Speranță sau Nădejde
În dicționare, Speranța, sentiment de încredere, este sinonim cu Nădejdea.
Speranța, considerată ca fiind o energie necesară, ne-o punem în forțele proprii, în oameni, sau, uneori, în hazard.
Din păcate, cei care nu pot, nu vor sau pur și simplu ignoră să vadă realitățile din jurul lor, cei care nu au suficiente cunoștințe, nu pot să discearnă și să vadă posibilitățile de rezolvare.
Cei care sunt firi slabe, înclinate spre așteptare mai mult decât spre luptă, preferă să se tânguiască și să aștepte în speranța că hazardul va lucra în locul lor.
„Dar lucrul cel mai laș în lume
E un bărbat tânguitor
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător
O luptă-i viața; deci te luptă”
(Lupta vieții, George Coșbuc)
Speranța este un resort al ignoranților, dar și al celor lipsiți de credință, de a menține viața. Oamenii aceștia asociază, permanent, speranța cu acțiunile lor.
Speranța se adresează oamenilor, sau hazardului, pe când nădejdea se adresează lui Dumnezeu.
În acest timp finit, totul curge, se transformă, adevărurile devin relative. Omul este supus acestei legi și el se transformă în timp, pe când Dumnezeu e veșnic și neschimbător, este Adevărul Absolut.
Nădejdea se deosebește de iluzia speranței prin credința omului în Dumnezeu. Frica, panica, sunt stări ce nu-și găsesc locul în sufletul celui credincios. Credința este încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite.
Prin observarea propriilor experiențe, prin revelații prin studiul religiei, (religare, legătura dintre om și dumnezeu) se întărește credința care ne transcende din lumescul profan apropiindu-ne de lumea nevăzută, nădejduind la cele promise de Dumnezeu. Cum aerul deși nu se vede, este esențial pentru viața de aici, așa și nădejdea nu se vede, dar este esențială pentru mântuire. „Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare.” (Romani 8:24,25)
Uneori speranța are efecte negative. Oamenii dacă și-au construit o lume imaginară, pe placul lor, cu ajutorul speranței, și dacă se vor lovi de realitățile evidente, șocul poate să le genereze depresii profunde. „Speranța moare ultima”…
Prin speranțe se pot construi și multe iluzii. Unii leneși înlocuiesc acțiunea cu speranța în hazard. Dumnezeu nu îi ajută pe leneși. Speranța este o pierdere de timp. Unii oameni confundă speranța cu optimismul. Nefericiții perdanți, atei sau puțin credincioși, își pun „nădejdea în speranță”. Uneori speranța este somniferul acțiunii.
Albert Einstein a spus că dacă faci același lucru în mod repetat să nu te aștepți să obții rezultate diferite. (Zadarnic se speră…)
Duhovnicește vorbind, este o mare diferență dintre cele două noțiuni: Speranța se raportează la oricine, la orice, pe când Nădejdea se referă numai la Dumnezeu și la Sfinții Lui. Nădejdea este cea care dă omului puterea de a crede și de a tinde spre Dumnezeu chiar și atunci când este supus încercărilor grele ale vieții.
„Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.” (I Corinteni 13:13) Dragostea susține și dă sens Nădejdii și Credinței.
„Cre¬din¬ța poate să facă și să zi¬deas¬că toate. Nădejdea este mereu în¬conjurată de mila lui Dum-nezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată ru¬și¬na¬tă. Dragostea nu cade și nu se o¬prește în alergarea sa.” (Sfân¬tul Ioan Scărarul)
În Noul Testament se vorbește de nădejde: „… ni s’a adus o mai bună nădejde prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7, 19) Aceasta fiind identificată de Sfântul Apostol Pavel cu însuși Iisus: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră, către Timotei…” (Epistola Sfântului Apostol Pavel întâia către Timotei 1:1)
Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Logosul, prin care toate s-au făcut: „toate printr’Însul s’au făcut și fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (Ioan 1:3). Chiar și timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.” (Evr. 1:2), în alt loc Sfântul Apostol Pavel spune că prin El s-au zidit și cele văzute și cele nevăzute: „pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri și de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El și pentru El s’au zidit și El este mai înainte decât toate, și toate’ntru El se țin împreună” (Col. 1: 16-17).
Iisus Hristos este nădejdea noastră, prin el avem viață. „Întru aceasta s’a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul.” (I Ioan 4:9)
Nădejdea în Hristos ne ajută să trăim în concordanță cu voia Lui, trăire premergătoare mântuirii: „fără Mine nu pu¬teți face nimic“ (Ioan 15: 5).
În Epistola către Efeseni Apostolul Pavel ne spune că cei fără Hristos nu au nădejde: „în vremea aceea erați fără Hristos, înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12)
Cum aerul deși nu se vede, este esențial pentru viața de aici, așa și nădejdea nu se vede, dar este esențială pentru mântuire. „Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare.” (Romani 8:24,25)
Iisus Hristos este nădejdea noastră, el este Calea, Adevărul și Viața: «Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.» (Ioan 14: 6)
Mulți oameni susțin că doar știința este aceea în care trebuie să ne încredem.
Dumnezeu a dăruit omului pricepere și ști¬in¬ță pentru a le folosi, nu pentru a se încrede în ele: „Nădăjduiește cu toată inima în Dumnezeu,
iar cu înțelepciunea ta nu te semeți” (Prov. lui Solomon 3: 5).
Iar pe cei ce se încred în ei înșiși și în simțămintele lor, So¬lo¬mon îi consideră nebuni: „Cel ce se încrede într’o inimă semeață, acela e nebun”. (Prov. lui Solomon 28: 26).
Immanuel Kant afirma: „Trei lucruri ne ajută să suportam greutățile vieții: speranța, somnul și râsul; acestea au fost date omului ca echilibru al suferințelor pe care le are de îndurat în timpul vieții.”
Credința, rugăciunea și nădejdea sunt cele care ne mențin în echilibru.
Rugăciunea luminează și în¬tă¬rește sufletul spre nădejdea în Dumnezeu.
Nădejdea se naște din Credință și se manifestă prin iubire.
Ispitele ne înconjoară din toate direcțiile, cel rău vrea să ne îndepărtăm de cele sfinte.
Trebuie să luptăm „… cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim cu duhul, cu duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, unii pe alții pizmuindu-ne.” (Galateni 5: 24-26).
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii și a sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt în stihiile cerești. Pentru aceea luați armura lui Dumnezeu: pentru ca’n ziua cea rea să fiți în stare să țineți piept; și după ce veți isprăvi totul, să rămâneți în picioare. Așadar, stați în picioare, avându-vă mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați fiind în platoșa dreptății și cu picioarele încălțate’n starea de a fi gata pregătiți pentru Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile înflăcărate ale Celui-Rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:12-17).
Când omul are motivații bine determinate, are și gustul vieții mai pregnant. Motivațiile stau la baza împlinirii dorințelor. Cum omul este și trup și suflet, dorințele se împart și ele. Cele ale trupului sunt de ordin material. Dar cum sufletul este suflare Dumnezeiască, nu se poate împlini cu lucrurile materiale ci doar prin relația cu Creatorul. Nădejdea în Dumnezeu ne ajută să trăim în Legea Divină, dând sens vieții.
Nădejdea, ca virtute, este necesară pentru mântuire!
Sfântul Ioanichie cel Mare a spus: „Nă¬dejdea mea este Tatăl, scă¬pa¬rea mea este Fiul, aco¬pe¬ră¬mân¬tul meu este Duhul Sfânt, Trei¬me Sfântă, Slavă Ție!”
Teodor Meșină
|
Teodor Meșină 1/24/2024 |
Contact: |
|
|
