Explorând Delta Dunării (I) - Copacul cu... cormorani
În cea de-a treia zi de Paste a anului 2023 am pornit dis-de-dimineată împreună cu fiul meu cel mare, Stefan, spre Dunavătu de Jos. Ajunsi pe la prânz la pensiune, am fost întâmpinati de arbori gătiti cu superbe magnolii alb-movii, ornate-n interior cu sute de puncte. Pe-un perete trona o imensă plansă care prezenta pestii din apele României alături de una referitoare la păsările migratoare, de ample hărti ale Deltei, si de-un tablou-caricatură ce înfătisa oameni politici. La loc de cinste se hodinea, înfipt într-un panou lemnos, un cap de peste cu gura deschisă - se voia hidos însă era cam stirb! Din restaurant se putea admira un pitoresc canal, vecin cu pensiunea, canal pe care se odihneau câteva bărci.
Începuserăm dejunul cu bors de peste, servit ca la Letea: zeama si cartofii în boluri iar pestele, fiert, îmbrăcat în legume, ne ‘mbia de pe-un platou. Am continuat c-o saramură de crap cu mămăligă minunat asezată într-o farfurie încăpătoare, farfurie-n care locuia si un recipient cu supliment de zeamă. Nea Florin, barcagiul, si-a făcut aparitia înainte să terminăm de mâncat. Fata rosie, de lipovean, n-avea pilozităti; avea în schimb buze subtiri, nas consistent, si fusese plantată pe-un trup solid. L-am citit imediat:
– Aduceti un păhărel să vă torn niste pălincă ardelenească de prune.
Vine cu un pahar pentru vin, îl umplu pe jumate, însă băutura n-apucă să se hodinească.
– Încă unul?
– E bună! declară în timp ce-mi întinde paharul gol.
Îi fac plinul, stabilim planul de bătaie, însă ochii, căprui, cercetători, i se lipiseră de sticla de un litru plină cu lichid galben ca Soarele.
– Mai pun unu’?
– Nu, tre’ să conduc barca!
Am coborât scările pietruite spre terasa cu piscină care avea atasat un mic debarcader s’am urcat într-o salupă. Doar noi.
Călătoria a început pe Canalul Satului, sub privirile mirate ale unei berze semete care însă nu s-a sinchisit de noi. Străjuit de arbori, de debarcaderele pensiunilor si de ambarcatiuni, canalul găzduia si două bănci asezate pe-o platformă, la umbra unui copac. În scurt timp am iesit în Lacul Barcaz care se lăuda cu o insulă de stuf si cu câteva rate. Cerul se lăsase dominat de nori mari, albi. Prin intermediul unui canal de legătură străbătut de-o apă mustar, mată, încadrată de arbori ce formau parcă o boltă, am ajuns în Lipoveni. O puternică senzatie de junglă îti transmitea acel canal, canal în care copaci pletosi, vernil, furau din luciul apei ca mustarul. Lăstăris aparent timid musca hotărât din canal când dintr-o parte când din alta, de-ti era imposibil să vezi calea de urmat. Pe-alocuri câte-o salcie plângătoare ne făcea reverente ori fire răzlete de stuf se odihneau pe fata adolescentă a apei. S-adunau mai multe câteodată, luând tantos fata arborilor. Unele crengi se înclinau dându-si parcă mâna peste canal, ca într-un dans al dragostei. Altele, verzi-mustar sau de-un verde-crud, se reflectau alături de cerul alb-gri pătat uneori cu albastru lângă stuful maroniu ce străjuia apa ‘ngustă, creând un peisaj ireal. Soarele, atunci când îsi făcea aparitia, se folosea de arbori pentru a-ntuneca apa canalului, canal prin care barca se strecura unduindu-se.
Pătrunsi pe Canalul Opt am constatat uimiti cum copacii, înclinati, îsi uneau crengile vernil pe deasupra apei, construind parcă un pod al mirilor. Atunci când ramurile s-au despărtit cerul s-a luminat si două lisite si-au luat rapid zborul zbătând aripile-n tandem, cu viteză. Mai încolo o lebădă traversa agale canalul însă la aparitia noastră a început să formeze cu aripile V-uri tot mai largi, călcând apa-n care-si desenase dâra.
Ne-am varsat în Canalul Dunavăt, penetrat si el de lăstăris si de stuf însă tatonat pe-alocuri de stâlpi de electricitate. Cerul albastru, pătat cu nori, se oglindea lenes în canalul cu apă mustar. Am trecut pe lâng’ un hotel plutitor vecin c-o casă de vacantă păzită de doi câini, unul alb si unul negru - cum altfel?! Putin mai în fată, în dreptul superbului Complex Delta-Paradis, patru pui de gâscă ce deprindeau înotul si-au dat examenul la trecerea noastră, scufundându-se instantaneu, cu rotiri peste cap. Complexul, străjuit de sălcii plângătoare si de-un ponton ce părea fără sfârsit, găzduia căsute acoperite cu stuf si o clădire impunătoare, cu acoperis stufos ornat cu ferestre-pleoape. Canalul părea un bulevard acvatic! Din păcate, la capătul pontonului decorat cu salupe sălăsluiau un vapor si un hotel plutitor părăsite, aflate într-o avansată stare de degradare.
Ceva mai încolo canalul era străjuit de stuf pe-o parte si de arbori pe cealaltă - unii dintre ei îsi odihneau crengile pe luciul apei. Copacii au început să se rărească si să devină mai scunzi, ba chiar îsi făcuse aparitia si unul ce părea uscat, fără frunze. Ba nu, avea frunze însă erau negre! Stai asa! Nu pot fi frunze, căci au cioc si coadă! Sunt cormorani negri, perfect camuflati! În zare, alti copaci purtători de cormorani. Mai mari, parcă! Ba nu, erau cuiburi! Cuiburi si cormorani! Zeci! Copacii ce străjuiau canalul aveau „rod bogat”! Ne-am apropiat s’am trecut pe sub cuiburile mari acompaniati de chirăitul păsărilor. Câte-un pescărus stătea înfipt pe vreo creangă, asteptând momentul prielnic pentru a fura ouă. Soarele lumina rotund, scăpându-si uneori câte-o rază, ca un laser, printre crengile pline de cuiburi. Pe malul celălalt, asaltat de stuf, un arbore singuratic, cu crengile argintii, mai mult despuiate însă pline de cuiburi si de cormorani negri, se reflecta cret în apa canalului. Din când în când câte-un ciripit melodios se suprapunea, ca un voice over, peste chirăitul cormoranilor din acel loc mirobolant. Pe fundal, un cer alb-albăstriu completa o paletă de culori de care nu te puteai pur si simplu desprinde. Pân’ la urma nea Florin a întors barca s’am pornit domol spre altă destinatie, însă sufletele noastre au rămas multă vreme acolo!
Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.
|
George Dimitriu 1/25/2024 |
Contact: |
|
|
