Radu Stanca, un incontestabil exponent artistic al Sibiului
Scriitoare remarcabilã, dovedind o vãditã predispoziție spre exegezã, profesoara Anca Sîrghie a publicat recent un admirabil volum, intitulat „Radu Stanca și Sibiul”, titlul opului fiind ales cât se poate de nimerit pentru a sugera ținta unui demers coerent al autoarei spre care concurã întreaga cercetare: cu toatã indiscutabila contribuție pe care a avut-o Clujul în formarea intelectualã a lui Radu Stanca, înainte de 1940, acesta s-a afirmat ca actor și regizor la Sibiu, orașul având un rol covârșitor în cariera sa.
Lucrarea întregește o amplã analizã concretizatã de-a lungul anilor în volume probând vitalitatea deosebitã a scriitoarei în studierea minuțioasã a personalitãții intelectuale a poetului, dramaturgului, actorului și regizorului: „Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru. Studiu monografic” (1996), „Radu Stanca. Profil spiritual”, 2 volume, împreunã cu Marin Diaconu (2015), „Radu Stanca. Evocãri și interpretãri în evantai” (2016). Chiar în „Cuvânt înainte”, autoarea ne mãrturisește cã s-a simțit datoare a veni cu o nouã carte, „una centratã pe exact un anumit segment din evoluția omeneascã, profesionalã, socialã și creatoare a acestui spirit artistic de elitã al Transilvaniei din secolul al XX-lea”. Vigoarea investigațiilor consemnate justificã, fãrã îndoialã, stãruința în evaluarea cât mai profundã a legãturii inseparabile a individualitãți lui Radu Stanca cu Sibiul.
Eforturile Ancãi Sîrghie de a documenta cu diligențã ediții privind personaje însemnate ale culturii române sunt bine cunoscute. Preocupãrile sale s-au materializat permanent în apariția unor articole care fixeazã efortul critic românesc pe o hartã recuperatorie a valorilor literare. Urmând un meticulos periplu prin întreaga carierã a lui Radu Stanca, autoarea ilustreazã cu multã abilitate rolul covârșitor al orașului de pe Cibin în viața acestuia.
Fãrã putere de tãgadã, Cuprinsul cãrții, a cãrui desfãșurare se întinde pe aproape 400 de pagini, este unul impresionant: 22 de capitole, parcurgând itinerarul existential al personajului principal, cu popasuri dintre cele mai relevante. O scurtã trecere în revistã a acestora meritã cu prisosințã a fi succint dezvoltatã.
Prima secțiune a cãrții, „Obârșii transilvane”, ne dezvãluie rãdãcinile adânci ale familiei Stanca în Ardeal, cu referințe concrete la arborele genealogic. „Preludii clujene” (II) evocã atmosfera culturalã și viața transilvãneanã din perioada ce a urmat Primului Rãzboi Mondial, anii studiilor liceale 1935-1938 și primele colaborãri artistice ale lui Radu Stanca, cel care la terminarea liceului era considerat un om de litere apreciat. Un moment important este reliefat: înscris la Facultatea de Litere și Filozofie a universitãții clujene, Radu Stanca, deja poet și publicist, devine studentul lui Lucian Blaga la filozofia culturii și studiazã istoria filozofiei moderne cu D.D. Roșca. Este remarcatã prezența sa explozivã în numeroase reviste, presa transilvãneanã publicându-i versurile juvenile și cronicile literare la cãrți recent apãrute. Sunt menționate, de asemenea, aprecierile de bun augur pentru un tânãr care se va îndrepta curând spre o carierã actoriceascã. Partea a III-a, „Radu Stanca, student la Sibiu”, amintește evoluția studentului Stanca în perioada în care, urmare a Diktatului de la Viena, universitatea din Cuj și-a mutat facultãțile la Sibiu. Este subliniat faptul cã nimic din ce descoperea Radu Stanca acum în „orașul-surprizã” nu gãsise în Clujul adolescenței sale. Tânãrul poet abordeazã un gen literar pe care atmosfera orașului medieval i-l inspirã, poeziile structurându-se acum și aici tot mai ferm. Specificã acestei perioade a studenției este cãutarea febrilã a unui drum cãtre afirmare, în tatonãrile finalului de studenție stând temeiul deciziilor ce vor fi luate în curând pentru alegerea unei profesii în care aștepta sã se manifeste plenar. „Primatul poeziei în afirmarea tânãrului Radu Stanca” (IV), menționeazã, printre altele, aprecierile lui Șt. Aug. Doinaș care în termeni superlativi gãsea la Stanca „o fabuloasã capacitate de a inventa situații poetice”, alãturi de faptul cã inspirația lui era nutritã de „o culturã poeticã extrem de bogatã, precum și de o pregãtire estetico-filozoficã în stare sã opereze, cu finețe și pãtrundere, în planul afirmațiilor teoretice”. Trebuie reținutã și constatarea cã „deși s-a manifestat în multe domenii, Radu Stanca rãmâne cunoscut pânã în prezent în primul rând ca poet”. Urmãtoarea diviziune a lucrãrii, intitulatã „Radu Stanca și Cercul Literar de la Sibiu”, este o vastã expunere a manifestãrilor cercului, demonstrând detaliat teza cã Cercul de la Sibiu se profileazã pe învolburata panoramã culturalã a timpului ca o manifestare de apogeu a unei exemplare cutezanțe puse în slujba apãrãrii frumosului privit în oglinda eternitãții a unor tineri intelectuali de excepție, orientați spre speculație filozoficã, spre creație literarã și teoretizãri estetice, dovediți a fi structural spirite de anvergurã europeanã. Între cerchiști, care colaboreazã publicistic cu profesorul Blaga la revista „Saeculum”, Radu Stanca se impune ca putere de sintezã filozoficã și limpezime a expunerii ideilor, menținându-și un loc privilegiat, datã fiind superioritatea pe care o dovedea în discuțiile cu prietenii lui de idei. De asemenea, se subliniazã cã, în evoluția operei sale poetice, fiind supranumit „prințul baladei”, aceastã perioadã este consemnatã ca un moment de apogeu. Tot aceastã perioadã evidențiazã cã Radu Stanca rãmâne consecvent în pasiunea sa pentru dramaturgie, pentru arta spectacolului și problemele ei vitale. Este de semnalat faptul cã la întoarcerea la Cluj, în 1945, odatã cu universitatea, a celor mai mulți membri ai grupãrii cerchiste, Radu a luat decizia de a nu-și urma prietenii, ceea ce i-a produs o realã durere sufleteascã. Singurul dintre cerchiști rãmas la Sibiu, el nu se îndepãrteazã spiritual de cerc, descinzând din când în când în Cluj. în materie filosoficã, continua sã deținã un prestigiu nelimitat, lucru probat și de scrisorile încã rãmase nepublicate din corespondența cerchiștilor. Capitolul VI, „Radu Stanca prezent în revista «Transilvania»”, evocã colaborarea lui Radu Stanca cu revista „Transilvania” de la Sibiu, întemeiatã de George Barițiu în 1872, publicație care se bucura de un prestigiu redutabil. Urmãtoarea parte,a VII-a, purtând titlul „Alte momente din viața culturalã a Universitãții «Regele Ferdinand I» la Sibiu”, întãresc certitudinea cã experiența sibianã a lui Radu Stanca a cuprins liniile de forțã ale manifestãrii eului sãu, de la formarea intelectualului de elitã la orientarea spre lumea teatrului, într-o constantã complementaritate cu poezia. „O lecție de rafinament estetico-turistic” (VIII) se referã la eseul „Sibiu, cetatea umbrelor. Mic ghid literar pentru un cãlãtor imaginar”, în care Radu Stanca panorameazã priveliștea, așa cum o admirã el într-o continuã mișcare. Departe de a fi o prezentare exactã, de facturã turisticã, „Ghidul” este presãrat cu personaje fictive, care dau culoare și mister unor pagini cu adevãrat memorialistice. În opinia autoarei, „nu existã în întreaga literaturã memorialisticã româneascã un condei care sã-l egaleze pe Radu Stanca în prezentarea orașului-burg de pe Cibin”. Potrivit capitolului urmator, „Radu Stanca și viața muzicalã a Sibiului” (IX), studentul la Facultatea de Filosofie și Litere, aflatã în refugiu cu Universitatea „Regele Ferdinand I”, audiazã la Sibiu, cu mare interes, recitaluri instrumentale și concerte simfonice, publicând apoi sensibile consemnãri și cronici muzicale. Deși domeniul sãu universitar era altul, tânãrul Stanca dovedește competența unui muzicolog, gata sã facã trimiteri de profunzime relativ la elaborarea unei partituri așa cum era transpunerea de la orgã la orchestrarea pentru coarde a unei piese de Bach. Odatã stabilit la Sibiu, Radu Stanca a simțit cu acuitate acel „spiritus loci”, care l-a fermecat. Este ceea ce afirmã capitolul „Sibiul ca «spiritus loci» al baladei” (X), fiind evident cã orașul-burg de tip germanic determinând o dominantã nemțeascã a lecturilor a influențat neîndoios sursa baladescã a inspirației sale poetice, ceea ce nu a impietat originalitatea poeziilor create. „Sibiul baladistului Radu Stanca” (XII) prezintã o analizã elocventã a creației poetice a lui Stanca, a însemnãtãții toposului literar care era Sibiul, precum și agreabile considerații ale unor poeți consacrați contemporani cu el. „Anul literar Radu Stanca - 1945” (XII)”, remarcã un palmares de apreciat: patru piese de teatru, la care se adaugã poeziile publicate în „Revista Cercului Literar”, numeroase recenzii și cronici dramatice, conferințe și participãri la cenaclurile sibiene, reușite care, în opinia autoarei, „îl recomandã pe Radu Stanca drept cel mai prolific scriitor român al momentului”. Dupã o interesantã incursiune prin istoria mișcãrii teatrale din Sibiu, în „Primii pași spre scena Teatrului din Sibiu” (XIII), autoarea marcheazã debutul lui Radu Stanca în teatru, dupã exercițiul sãu actoricesc din studenție: era în anul 1947 când starea de sãnãtate precarã l-a scutit de serviciul militar și a fost angajat la teatrul sibian. În primãvara anului 1948. Stanca a debutat ca regizor, devenind în 1949 prim-regizor al Teatrului de Stat din Sibiu, unde pânã în 1961 a pus în scenã 31 de spectacole. În viața privatã a tânãrului regizor, singurãtatea sa cronicã a fost strãfulgeratã de idila cu tânãra actrițã din Cluj Dorina Ghibu, care va pãrãsi teatrul clujean , mutându-se în 1951 la Sibiu spre a-i deveni soție, dovedindu-se a fi sufletul-pereche care i-a împlinit lui Radu Stanca destinul. A urmat un deceniu al experimentelor ca regizor la teatrul sibian. Partea a XIV-a a cãrții enumerã câteva „Izbânzi și neîmpliniri ale regizorului Radu Stanca”, cu ample referiri la activitatea concretã depusã cu o uimitoare însuflețire, fiind de notorietate cã rolul sãu în creșterea prestigiului instituției teatrale sibiene a fost incontestabil. În continuare, lucrarea noteazã, trãdând o riguroasã documentare, „Consemnãrile în presã ale teatrului sibian. Spicuiri”. La punctul XVI al cuprinsului, „Radu Stanca și proletcultismul socialist”, autoarea evocã perioada în care Stanca era obligat sã-și mãsoare elanurile artistice ca poet, actor, dramaturg și, mai ales, ca regizor, cu un rãstimp dominat de regimul toxic instaurat în România. În acei ani, creația sa se constituie uneori ca o formã de luptã cu boala care îl mistuia, așa cum mãrturisea: „...mi-am învins, cum nici un medicament n-a izbutit, șubrezenia fizicã, impunându-mi o muncã, inutilã și poate cu consecințe, dar încãpãțânatã și recalcitrantã”. Urmãtoarele secțiuni ale volumului, respectiv „Radu și Dorina Stanca, un cuplu de legendã în istoria Teatrului de Stat din Sibiu” (XVII) și „Soții Stanca, profesori de actorie” (XVIII), descriu amãnunțit traseul existențial de excepție al celor doi, cu ample excursuri în viața culturalã româneascã, narațiunea fiind iscusit presãratã cu admirabile referiri despre performanțele acestei frumoase familii de artiști, fiind reprodus, de asemenea, un emoționant fragment dintr-un interviu. „Teatrologul Radu Stanca” (XIX) subliniazã ferm cã regizorul sibian s-a inspirat în permanențã din practica activitãții sale scenice, ideile teoretice fiind sporite cu ajutorul exemplificãrilor bogate, alese cu simț didactic, autorul fiind preocupat sã clarifice pe deplin conceptele prezentate. Radu Stanca s-a dovedit un teatrolog rafinat, strãlucitor și cu deschidere programaticã, novatoare. Un scurt periplu prin peisajul universului dramatic creat de scriitor, concentrat în „Din șantierul dramaturgului” (XX), conduce la constatarea cã raportate la fenomenul dramaturgic general din perioada 1942-1960 în care au fost concepute, piesele de teatru semnate de Radu Stanca evidențiazã faptul cã ceea ce a izbutit regizorul sibian a fost evitarea prizonieratului spiritual pe care ideologia oficialã a epocii socialiste românești o impunea. Câteva considerente privind tematica creației scriitorului sunt expuse în penultima secțiune a lucrãrii, „Legendã și fantezie istoricã la Radu Stanca” ( XXI). Finalul valorosului studiu, „Când teatrele din România îl venerau pe Radu Stanca” (XXII), include considerații demne de atenție, evocãri și manifestãri de prețuire a personalitãții lui Radu Stanca. „Ecouri” este ultima parte a lucrãrii, cuprinzând trei eseuri conexe: Anca Sîrghie, „În Sibiul lui Radu Stanca la 95 de ani de nemurire” (2015), Mihai Posada, „Centenarul Radu Stanca - sãrbãtorit la Sebeș” (2020) și Anca Sîrghie, „În an centenar, Radu Stanca s-a întors acasã” (2021). O amplã bibliografie încheie o carte de o neîndoielnicã valoare, rezultat al unui admirabil travaliu.
În fine, volumul demonstreazã din nou cã autoarea, reputatã specialistã în teorie și criticã literarã, este, totodatã, o prozatoare veritabilã.
Dorin Nadrau
Michigan
|
Dorin Nadrau 2/2/2024 |
Contact: |
|
|
