Simfonia iubirii
Iubirea este ecoul sentimentelor produse de rezonanta inimii, acel sunet de vioară ce veseleste întreaga audientă sufletească. Arcusul sau fiorul iubirii, atingând corzile inimii, emite o putere energetică, ce trezeste simtămintele somnoroase, la participarea armoniei sublime, din aria trăirii binelui.
Iubirea este un dar divin, o scânteie interumana, ce aprinde pofta vietii în pasiuni dătătoare de sens, instrumentând armonios o crestere dreaptă lângă semenii nostri. Atunci când ne scuturam de noi însine, arzându-ne aripile dorintelor egoiste, a controlului si-a contradictiei, ne putem coborî în simplitate si căldură, în inima cuiva, să pornim la brat cu alesul inimii pe traseele vietii, ca împreună să fim mai puternici, mai blânzi si mai buni.
Intrarea într-o iubire nepotrivită firii noastre, poate fi o lungă si acută durere, însă cea potrivită nouă, este o mare bogătie, acel prieten care ne sustine în or ce conditii, tinându-ne de urât in călătoria prin pustiul vietii. Perechea noastră, pare un fel de copac geamăn, care îsi creste roadele langa noi, luându-si fiecare dreptul la lumină si căldură, îmbrătisati pe vreme bună si întăriti pe timp de furtună. Perechea, stie că trebuie să-l hrănească pe celălalt zilnic, cu florile gândului curat, a gestului, a respectului, ca inimile lor să poată tese valul de borangic al sfintei iubiri. Astfel, la cumintenia noastră, vom primi starea de bine/din raza căldurii divine/ca lumea să aibă rost/poftă să stie de post/gesturile iubirii simple/chiar să se întâmple/si astăzi ca si ieri/în stări de primăveri.
Iubirea, este acea energie vindecătoare, acea mostenire genetică, pusă de cer în fiecărui strop de viată, care nu costă nimic si totusi cu iubirea cumpărăm totul, fiind singura putere care ne dă dreptul la o altă viată. Dacă iubirea ne-a fost dată de gratis, suntem datori să o împărtim neconditionat, să nu o tinem sub obroc, ca să ne iubim doar pe noi, căci iubirea este acea sursă care cu cât o împarti mai mult, cu atat creste mai mult, binele în noi. După spusele specialistilor, în timp ce ne tinem de cald, unui altora, prin iubire, se dezlantuie acele energiile magnetice, ce ne altoiesc inimile, într-o sudură vie cu cei dragi, să fim fiecare ram diferit, fire diferită, în acelasi copac al umanităti, dând roade diferite, de bun gust, si fără să ne batem pentru suprematie, la raza de soare.
Dacă nu vrem să ne alipim firea, de alta fire, modelându-ne, adaptându-ne, tolerandu-ne, nu vom putea niciodată cânta în inima celuilalt, si nimeni nu va face pasiune pentru noi, fiind nevoiti să călătorim tristi, prin gropi de egoism, si singuratate, căci fără iubire, inima se simte de vină, fara rost, fara lumina. Fără iubire, vom fi acea vietate sălbatică, rătăcită prin malluri în desisul civilizatiei, cu privirea numărând pasi trecătorilor, care ne ignoră lacrimile strânsă-n pumnii înclestati ai propriul egoism. Iubirea nu vine la noi dacă nu o chemăm, oferind alta în schimb, si fără ea, vom fie doar un tăciune înfumurat, mocnind un trai fără căldură. Lăcomia noastră de-a lua lumina si căldura gratis, fără să ardem ceva în noi, pentru a da căldura cuiva, nu vom primi niciodată, acel evantai sufletesc, acea supapă ce deschide resorturile simtămintelor ce fericesc efluviile vietii.
Viata este ca o vioară, trăindu-si rezonanta propriului adânc, compunându-si simfonia traiului, după câtă pasiune punem în cumintenia vietii, câte gânduri de iubire nutrim, pentru microcosmosul uman, si celelalte frumuseti care, ne ating emotionalul să vibreze sublim. Pentru că am fost înzestrati cu sensibilitate si emotii răsunătoare, ne putem armoniza usor, cu sunetele altei viori sufletesti, producând arii desteptătoare de gesturi si soapte vesele. Vedem că toată arta lumii, este plină de secretele iubirii, puse în milioane de versuri poetice, în infinitele culori picturale, în tot evantaiul capodoperelor, ce fericesc galeria simtămintelor lăuntrice, toate luate din exemplu iubirii care, a produs sunete cristaline peste timp.
Pentru ca, inima să vibreze ca o vioară, ca un izvor cristalin, trebuie să ne acordăm gândul la iubire si recunostinta, ca sunetul vietii să compună, notele valorilor morale, acele note ce construiesc coloana sonoră a omului. Binele nostru, depinde de ce note răsună în sinele nostru, de cât de curată este cutiuta inimii, ca să producă sunete calde, mângâietoare, acelea care nu ne înnebunesc, ci ne linistesc. Să ne amintim cum ne-a cântat sufletul, atunci când s-a născut, copilul nostru, micuta fiinta, acea atingerea îngerească, ce ne-a fost dăruită, în lucrare de artă a iubirii divine,. Acest cadou al dragostei ceresti, ne este dat prin multe căi, ca să trezească binele adormit în noi, să privim în fiecare om, copilul din el, acea suflare caldă a lui Dumnezeu, si nu păcatul omului.
De asemenea, vedem în jurul nostru acele “iubiri” sucite, schimonosite de trufie, care te înfioară, gândindu-te, cum de-a ajuns Sfânta Iubire, să fie pervertita de pofta animalică. Aceste iubiri false, care încep într-o poiană cu flori de plastic, într-o noaptea fără clar de lună, cu scenele copiate din filmele murdare, în care victima, este o pradă la mâna vânătorilor de senzatii tari, care ne fac să cădem în dezgust pe termen lung.
Cu sigurantă ca, o lectie de iubire falsă, ne învată să ne investim sentimentele, doar în acele inimi transparente si frumos răsunătoare a faptelor. Sa vibram doar atunci cand vedem suflete îmbogătite de valorile morale, a căror metehne sau virtuti ale trecutului ce prezic viitorul comportamentului sau, viitorul relatiei. Să avem răbdare, să descoperim acele fiinte, fără vicii ascunse, care ne dau certitudinea cumsecădeniei lor, la lumină, prin respect, sfială, decenta si participare lăuntrica, făcându-ne loc în inima lor, ca partener admirativ.
Dacă întâlnim, acesti cavaleri ai dreptei iubiri, oglindite de propriul lor bine interior, netulburati de excesele infatuării, de critică, de abuz, control, egoism, atunci ne putem numi norocosi, însă dacă nu-i întâlnim, este mai bine să stăm singuri si sănătosi, decât bolnavi lângă cineva, doar de dragul de-a da bine societăti. Până nu întâlnim acel suflet senin, si cumpatat, care să dorească să-si scrie poezia inimii, pe pagina vietii noaste, ca să lucească fetele viitorului, în albumul familiar, altfel mai bine stăm în conul nostru de lumină, fără umbră cuiva pe cap, care ne ia căldura.
Iubirea în familie, este acel surâs ceresc, care ne tine aprinsă candela de veghe a sigurantei, a căldurii si a bătrânetii, mergând mână în mâna prin tunelul timpului, spre lumea de dincolo, plătind cu iubirea si fidelitatea, dreptul vitorului vesnic. Sfintii părinti, ne învată că, iubirea cere multă osteneală, multă implicare si răbdare, ca să dăm usor drumul omeniei din noi, să fim grabiti la ajutor si inceti la manie, cu îngăduintă, respect, si multa dăruire. Să ne oprim vorba tăioasa, privirea atoasa, controlul, abuzul, superioritatea, nu criticând ci completând, căci pentru o relatie cu bucurie fină, se cere o jertfă deplină. O relatie ideală se construieste cu multă migala si dăruire, tinând în frâu poaltele desfrâului, a răutătilor, ca cerul să-si coboare darurile, întărind cuibul familiar, cu iubire, sănătate, împlinire si multumire deplină.
Iubirea, este acea simfonie, cântată de orchestra lumii în care trăim, pentru ca fiecare din noi este un instrument muzical, mai mult sau mai putin răsunător, unii produc sunete cristaline, alti ecouri fine, unii scot un lung mârâit, altii sunet hodorogit. După sunetul faptelor si a gesturilor, stim cât de îngrijite, sau ruginite sunt corzile acelei inimii, stim dacă ne putem armoniza sau nu, viata cu el. Înteleptii spun că, armonia este rostul vietii, acea dorintă profundă, de-a ne perfecta si armoniza unul cu altul, căci numai în sunetul iubirii, putem induce forta magnetică a binelui, placându-ne la toti simfonia vietii. Numai atunci când, toate corzile umanitătii se reunesc, dincolo de religii, culturi si rase, în iubire si candoare, vom putea opri rânjetul durerii si-a tristetii, dezlăntuind puterile colosale ale iubirii, să formeze marsul cadentat al istoriei, al inimilor îndrăgostite de binele aproapelui.
Inima omului, la fel ca o vioară, adună în ea toate sunetele ce o ating, sunete voioase, sau mânioase, sunete de sublim, sau de chin, sunete ce o repară, ce o ridică, sau o strică. Sunt putine inimi care, stiu să cânte pe gustul tuturora, arii linistitoare, doar acele inimii meritoase, atinse de harul divin, care toată viata stau sub conul de lumină, lângă un pârâu cristalin, în rugăciunea iubirii, cantând aria primăverii vesnice.
De noi depinde cum ne protejăm inima, ce sunete lăsăm să vibreze, cum întretinem, sau cum ne scuturam de unele relatii, în care ne simtim orfanii propriului destin. Este important, ce emotii lăsam să ajungă în fluxul emotional, cele care ne rănesc, sau ne fericesc, cele care ne pun pe scară, sau cele care ne coboară, căci putem trăi si singuri, hrănindu-ne cu surâsul cerului senin, si fara acel suspin. Sfânta iubire, sta doar în inima limpezită de rugăciune, în acel suflet curătit de gunoaiele poftelor trufase, în acel strop de viata cristalină, în care vedem cerul oglindindu-si seninul. Sufletul, muzicianul lăuntricului, simte sunetele grele, ce-i apăsă coarda sensibilului, traducându-le într-o notă de observatie dureroasă, în care raza mintii îsi scrie mânioasa o învătătură de minte, ca să ghicească din timp falsa atractie fizică, de preludiul atractie sentimentale autentice. Stim că atunci când ne-am dăruit inocenti, unei relatii toxice, vioara inimii, în acel tempo jos, ne-a cântat marsuri triste, cu sunete căzute din lacrimi, care ne-a învăta, cum să ne luăm în suflet, un produs uman, nu admirându-i învelisul, reclama, ci contemplând arta lui interioară. Toti ne-am abonat cândva, din naivitate, la o falsă iubire, ce ne-a intrat cu bocancii în suflet, rupându-ne florile bunei simtiri, însă era nevoie de această lectie să învătăm, că suntem de mare pret si putem pretinde mai mult. Am învătat că în timpurile de secetă a relatiei, trebuie să nădăjduim că rugăciunea noastra va deschide cerul să cearnă ploaia indurări, ca pacea gândului să coasă la loc rupturile inimii.
Simfonia iubirii, este cântecul propriei vieti, acel sunet care sună la fel de frumos, atât pentru cupluri, cât si pentru singuratici, căci orce om, trebuie să stie să-si facă culcus în inimile celor dragi, simtindu-se pus în valoare, în vitrina admirativă a multor inimi. În cuplu sau singuri, suntem noi însine care, atragem sau respingem admiratia altor suflete, făcând din iubire, acea fereastră în foram de inimă, prin care omul s-a poată să-si ia veselia si lumina în întunericul lui. Să fim meru un cer senin, cu toată constiinta în libertate, si atunci vor fi multe inimi care, vor să cânte pe scena vietii noastre, dorind căldura din raza de energie crescătoare a binelui nostru.
Viata este un cumul de sunete, cu frecvente joase sau înalte, cu ecouri triste, sau vesele, uneori cu amintiri ce dau timpul înapoi prin romante si doine, alteori zburam emotional prin locurile primei iubiri, prin frumuseti de vis, alteori ne oprim sunetele pe corzile frânte ale visului stins. Târziu învătam să pretuim clipă, fiind prezenti la infinitele bucurii care compun simfonia vietii adevărate, abia după ce ne scuturam de noi însine, si zburăm spre alte inimi, cu bratele pline de flori, să parfumăm lumea si sa simtim frumusetea vietii.
Kitchener ON
Maria Sava
|
