Nevoia de a fi împreunã - fuga de înstrãinare
Odatã cu intrarea omenirii în noul mileniu, ne-a înscris scânteia vietii din curiozitate si din nevoie, în codul tehnologiilor inteligente, ce ne-au cucerit rapid entuziasmul, prin forta lor de atractie. Puterea inteligentelor artificiale, a cuprins în masã lumea înfometatã de noutate si de comunicare sporita, creând în scurt timp limbajul mutilor electronici. Dialogul scris cu expresia vie si tihnitã, a fost înlocuit de mesaje ciobite, scrise nu cu ascutisul mintii, cã odinioarã, ci cu vârful unghiei pe minuscula tastaturã a telefonului. Oriunde mergi în zonele publice, vezi cã opt oameni din zece, înoatã cu privirea, nu in seninul cerului, ci în marea de pixeli, testând mesaje, punându-si voia în clipe scurte, pe ecranul altei vieti.
La fel se întâmplã si în cuibul familiar, fiecare intr-un colt izolat, stãpân pe ecranul lui, si pe lumea lui smucitã din original, încercând sã trãiascã, nu intens, ci superficial, din libertinajul senzatiilor ieftine.
Am vãzut cã si atunci când ne întâlnim la vreo petrecere, nu mai putem gãsi punti de comunicare ca odinioarã, pentru cã telefonul este în prim plan, cu burta pe masã, gata sã întrerupã firul discutiilor tihnite. Nu mai avem rãgazul de-a ne decoda unul altuia, mesajul gesturilor si al vibratiilor sufletesti, proiectate pe interfata chipului omenesc, care, în functie de tonalitate, de clipirea ochilor, de mimica fetei, deduci adevãrul de minciunã, iubirea sau ignoranta, sinceritatea sau trufiea. Actul comunicãrii prin mesaje sãrace si mute, ne seaca fiorul emotional, scotând din arta conversatiei, tocmai parfumul ei, opãrind floarea simtãmintelor comunicative.
Din aceste desprinderi de natural, se naste acel chip existential iluzoriu, ce propaga ecoul singurãtãtii, fãrã simt, fãrã voce, fãrã privire sau gest. Din aceastã perturbare a comunicãrii în timp real, în mesaje frânte de grabã, a fost fugarit dulcele grai, prin tesãtura cãruia circula scânteia simtãmintelor emotionale ce înflãcãra arta conversatiei. Aceastã nouã tehnicã de comunicare, scurtã si ciuntita, foloseste cu sigurantã introvertitilor, acei singuratici si timizi, care comunicã greu verbal, pentru care vocea cuiva le picura jar în structura lui fragilã.
Înstrãinarea omului de cãtre om, a început odatã cu intrarea noastrã în noul mileniu, de când cipurile inteligente profeseazã rapid si subiectiv, instaurând ideea comunicãrii prin absenta emotionalului, ca la computer între 1 si 0 fãrã participarea simturilor. Se stie cã firea umanã este construitã sã-si gãseascã plãcerea vietii, în gusturi, simturi, gesturi, tonuri vocale, sau scrise cu tihna, de acele priviri care te cheamã în profunzimea lor. Doar întreaga gamã senzorialã, cu participarea tuturor simturilor, poate produce acea tresãrire emotionalã, ce declanseaza limbajul oficial sufletesc, ca o rugãciune, unde vibratiile inimii fac viabilitatea trãirii.
Privindu-ne fata cãtre fatã, si ascultându-ne, voce lângã voce, putem construi punti de legãturã în zonele greu accesibile ale lãuntricului, pe care sã ne circule parada sentimentelor. Prin gesturi vizuale, si tonuri reale, vezi spatiul dincolo de cortina vorbelor mute, unde stã ascunsã falsa realitate, impostura, sau timida iubire. Deschizând fereastra de dialog social mut, adevãrul poate fi usor ascuns, atrofiat de spatiul virtual, caci aici orice falsitate poate sã-mi dea rãspuns dulce apetitului meu.
Cum spun specialisti, cã multi îsi creazã portretul pe retelele de socializare, asa cum ar dori sa fie, dar nu este, fãcându-se cea ce realitatea nu-l poate cuprinde, acea vedetã, pleznind de calitãti, si succese, cu inima poleitã de virtuti, si fãrã nici un viciu, pentru care orcine este gata sã facã o pasiune nobilã pentru el. Expertii spun cã, dupã un timp, trãind cu falsa imagine a sinelui tau, cu golul umflat de minciuni, ca sã dai bine celor care nu te cunosc, începi sã crezi în idolul tãu fals, care nu-ti apartine în realitate, si sã suferi enorm cã nu poti întretine o relatie vie cu nimeni. Însã oamenii cu întelepciune, stiu sã reverbereze sceptic la adevãrul neprobat al virtualului.
Practica comunicãrii artificiale, este pe atât de beneficã, pe cât este de periculoasã, cãci poate sã cucereascã emotionalul si sã-l atrofieze, înscriindu-ne viitorul într-un destin electronic cu perturbatii si debusolãri colective. Aparitia din ce în ce mai sofisticatã a inteligentei artificiale care, an de an, propune noi deschideri de câmpuri virtuale, cu noi senzatii de apropiere în alienare de real, creazã carapacea de izolare a viului omenesc, înghesuindu-l ca pe electron în pixeli ecranelor. Atractivitatea si beneficiul tehnologiilor inteligente au si un merit urias, de-a ne pune la dispozitie, în fractiuni de secundã, evenimente, întâmplãri, catastrofe, informatii în timp real, care altfel ne-ar trebui ani de zile sã le culegem.
Odatã ce internetul ne-a deschis fereasta lumii în palmã, printr-un singur clic, intram cu pofta curiozitãtii si-a cunoasterii, in faptele multiple ale lumii. Puem in fiecare secunda sa trim virtual, la polul opus al pãmântului, alãturi de cel in furtunã, sau cel în dezmãt, hrãniti de fiorul triumfului, c-am învins lumea. Privilegiul de-a vedea lumea fragmentatã, sau compactã, din toate unghiurile, este un pas urias al umanitatii, în care distantele spatiale se metamorfozeazã în locuri apropiate, cu aer prietenos, justificat de realitatea imediatã. Avântul acesta tehnologic, prin fortele de informare si comunicare rapidã, ar putea avea menirea de-a ne solidariza cu acele natiuni care-si doresc trezirea din somnul asupritor. Putem fi alaturi virtual, incurajand iesirea la lumina a acelor natiuni din intunericul dictatorial, unde asuprirea omului de cãtre om, este încã o forta uriasa de strivirea demnitãtii umane.
Orice nouã inventivitate, are atat fete cu straluciri benefice cat si muchii tãioase care, cu timpul se vor rotunjii, dupã ce îsi vor impune regulele si, cand se va insanatosii educatia civicã si morala, ca sa submineze atractia senzatiilor ieftine si pãguboase din preocuparea noastrã. Este la fel ca orice jucãrie nouã, în mâna omului copil, o adorã, pânã ajunge la saturatie, apoi nu-l mai tine în magnetismul ei, alienându-l de viul uman, punând în asteptare îmbrãtisarea, dialogul privirii, distractia gesturilor. Intr-o zi se va trezi omul naiv, strâmtorat de zidurile ecranelor, ce i-au fugãrit entuziasmul sufletesc, abia dupa ce il va durea, ca nu-si poate citi cu ochii sufletului iubirea, decât traind real, sub clipitul des al genelor, alunecand prin lumina privirii in inima altuia, unde poti sa zbori.
Prin ecrane, ne fierbem sau ne gratulam, în cuvinte fãrã priviri, în vorbe scrise pentru mai multe suflete odatã, semnand pagina zilei cu trãiri in punga, vidate de virtual si puse in magazia altor timpuri. Dupã ani de zile, de functionare electronicã, uitam sã profesãm, gesturi, priviri, si inventivitãti de apropiere umanã, nemaistiind sã compunem din emotie mesajul secret al naturii noastre launtrice. Dupã cum, o profesoarã îmi citea din compunerile elevilor ei, acele compuneri de cel mult zece rânduri, folosind nu largã imaginatie, ci strâmtoarea ei, utilizând un vocabular acid si sãrac, în fraze scurte, si cuvinte schioape, lipsite de stãri emotionale. Învatã copilul de mic sã intre în izolare, fiindu-i foarte greu la maturitate sã iasã din temnitã virtualã. Cresterea dependentei de virtual, de virusul ce paralizeaza creativitatea, si atractia sentimentala, dezvoltând acele simtãminte de tinichea, de afundare a viului omenesc în nefiintã, abdicând de la apartenenta la divinitate. Ne vom dezmetecii, doar atunci când înfricosati, ne vom vedea prea strãini în propria rasa umanã, deviati de scurtãturã luatã de timp în robotizarea noastrã. Puterea familiei, cu valorile sale de comunicare si alint sufletesc, se va stinge încet, încet, lãsându-si viul zidit în sticla ecranelor. Fiecare în camera lui, nevãzându-si parintii încãruntind si fratele mintind, cunoscându-se mai mult din poze, cu fereastra inimii deschisã nu spre aproapele sau, ci spre senzationalul artificial “care-l hrãneste si-l care-i educa”.
Dupã cum aratã studiile, la unele familii sunt zile întregi, în care membrii nu interactioneazã, în gesturi sau viu grai deloc, îsi vãd unul ãluia umbra cu coada ochiului, trecând pragul casei, in fuga, cu agenda zilei încãrcatã la maximum. Membrii familiei se vãd, în carne si oase, doar la vreo sãrbãtoare, la o masã copioasã, aruncându-si la sosire si plecare îmbrãtisãri si zâmbete fugãrite de timp. Departe de a fi o normalitate suficientã a sufletului, în care armonia vorbelor tihnite, a zâmbetului pacifist si unificator, face parfumul trãirii profunde. Sa dus de mult, acea stare emotionalã de-a trãi în inima altuia, de-a fi diamant/într-a lumii inel/geamãn cu omul/frate cu el/si-ai simtii durerea/nelinistea,tãcerea/culegând cu privirea/ sfiala, iubirea. Dar ecoul din soapte/a fugit într-o noapte/nu furat de-un ideal/ci de hotul virtual.
A împãrtãsi cu ceilalti fata cãtre fatã, este un dar, o mare plãcere de-a picta în tonuri, gesturi si vorbe, arta conversatiei, antrenându-ti intrgul arsenal al simturilor pe câmpul seductiei sufletesti. Tehnologie inteligente, au secãtuit relatia seniorilor cu celelalte generatii, prea mult absorbite de lumea computerului. Seniorii care nu sunt atrasi de virtual, îsi scriu ultimele pagini ale timpului lor, nu din trãiri prezente cu cei dragi, ci din nostalgia vremurilor, când culegeau cu inima parfumul serilor tihnite, la un pahar de vorbã, la un joc de remi cu familia sau prieteni. Întrebându-se unde sunt acele relatii statornice, acele stãri emotionale fata cãtre fatã, unde omul îsi fericea sinele în zâmbetul deschis de lumina privirii celuilalt, cei coacã roadele iubirii aproapelui.
Mileniul în care am intrat, se pare a fi asupritorul timpului liber, si al tihnei lãuntrice, promotorul traiului în grabã, si al iubirii in vid , punându-ne scânteia vietii sa traiasca în cenusa inteligentelor artificiale. În curând va fi un lux, sã petreci cu familia sau prietenii, într-o searã lungã de iarnã, sau într-o zi caldã de varã, la iarbã verde. Vom ajunge sã ne petrecem sãrbãtorile religioase si zilele onomastice, ca “vitele”, pãscând pixeli, si trãgând zi luminã, la muncã, jugul datoriilor, fãrã nici o dorintã de-a exalta pe culoarul artei, a traditiei, a credintei, a bucuriei de-a fi împreunã.
Ne vom îndepãrta de culturã, de naturã, de acea stare sfântã de sãrbãtoare, ce a fãcut prin amplasarea sã temporarã, sã înflãcãreze simtul iubirii, a prieteniei, ce ne pune sinele într-o clipã veselã, de patinaj artistic pe ringul de gheatã al vietii. Tehnologiile inteligente sunt factori importanti de mare nevoie ai vremii, fãrã de care programul ar fi schilod. Probabil cã omenirea îsi deschide un nou capitol de viatã, trãind, nu mai intens, ci mult mai rapid, sãrind peste anumite etapele. Asa cum ne dovedeste mileniul trecut, când omenirea pãsea pe culoarul automatizãrilor si lumea speriatã fãcea demonstratii masive, de temea cã robotii industriali le luau locurile de muncã, însã cu timpul, automatizarea sã dovedit o fortã uriasã în folosul omenirii. Asa este si acum, nu trebuie sã ne speriam, chiar dacã vine perioada de înstrãinarea omului de cãtre om, pentru câteva decenii. Poate cã numai asa, omenirea îsi va da seama cã nu poate trãi fãrã viul fratelui sãu si, astfel se va schimba firea umanã, formând accea agapa frãteascã vesnicã, pe întreg pãmântul. Trebuie doar sã stim, cã nu omul controleazã lumea, si cã stiinta tehnologiilor inteligente, este lãsatã de creator, ca sã-i vedem puterea, si mãrirea, si doar atunci când obrãznicia omului trece de lege, în distrugere, i se vor scurta aripile. Cu sigurantã, timpul ne va învãta sã folosim inteligentele artificiale în nevoile noastre, cu multã întelepciune, fãrã sã ne înstrãina de fratele nostru aproapele.
pentru Observatorul,
Maria Sava
Kitchener / ON
|
Maria Sava 2/18/2024 |
Contact: |
|
|
