De vorbă cu „Omul spectacol”, Viorel Popescu
Jurnalistul, editorul și profesorul de comunicare Viorel Popescu este unul dintre numele de referință ale Radioului românesc. Născut la 4 martie 1944, Viorel Popescu a absolvit Liceul la Brașov, apoi Academia de Studii Economice, Secția Comerț exterior, la București, după care, în 1967, a fost angajat în presa scrisă, la fostul cotidian „Scânteia”, unde a lucrat timp de 15 ani, la Secția externă, domeniul economie mondială. Atuurile sale, cunoașterea a două limbi străine și a mecanismelor economiei mondiale, au fost decisive pentru alegerea acestei profesii. Din 1982 se mută la Radio România, instituție pe care o va sluji mai bine de 25 de ani, trecând prin toate treptele profesionale, de la cea de redactor, la Director general al Postului public România Actualități, funcție obținută prin concurs și onorată mai bine de un deceniu. Au fost anii cei mai rodnici ai carierei sale de gazetar radio, continuată apoi și în televiziune, în calitate de Director de programe culturale, la „România de Mâine”. După 1990, s-a afirmat și în presa scrisă, în calitate de director și editor al unei reviste dedicate artei spectacolului, „Vedete”, una dintre primele de acest gen de la noi, și a publicat două cărți, una autobiografică, „Viața ca un spectacol” (Ed. UZPR, 2018), a doua dedicată jurnaliștilor și revoluționarilor care au transformat, în decembrie 1989, Radioul românesc într-o adevărată „tribună” a democrației, „Baricada Radio. 30 de ani de la Revoluția Română din Decembrie 1989” (Ed. UZPR, 2019), ambele cuprinzând ample referiri la condiția jurnalistului de azi, la statutul său social și public.
Jurnalist „complet”, adevărat „Om spectacol”, după numele unei cunoscute și longevive emisiuni pe care a prezentat-o „în direct” la Radio, o premieră și o performanță greu de egalat și astăzi, în era digitalizării, Viorel Popescu s-a implicat și în viața comunității jurnalistice, în calitate de membru al Comisiei de atestare profesională din UZPR, dar și în alte împrejurări sensibile din viața breslei.
Poet înzestrat, prieten al artiștilor, în special al cantautorilor, Viorel Popescu este și textierul unor melodii de succes, adevărate „evergreenuri” ale muzicii ușoare românești. Corect, elegant, discret, generos, Viorel Popescu rămâne pentru noi, confrații jurnaliști, omul ce a adus, pe unde hertziene, bucuria artei condesată în sintagma „Viața ca un spectacol”, dar și încrederea publicului în cuvântul rostit, mai ales în împrejurări dramatice prin care a trecut societatea noastră în ultimele decenii.
De aceea, azi, în pragul vârstei de 80 de ani, l-am invitat pe jurnalistul Viorel Popescu la un dialog profesional și nu numai, în speranța că ne va dezvălui și unele din „tainele” longevității sale jurnalistice.
- Stimate domnule Viorel Popescu, vă propun să începem cu debutul dumneavoastră în presa scrisă, acum mai bine de cinci decenii, să recunoaștem, o performanță la care puțini dintre noi putem aspira! V-ați gândit vreodată ce anume din firea dv., din modul dv. de a gândi, de a vă comporta, v-au recomandat pentru acestă selecție, bănuiesc cu totul riguroasă și obiectivă. Și ca o completare, dacă dv. ați fi azi în situația de a selecta un tânăr jurnalist - la fel, bănuiesc, ați făcut-o de multe ori în carieră - pentru a fi angajat la Radio, ce anume calitate ați alege în primul rând?
- E adevărat, am debutat în presă direct ca redactor la cel mai important cotidian al țării, la vremea respectivă, „Scânteia”, care pe atunci avea un tiraj de aproximativ un milion de exemplare. Sincer, a fost „mâna destinului”. De scris, însă, m-am apucat din liceu, chiar din clasa a VIII-a, cum era atunci, când m-am dus la directoarea școlii și i-am propus să citesc o poezie scrisă de mine. Să recunosc, a fost o mare îndrăzneală. Mai bine zis, „m-am dat în spectacol”, o postură, care, să recunosc, mi-a plăcut toată viața. Apoi am fost olimpic pe țară, la Limba Română, iar profesoara mea de la clasă mi-a spus, entuziastă: „Viorel, eu sunt mama ta adoptivă, în literatură”. După aceea, culmea tupeului de adolescent, am scris o poezie în care îl parafrazam direct pe Bacovia, știți, „Liceu, - cimitir/ Al tinereții mele - /”, eu scriind dimpotrivă, „Liceu, grădina tinereții mele/ În care sufletul meu a înflorit…”, și tot așa. În preajma absolvirii liceului mi-am pus serios întrebarea încotro să mă îndrept. Sufletul îmi dădea ghes spre Filologie, dar nu prea voiam să ajung profesor. Eu visam „să văd lumea”. Spirit pragmatic, m-am gândit să dau la medicină. Mi-am cumpărat și cărți de anatomie, apoi m-am răzgândit aflând că singurii abolvenți de facultate care pot fi trimiși în străinătate sunt cei de la Academia de Studii Economice, Facultatea de Comerț Exterior. Așa gândeam eu atunci. M-am apucat serios să învăț, și culmea, am reușit al doilea pe listă, iar până la absolvire am rămas între fruntașii din promoția mea, având asigurat chiar un loc în București, la Institutul de Economie Mondială. Atunci a intervenit din nou „mâna destinului”, profesorul meu de franceză din Facultate spunându-mi că are dânsul pe cineva, la „Scânteia”… și tot așa. Mi-am amintit atunci de veleitățile mele literare și m-am gândit că până la urmă e tot o „șansă”. Deci, din nou, a intervenit pentru mine „mâna destinului”. A trebuit să accept că dacă nu voi lucra la ziar, voi primi ultima repartiție, respectiv un post la Turnu Măgurele, și mi-am urmat calea. Mai târziu am aflat că era o practică în presă de a se face angajări de probă, iar directorul de atunci al „Scânteii”, Dumitru Popescu „Dumnezeu” nu a vrut să riște. De altfel, curând, după nici un an de zile de la absolvire, angajararea mea în presă a devenit definitivă. Ca o concluzie, cred că ce a contribuit decisiv la „alegerea” mea ca viitor jurnalist, a fost norocul. Asta în primul rând, căci altfel am fost un absolvent fruntaș, dar chemarea mea naturală era spre literatură, spre presă, spre viața artistică, mai degrabă, decât spre cea de economist, chiar în comerțul exterior.
În ce privește partea a doua a întrebării dv., vă pot spune că, în calitate de director în Radio, am avut de multe ori ocazia să decid asupra angajării unor gazetari tineri. Primul criteriu după care m-am ghidat mereu a fost cunoașterea limbii române. Mă îngrozesc când aud, pe post, reporteri cu totul agramați, sau care „au lipsit” de la orele de română din gimnaziu, asta pentru că din programa de Liceu, și implicit de la Facultate, s-au scos cu totul orele de gramatică. Iar a acest aspect se simte dramatic. Apoi am urmărit dicția, vocea „radiogenică”, iar, în final, cultura generală. Repet, în Radio, în jurnalism în general, ca și în întreaga noastră societate, e nevoie ca promovările să se facă pe merit. În felul lor, comuniștii țineau totuși seama de acest criteriu, azi aproape uitat, al meritocrației.
- Aș vrea, în acest context, să vă adresez și o întrebare mai specială, ce vine în întâmpinarea satisfacerii firești a curiozității multor ziariști de azi: Cum anume era viața de jurnalist în comunism? Care erau avantajele, dacă se poate vorbi despre așa ceva, și care erau limitele libertății de care vă bucurați, de pe urma muncii dv. în presă?
- După atâtea decenii, nu e cazul să mă ascund. Munca la „Scânteia” a fost pentru mine o adevărată „școală” de presă, cum cred că a fost în general munca în toate redacțiile din acea vreme. Am avut colegi, oameni deosebiți, precum regretatul Ilie Purcaru, „prințul reportajului”. De la el și de la alții am „furat meserie” cum se spune, căci nu prea era timp să stea cineva lângă tine, să te învețe cum să scrii. Eu lucram de pildă la Pagina externă, unde „plângeam”, la modul figurat, de mila Occidentului: șomaj, inflație. E drept că în România la acea vreme nu mai era șomaj, iar inflația era ca și inexistentă, asta și datorită sistemului economic centralizat, pe care, după `90, noi l-am repudiat complet, dar care, în esență, nu era atât de rău. Ca jurnalist la început de carieră, mărturisesc, nu am știut ce e cenzura, dar cu timpul ajungeai să te autocenzurezi: niciodată nu am trimis la tipar materiale care riscau să fie respinse.
Despre avantaje, cu siguranță, erau. Cu legitimația mea de ziarist la „Scânteia” aveam deschise multe uși. „Partidul”, ca să zic așa, avea autoritate. Poate era bine, poate era rău. Judecând retrospectiv, trebuie să acceptăm că și azi există „autoritatea funcției”, de la Guvern, de la ministere. Și mai e ceva: la nici un an de la angajare, în 1968, am fost trimis în prima delegație externă, la Târgul industrial de la Brno, fosta Cehoslovacia. Era imediat după invazia sovietică din august, iar eu în septembrie am fost primit la Brno ca un redactor-șef de ziar, atât de mare era admirația pentru poporul român care condamnase intervenția brutală a forțelor Tratatului de la Varșovia, mai puțin România. Apoi, în anii următori, am fost trimis în Peru, în China, unde am avut ocazia să văd pe viu efectele „Revoluției culturale”, inițiată de Mao Zedong. Noi, ca ziariști „prieteni”, am avut parte de un tratament special, toate delegațiile fiind primite personal de Ciu Enlai, la data respectivă Președintele Consiliului de Stat al Chinei, funcție echivalentă azi cu aceea de prim-ministru. Era un om de un mare rafinament intelectual. Am fost de asemenea în Zair, unde am vizitat țara cu avionul pus la dispoziție de președintele Mobutu Sese Seko, iar în Franța am avut prilejul să cunosc începuturile aviației civile franceze, zburând pentru prima dată cu un avion Concorde, dar și cu un avion Airbus, care mi se părea imens, pentru acele timpuri.
- Ați avut, în Radio și în televiziune, „norocul” unei „voci de aur”. Este vocea „radiogenică” un atu în fața publicului? Cum ați reacționat când ați început să aveți conștiința că vocea dv. este un instrument publicistic, că poate transmite emoții și poate crea pasiuni? Vorbeați în cartea dv. despre dovezi ale simpatiei, ale iubirii chiar, a unor ascultători pentru discursul dv. radiofonic?
- Am ajuns să lucrez în Radio forțat de unele întâmplări personale, să le spun, dar nu-mi pare rău. Să zicem că a fost din nou, „mâna destinului”. Cei care au decis, apoi au acceptat mutarea mea, nu au bănuit desigur că aș putea avea o carieră, mai ales în Radio, un domeniu diferit de presa scrisă. Curând, chiar foarte curând după mutare, mi-am dat seama că vocea „radiogenică” poate fi, în sine, un instrument publicistic, dar și că vocea mea produce emoție. Cum am înțeles asta? Pe atunci nu erau sondaje de opinie, nu se făceau măsurători de audiență. În schimb, se primeau telefoane, scrisori de la ascultători. Și brusc, aș spune, am înțeles că sunt un reporter iubit și apreciat de public. E adevărat, emisiunea „Viața ca un spectacol”, care m-a și consacrat, a apărut după Revoluție, când eram deja director al Radioului. Atunci, fostul Președinte, director-general, Dragoș Șeuleanu mi-a dat mână liberă și am reușit să-mi arăt, zic eu, adevăratele calitați, adevarata mea vocație de artist. Am citit undeva că marele prozator, dar și jurnalist, Camil Petrescu spunea că gazetarul adevărat trebuie să fie și puțin artist. Eu cred că am fost chiar mai mult artist decât orice altceva, și nu cred că a fost așa de rău.
- Cum ați compus titlul celei mai longevive și mai ascultate emisiuni de Radio a dv., „Viața ca un spectacol?”. Existau (și) pe vremea aceea în Radio „redactori de titluri”, scenariști, producători, sau toată responsabilitatea revenea redactorului de rubrică?
- Singur l-am creat. Mi-am amintit de experiența de la „Scânteia”, unde erau câțiva specialiști în a da titluri de articole. Unul era Anghel Paraschiv, altul era Nicolae Corbu. De la ei am învățat că titlul însemnă jumătate dintr-un articol. Și atunci m-am gândit: „Viața ca o pradă?” Nu merge, așa că l-am parafrazat pe Marin Preda și i-am spus „Viața ca un spectacol”. Vedeți că sună altfel, și chiar ideatic e altceva. Obiceiul de a da titluri de emisiuni în Radio l-am păstrat. Eu am botezat emisiuni precum „Orele serii”, „Pulsul zilei” și chiar o emisiune ce prefigura breaking news-urile de azi, și care se numea „Clipa în direct”. Tot eu am creat emisiuni pe care le-am încredințat unor cantautori de succes, cum ar fi Ducu Bertzi, care a primit emisiunea „Omul cu chitara”, ce se mai transmite și azi la Radio, la trei decenii de la debut, dar și o altă emisiune, pe care i-am dat-o lui Cătălin Crișan, „Doctor de inimă albastră”, se numea, dar pe care nu a reușit să o mai contine. Era o emisiune „de suflet”, cum se spune, care se adresa cu precădere ascultătoarelor, seduse de vocea „caldă” a lui Cătălin.
- Cine vă scria scenariile emisiunilor?
- Toată viața am fost un „aventurier” pe calea undelor hertziene. Aveam colegi care se străduiau să scrie texte potrivite, la minut și secundă. Era chiar o obligație de serviciu, dar eu am preferat mereu să intru în emisiune în direct, adesea și fără un scenariu dinainte stabilit. La fel procedam când era vorba de așa numita „playlist”, de ilustrația muzicală. Oficial, la Radio se transmiteau anume melodii, preponderant românești. Eu am fost un răsfățat, v-am spus, iar colegele din Radio îmi ofereau ultimele noutăți internaționale, pe care le intercalam în emisiunile mele sub pretext că se potrivesc mai bine cu conținutul. V-am spus, chiar și ca zodie, deși nu prea cred în asta, eu sunt pește, deci am o fire de artist.
- Așa ajungem și la momentul 22 decembrie 1989. Ați simțit nevoia, în primul dv. discurs public din ziua de 22 decembrie 1989, să cereți „iertare” publicului” pentru faptul că nu ați rostit înainte „tot” adevărul despre vremea și vremurile în care ați trăit. Ați rostit la propriul imbold acel discurs, sau ați fost inspirat de ceva, sau de cineva, din anturaj, din conducerea Radioului, din public?
- Să stabilim mai întâi cronologia faptelor: așadar, pe 22 decembrie eram liber, nu trebuia să mă prezint la serviciu. În acea dimineață, am primit un telefon de la redactorul-șef, după ce colega mea, Doina Andrieș, citise pe post Comunicatul despre „sinuciderea” generalului Milea: „Vino la serviciu, e nevoie de dumneata”. În cartea mea „Baricada Radio” am descris amănunțit drumul spre Radio printr-un București cuprins deja de febra Revoluției. Am simțit atunci că ceva se schimbă, că ceva „plutește” în societate. Apoi am intrat în direct, în Cabina de emisie, unde mai erau alte 10 persoane, inclusiv Ana Blandiana care abia își terminase propriul mesaj către țară. Am intrat la microfon, la îndemnul lui Carol Mălinescu: „Dragi prieteni, sunt una din vocile Radioului Românesc. Ani de zile am încercat să vă spun adevărul și am fost împiedicat. Mi-e rușine pentru tot ce am spus în acești ani despre o epocă acum sfârșită. Mi-e rușine pentru că nu am reușit să vă aduc în case Adevărul. Am încercat să vă aduc dragostea și muzica frumoasă. Am fost împiedicat și în aceste gesturi simple de a vă aduce tandrețea și liniștea în case. Dragi prieteni, mă bucur că Anul Nou 1990, prin voința poporului unit, va aduce tuturor o viață nouă, fără cizma dictatorului. Dragoste și pace tuturor în anul viitor, și în vecii vecilor, dragi români!”. Tot ce am spus atunci a fost sincer și din inimă, și aș repeta fiecare cuvânt de fiecare dată, dacă va fi nevoie.
- Un discurs ce merită să rămână în Istoria jurnalismului… Spuneați în cartea dv. „Baricada Radio” că ați avut, în acea zi celebră când a căzut regimul Ceaușescu, doi ascultători „atenți”: soția dv. și fostul director de după Revoluție, al Radiodifuziunii Române, Eugen Preda. De cine, judecând retrospectiv, vă era mai teamă că vă va critica zdravăn pentru orice cuvânt greșit?
A fost un discurs mai degrabă de mea culpa. Am simțit nevoia ca, în nume personal, să explic publicului ce a însemnat „povara” de a fi, în acei ani, membru de partid. Pe de altă parte, cred că a fost și un discurs extrem de curajos, fiindcă la acea oră nu se știa dacă regimul Ceaușescu căzuse cu adevărat. Am informații că atunci când a fost transmis, cam la ora 13,30, Ceaușescu era deja în mașina care îl ducea spre Târgoviște, și se pare că a înțeles și el, în sfârșit, că regimul său se sfârșise. Asta ține de Istorie, cred eu. Dacă mă întrebați de cele două „personaje” care mă urmăreau anume, pot să vă spun că soției mele, cum v-am spus, i se făcuse frică, iar Eugen Preda, care la data respectivă era un „simplu” comentator în Radio, nu s-a „băgat”, lăsându-I pe alții să iasă în față, și, la nevoie, să fie trași la răspundere. Iar ca Preda au procedat mulți din Radio, care mai apoi au pretins că sunt de partea Revoluției. Aș putea să dau și nume, dar cei mai mulți nu mai sunt printre cei vii, și n-ar fi creștinesc să ne răfuim cu morții.
- Ați reunit în cartea dv. „Baricada Radio” mărturii ale multor participanți la Revoluție, „actori” mai mari sau mai mici ai scenei publice. Ați refuzat cuiva dreptul la cuvânt? Judecând după reacțiile ce au urmat publicării cărții, credeți că i-ați făcut cuiva vreo nedreptate, simțiți nevoia să reformulați unele aprecieri, sau lăsați Istoriei dreptul să judece și să claseze faptele?
- Nu doar că nu am refuzat pe cineva, dar i-am și „căutat cu lumânarea”, cum se spune, pe toți cei care au avut ceva de spus. De aceea apar în cartea mea, laolaltă, foști securiști, oameni politici, „simpli” revoluționari, gazetari și oameni de cultură. Am avut și noroc fiindcă a exista o doamnă din Radio care a transcris toate benzile cu înregistrări din zilele acelea, iar eu i-am „cumpărat” manuscrisul, e drept pe o sumă modică. Așa era atunci, fiecare se descurca cum putea. La fel a procedat, nu-i așa, și Adrian Sârbu de la ProTv, când a vândut pe valută benzile video cu înregistrările de la Revoluție. Putem să spunem că a fost un simplu gest de „economie de piață”.
- Ați intrat direct, odată cu Revoluția, în marele proces de „schimbare” din societate, din Radio, din lumea românească în ansambulul ei. V-ați gândit vreodată dacă toate schimbările au fost spre binele comun?
- În legătură cu aceste fapte și evenimente, aș vrea să rostesc o Declarație, pe care am mai rostit-o și la Radio, la împlinirea a 34 de ani de la Revoluție, și pe care o voi mai rosti de câte ori va fi nevoie, căci ea reprezintă crezul meu: „Și pe mine mă doare când văd că sunt tot mai numeroase și mai puternice vocile care vor să acrediteze ideea că nu mai e cazul să vorbim de o Revoluție, ci de o lovitură de stat. Despre consecințele din viața românilor după acest moment sublim al istoriei noastre, se comentează, din păcate, mult mai puțin. Toți românii, de la cei din București, la cei din ultimul colț de țară, au aflat despre fuga lui Ceaușescu, din 22 decembrie 1989, de la Radio, care se putea recepționa, tehnic, pe întreg cuprinsul țării. Televiziunea avea puține relee de transmisie și nici populația nu deținea decât câteva milioane de televizoare, puține pentru cei peste 23 de milioane de de cetățeni ai țării. Afirm deci cu toată răspunderea că în decembrie 1989 Radioul a avut un rol covârșitor de informare și mobilizare a milioane și milioane de români. Radioul a slujit cauza Revoluției, odată cu sutele de mii de manifestanți ieșiți în stradă. Chiar și Ceaușescu, fugarul, aflat într-o mașină, a ascultat Radioul și a înțeles că a pierdut definitiv puterea. Noi, câțiva din Radio, ne-am asumat riscul de a fi părtași la această manifestare populară, dar nu am fost convinși că am participat la o lovitură de stat. Noi ne-am mobilizat în nesfârșita coloană a manifestanților pentru libertate și am răspândit flacăra Revoluției în toată România. Grație nouă, Radioul a devenit o „Baricadă a Revoluției”. Aș spune și următorul lucru: toate științele politice admit că Revoluțiile, pretudindeni în lume, au fost acompaniate și de lovituri de stat, comploturi, manevre de culise. Nu există revoluții pure. Istoria nu are eprubete în care evenimentele să se desfășoare în stare pură, fără înfluențe externe, și chiar dacă a fost o lovitură de stat, a fost și o Revoluție, și prin urmare nu putem renunța la termenul de Revoluție. Cei din Timișoara, din București și din alte orașe nu și-au dat viața pentru o lovitură de stat. Ei au avut tot timpul sentimental că participă la o mișcare revoluționară menită să schimbe ceva. Cei care au căzut eroic, numeroșii tineri ieșiți în stradă fără teama de moarte, merită drept omagiu folosirea termenului de Revoluție. Sintagma Revoluția din 22 Decembrie 1989 nu poate fi ștearsă din cărțile de Istorie”.
- Sunteți foarte implicat în viața breslei jurnaliștilor. Ați fost aproape, și ați fost chiar coleg de Radio cu fostul Președinte al UZPR, Doru Dinu Glăvan. Ați dus împreună, cu noi toți de altfel, multe „bătălii” menite să ne afirme și să ne consolideze statutul profesional. Care credeți că e cea mai mare provocare pentru UZPR, la ora actuală?
- Am revenit în viața activă a UZPR chiar în anul când Doru Dinu Glăvan a revenit la conducerea Uniunii, după așa numitul „puci al coloneilor”. Adunarea Generală a avut loc, în anul acela, în Aula Magna, a ASE. Atunci, am venit cu o rămurică ruptă dintr-un copac, pe care am numit-o simbolic o „ramură de măslin”. I-am amintit atunci Președintelui D.D. Glăvan, care susținea hotărât să-i exclude din Uniune pe „puciști”, o „pildă” a Istoriei. Am spus așa: Alexandru Macedon, când avea o situație gravă lua sabia și tăia nodul gordian. Dar tot Alexandru Macedon spunea că cea mai mare virtute a unui mare conducător este să se învingă pe sine însuși. Deci, domnule Președinte, a venit vremea să alegeți! Și i-aș mai spune ceva, de data asta actualului Președinte în exercițiu al Uniunii: Cred cu toată sinceritatea că, dacă există dușmani, este nevoie să-i trasformați în prieteni, încheind cu ei un armistițiu.
- Tare mi-e teamă că va mai trebui să rostiți odată acele vorbe. Vă mulțumesc, domnule Viorel Popescu.
A consemnat, Marian NENCESCU
|
A consemnat Marian Nencescu 3/7/2024 |
Contact: |
|
|
