Între vameș și fariseu, între fratele mai mic și fratele mai mare
Primele două duminici ale perioadei, bisericești, a Triodului, ne pun în fața noastră, a minții și (a) conștiinței noastre, două pilde/parabole deosebit de semnificative și de elocvente pentru viața noastră spirituală și (pentru) urcușul nostru duhovnicesc: Pilda Vameșului și a Fariseului (Ev. Luca, 18, 10 14) și Pilda Fiului Risipitor (Ev. Luca, 15, 11 32)!...
Aceste două pilde sau pericope evanghelice ne postulează în niște ipostaze ori situații cât se poate de concrete și de reale, în adevărată și grăitoare asociere ori conexiune cu propria noastră viață și (cu) diferite ori variate aspecte și situații, punctuale, ale ei!...
Căci, noi, fiecare dintre noi, ne așezăm/ ne poziționăm, fie între vameșul păcătos, dar plin de regret sincer, corect și onest, plin de căință și pocăință, fără îndrăzneală și cu multă umilință și smerenie, când recunoaștem și ne cerem iertare, plini de asumare și (de) responsabilitate, pentru toate faptele, greșelile, păcatele ori patimile săvârșite de-a lungul vieții noastre, cerând, cu multă zbatere a inimii și zdrobire a cugetului ca, Dumnezeu, Preabunului și Preamilostivul, să fie milostiv mie, păcătosului, fie între cea a fariseului, orgolios și mândru, plin de realizări și fapte mărețe, care vine, plin de el, la Templu pentru a se arăta, grav și plin de importanță înaintea lui Dumnezeu care, aproape că ar trebui să-l primească cu surle, trâmbițe și, bine înțeles, cu covor roșu, de-a dreptul regal și imperial!
Pasul sau pașii noștri realizați de către noi, în acord și armonie cu vameșul, sunt plini de credință și nădejde că am ajuns ori că ne aflăm, deja, pe drumul cel bun, ce duce spre mântuirea trupului și a sufletului nostru, mai ales atunci când, ne aflăm în scaunul Sfintei Spovedanii, a Sfintei Taine a Pocăinței, unde și când ne plângem toată viața noastră cea rea, de până atunci, precum odinioară vameșul care stătea în Templu, în spate, neîndrăznind să-și ridice nici măcar capul ori privirea și numai se bătea cu pumnul în piept rugându-se, precum odinioară Psalmistul David, în Psalmul de pocăință 50!...
În acest context, în aceeași ecuație ori cheie a (po)căinței îi urmează vameșului, fiul cel pierdut, rătăcitor ori risipitor din cea de-a două pildă și duminică a Triodului, care vine înaintea Tatălui său, plângându-și faptele cu amar iar, Acesta Dumnezeu Tatăl îl primește cu multă compasiune, îl reabilitează cu toată dragostea Sa părintească, și îl tratează cu multă bucurie, voioșie și ospitalitate pe acest fiu care, mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat!
În altă ordine de idei, cum spuneam și, deci, în altă ipostază a vieții noastre ne aflăm, atunci când, îl urmăm sau imităm pe fariseul triumfalist, plin de mândrie și (de) emfază care, după cum se vede chiar și cu ochiul liber, nu urcă la Templu, spre a se căi și pocăi ci, mai degrabă, spre a-și etala calitățile, faptele, realizările și meritele sale, cu alte cuvinte, se socoti cu Dumnezeu și cu acest vameș care, în optica și viziunea lui arogantă și plină de prețiozitate, nu este altcineva decât un păcătos, în comparație cu el și cu personalitatea lui plină de dreptate și de adevăr, căruia și căreia îi lipsește, însă, mila, îngăduința, compasiunea, iertarea și, îndeosebi, smerenia ori modestia!...
Cum, de altfel, în chip oarecum, asemănător, se întâmplă și cu fratele mai mare din cea de-a doua parabolă, care, nici măcar nu vroia să mai intre în casă, atunci când aude și vede ce se întâmplă, ci, de departe, afară stând, îi reproșează, Tatălui său, cu o atitudine plină de rigoare justițiară și (de) corectitudine legalistă, tratamentul, în viziunea lui, preferențial și, deci, discriminatoriu, față de acest fiu, (nu frate) care ți-a mâncat averea cu păcătoșii și cu desfrânații, timp în care eu îți slujeam Ție, cu credincioșie, fidelitate și loialitate iar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied să petrec și eu cu prietenii mei uitând, sărmanul, că, în fond și la urma urmei, toate ale Mele ale tale sunt și că, practic, tu ești împreună cu Mine, tot timpul, permanent și neîncetat ori neîntrerupt!
Altfel spus, de foarte multe ori dacă nu, de cele mai multe ori, fiind autosuficienți, pretențioși și emfatici, îl judecăm pe semenul, fratele și aproapele nostru, mai mult decât atât: îl doborâm și desființăm, prin atitudinile, gesturile și cuvintele noastre, ajungând, uneori, să-l facem din om neom, noi având certitudinea că deținem chiar adevărul suprem și corectitudinea veritabilă sau onestitatea autentică, uitând să nu judecăm ca să nu fim judecați! sau, cu ce măsură veți măsura cu aceea vi se va măsura!, totodată și cuvântul Părintelui Teofil Părăian conform căruia ce faci te face și, ți se va face!
Astfel stând lucrurile, al nostru este doar a (ne) plânge faptele, greșelile și păcatele noastre, a avea, deci, atitudinea, umilă, sinceră și smerită, a vameșului și a fiului risipitor, căci, și noi suntem, pur și simplu, nimic altceva, decât niște lacomi și hrăpăreți precum vameșul de odinioară sau niște fii cheltuitori, risipitori, trădători și prădători, egoiști și desfrânați precum fiul (fratele) cel mic din Sfânta Evanghelie!...
Așadar, viața noastră, în diferitele ei momente și stări, pendulează între fariseism, ipocrizie, aroganță, superioritate, prețiozitate, suficiență de sine, mândrie și autoritate, pretinzându-ne a fi, nimic mai mult sau mai puțin, decât, buricul pământului ori centrul universului în jurul căruia trebuie să graviteze toată creația și toată suflarea, dacă ar fi cu putință iar, alteori, atunci când ne trezim, ne revenim, poate și, datorită, intervenției/contribuției, pedagogice, plină de mesaj, sevă și substanță a lui Dumnezeu cel Preabun dar și Preadrept ori Preaînțelept, ajungem, în situația și starea vameșului și a fiului celui mic, realizând/conștientizând, micimea, eroziunea, corupția și păcătoșenia noastră, devenind, astfel, niște oameni, normali, firești, plini de căință, pocăință și umilință, înțelegere, dragoste, milă și îngăduință față de aproapele, semenul și fratele nostru, bine știind, în sfârșit, că nimic nu este al nostru, nimic nu ni se cuvine ci, pe toate le-am dobândit, drept dar, de la Dătătorul/Dăruitorul a toate de la Cel plin de milostivire, dragoste, bunătate și adevăr, de la Stăpânul și Creatorul a toată făptura!
Prin urmare, aceste două parabole, care nu fac altceva decât să (ne) scaneze, ca un RMN spiritual duhovnicesc, în cele mai dinlăuntru ale noastre, în toată adâncimea și profunzimea sufletului, a vieții și viețuirii noastre, au calitatea ori capacitatea de a ne aduce acolo, unde suntem, de fapt, de a ne arăta adevărata noastră față și purtare și de a ne ajuta, în cele din urmă, să punem început bun vieții/trăirii noastre celei întru Hristos, care a concluzionat că mai îndreptat a coborât la casa lui vameșul, în comparație cu fariseul! iar fiul (fratele) mai mic mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat!, pe sine, întru sine, adică întru ale sale, ajutându-ne în acest mod, să ne (re)găsim și noi, întru noi, întru ale noastre, adică, întru adevărata, purificata și convertita ființă!...
Stelian Gomboș
|
