul unui ceasornic într-o lume rotundă, având în centru cuibul – locul personalizat al întoarcerilor noastre.
Mașini și avioane ne readuc la aceeași destinație primară: acasă – unde e locul nostru pe pământ.
PS. Dacă ești static, lumea îți crește, ca aluatul uitat la dospit. Iese pe ferestrele sufletului și te intimidează. Crește mai mare decât tine și-ți mănâncă aripile. Și, dacă nu zbori, rămâi lipit, ca o râmă, de prima frunză. Vine toamna și nu ai înțeles nimic din viață.
Em Sava / Toronto
|
Em Sava 3/10/2024 |
Contact: |
|
|
