Drumetul
Când drumețul singuratic, rătăcit pe altă cale,
A pierdut șirul poveștii, sătul de politicale
Și exclus mereu de semeni, acuzat de erezie,
Avea ultimul refugiu pe tărâm de poezie,
Dincolo de curcubeie, așteptând raze de lună,
Strălucind, să înconjoare basmul pentru noapte bună …
Doar că noaptea tropicală, cu aerul de aramă,
Prinde trupuri asudate, învelite-ntr-o maramă
De mătase prea fierbinte, sora focului din suflet,
Răsplată nemeritată după așa zadarnic umblet.
Zorii încă sunt departe, nopțile încă mai ard,
Chiar și calea se înfundă, peste tot e numai gard
Iar nisipul se-mprăștie din biata clepsidră spartă;
Viața lui n-a fost să fie nici o știință, nici o artă.
Umbre lungi, sub lampa lunii, vor aduce și răcoare,
Răcorind fruntea fierbinte … și o inimă ce doare.
Andrei Radu
|
