Aritmii - Aniversări subiective
Îmi pare un lucru cu adevărat anevoios să scrii despre artiștii contemporani, mai ales despre cei pe care ai avut ocazia să-i întâlnești, fie și numai în treacăt, când orice cuvânt așternut pe hârtie devine o piatră de încercare pentru îndrăzneț. Ai putea greși la fiecare idee, ai putea supăra cu fiecare gând sau pur și simplu ai putea să nu înțelegi nimic și să ți se pună în față, fără șovăire, această limitare.
Nici faptul că vrei să scrii frumos, laudativ nu este de fiecare dată o bună circumstanță atenuantă, mai cu seamă la artiștii care merită din plin aprecierea. La ce-ai mai spune și tu a n-a oară evidența?
Totul se complică iremediabil când se mai ridică și întrebarea pentru cine scrii: pentru artist, pentru tine, pentru ceilalți? O faci, în ultimă analiză, în proporții diferite pentru fiecare, dar probabil singurul căruia îi va plăcea rezultatul vei fi tu însuți sau nici măcar tu.
Cu toate aceste riscuri, sau poate tocmai din cauza lor, uneori această aventură devine irezistibilă, obsesivă prin primejdia ei. Și cum ai putea simți altfel când este vorba despre un om, un artist despre care toți din jur vorbesc cu evlavie, aproape că-i pronunță numele în șoaptă, spre care se uită cu toții ca la un simbol al artei românești sau poate mai corect al profund-ului românesc în diaspora română din Canada? Și cum să nu-ți tremure mâna la scris când el însuși, sculptor fiind, are harul scrisului, scriind exemplare Note de carieră autoreflexive și contemplative pe de o parte, obiective și istorice, pe de alta, și o remarcabilă carte autobiografică?
Totuși cred că e imposibil să nu scrii despre Nicăpetre după ce ai ajuns oricât de puțin în vecinătatea lui și nu știu dacă acesta este norocul sau nenorocul lui. Mi-e greu și drag să scriu despre el și cu toate că nimic nu-mi îngăduie această familiaritate îmi pare că orice mărturisire îmi este cu putință ca în fața unui vechi prieten, ca despre un vechi prieten, singura regulă, fără de care nu se poate, fiind sinceritatea.
Poate nu întâmplător prima sculptură a lui Nicăpetre pe care am văzut-o pe viu a fost bustul lui Mihai Eminescu de la Câmpul Românesc din Hamilton. Și dacă n-aș fi știut nimic despre Eminescu, privind sculptura aș fi spus că este Poetul. Marmoreean și oniric, îmi părea că se naște din piatră întocmai ca universul din haos, ca versul din limbă. Mi-am dat seama atunci că în fața mea nu stătea reprezentarea corectă, semeață, grandioasă a netăgăduitului și mistificatului poet național, ci altceva, poate ideea de Eminescu: imaculat și vulnerbil în aceeași măsură, pătimaș și resemnat, filosof și nechibzuit, contemplativ și răzvrătit, nemuritor și rece.
Am citit mai apoi mărturisirea autorului potrivit căreia ar fi sculptat iubirea și mai ales nevoia de Eminescu, deci mult mai mult decât îmi trecuse mie prin minte. Dar ce să însemne acest lucru? Faptul că nu mai putem gândi poezia fără el, că însăși limba pe care o vorbim i se datorează nebănuit de mult, că este reperul conștiinței noastre naționale? Artificial și abstract.
Îmi amintesc cum într-unul din anii în care lucram la proaspăt reînființatul Radio Timișoara, pe 15 ianuarie la secția culturală una dintre doamnele redactor (Veronica Balaj) servea sandvișuri, prăjituri și suc. Ne îmbulzim cu toții și la un moment dat întreb totuși ce serbăm. Doamna îmi răspunde cu naturalețe: pe Eminescu. N-am mai putut înghiți nimic și, în impulsivitatea mea tinerească, gestul doamnei mi s-a părut ostentativ. Numai că, după puțină chibzuință, mi-am dat seama că așa se aniversează cei care îți sunt dragi, că pentru ea (și în acel moment pentru noi toți) Poetul devenise o realitate imediată pe care avea nevoie să o împărtășească.
Poate tocmai această nevoie simplă a sculptat-o Nicăpetre.
Dar nu numai atât. Căci a pus în chipul Poetului frumusețea și armonia sculpturilor antice și nelinștea și indeterminatul modern, marcând astfel dualitatea zbaterii umane între chemarea iubirii terestre și a celei abisale pe care sensibilitatea și geniul Poetului a transformat-o în drama lui personală trăind-o până la nebunie, dar sublimând-o mai întâi în inegalabila-i creație.
Și nu mai știi ce să admiri, faptul că-l poți (re-)găsi astfel pe Eminescu sau harul Sculptorului care a știut să ți-l arate astfel. Mai bine ambele îngemănate, pentru că în mod sigur Sculptorul s-a cufundat în Poezie, iar Poetul a luat Formă din rezonanța versului în sufletul celui dintâi. Și cred că simbioza merge până mai departe, până la suferința și solitudinea Artistului, până la empatia unor vieți zbuciumate, chinuite, dar înnobilate de Creație.
Acea inevitabilă singurătate a Artistului am simțit-o atunci când am intrat în atelierul lui Nicăpetre, deși m-a inundat parfumul lemnului, iar privirea a fost repede atrasă de sculpturile, studiile, uneltele, fotografiile din jur. Părea aproape indecent să intri în intimitatea locului de creație, să admiri, să privești cercetător, să atingi chiar lucrările, să vezi încercările, fisurile, să iscodești ce se ascunde în spatele fiecărui lucru, ce idei, ce gânduri, ce iubiri, ce suferinți.
Și ca emoția să fie deplină te aștepți ca în orice moment să apară Maestrul, să te surprindă cum ignorant te învârți prin viața lui.
Anticipez temător momentul strângerii mâinii, al întâlnirii cu mâna de care ascultă lemnul, piatra, marmura. Mi-o imaginez mare. Când evenimentul se produce temerile mele se dovedesc îndreptățite, mai ales când amuzat (și delicat, cunoscându-mi parcă gândul) Maestrul remarcă micimea mâinii mele. Într-adevăr mâna mea e mică, dar a lui e Mare.
Dacă aș putea vedea mișcarea materiei, aș simți cu sigurață cum lemnul sculpturilor se retrage încercând să se protejeze de atingerea profană a palmelor mele. Eu, asemeni lui Toma, am nevoie să pun mâna, să simt tăietura, șlefuirea. Aș vrea să pot vedea cum aceeași materie se supune însă voinței Maestrului, cum prinde viață, cum capătă un sens.
Mă mai învârt o vreme prin atelier și ajung la (semi-)docta concluzie că se simte puternic influența lui Brâncuși în lucrările lui (ca și cum s-ar mai putea sculpta în ziua de astăzi fără să-l fi studiat pe Brâncuși, ca și cum ar fi puțin lucru să-i fii chiar urmaș). Numai că, după o vreme, sculpturile lui Nicăpetre încep să se perinde prin memoria mea încercând să-și facă dreptate (dar nu răzbunător, doar Maestrul însuși îl prețuiește pe Brâncuși și, în plus, s-a mai întâlnit cu nenumărați ignoranți). S-au așezat pur și simplu pe retină în speranța c-aș putea să văd în cele din urmă. Și diferența îmi apare la un moment dat ca fiind fundamentală, înrădăcinată în mesajul primar, în filosofia din spatele operei. Astfel încât formele, tehnicile pot fi similare sau împrumutate, mesajul e însă altul, iar pentru mine povestea este întotdeauna cea mai importantă.
Sculptura lui Brâncuși, pentru mine, se desfășoară în sfera potențialului, a devenirii necunoscute, sculptura lui Nicăpetre îmi pare că aparține împlinirii. Începutul lumii, Primul strigăt pot deveni orice, Sămânța lui Nicăpetre nu cade la întâmplare, ci pe pământ bun și Înmugurește. Brâncuși le-a dat forma perfectă Măiastrelor sale, Nicăpetre, dacă ar sculpta păsări, le-ar învăța și să zboare. Se despart astfel, cred, două filosofii necesare în cultura noastră: cea a esențelor și cea a rosturilor.
I-a fost greu atunci lui Brâncuși să fie el însuși, îi e de asemenea greu astăzi lui Nicăpetre să se păstreze astfel. Că doar, cu excepția artizanilor de Curte, lumea n-a fost niciodată prielnică artiștilor. Dar vine întotdeauna mântuirea pentru cei care nu s-au plecat idolilor, pentru cei care și-au păstrat cu sacrificii credința.
Trebuie să fie un nebănuit prea-plin interior din care să se nască fiecare operă, iar revărsarea de sine e neînțeleasa Fericire a Artistului. Această generozitate fără seamăn îl face pe Artist să fie ceea ce este și e la fel veacuri de-a rândul. Asta-i unește și pe Eminescu, pe Brâncuși, pe Nicăpetre, iar nouă celorlalți nu ne rămâne decât să celebrăm iubirea și mai ales nevoia de ei.
Lăcrămioara Varga Oprea
|
Lăcrămioara Varga Oprea 2/1/2024 |
Contact: |
|
|
