Noapte de iarnă
E noapte de iarnă, și încerc să scriu de aseară,
O poveste dar,... este așa de frig, în casă și afară,
Iar răsuflarea, cât era de vioaie, se încetinește mereu,
Ascunzând în taină, singurătatea sufletului meu.
Curg stelele din cer, vrăjite, în vechea călimară,
Și se ascund dibace, pentru a câta oară...
Dar ele vin ca dar, de la însuși, bunul Dumnezeu,
Să-mi oprească zvâcnirea, mocnită, a sufletului meu
În care pana deznădejdii, tot mai adânc se înfige,
Ca într-un bulgăre, nestăpânit, de viață care frige.
Adâncă-i călimara, mult prea veche și pustie,
Străini mi-s ochii, de coala albă de hârtie.
În vârful peniței, cuvintele-s de mult flămânde
Dar de privirea mea, ca de nămeți se ascunde.
Strâng pana în degetele, aproape înghețate,
Să stivuiesc cuvintele ce-s pe masă împrăștiate
Dar ele fug, de ochii mei, pentru a câte oară...
Înghesuindu-se, sperând, să intre iar în călimară.
Gândurile-mi fug cu ele, strivind tăcerea, toate
Ascunzându-mi neliniștea, de se mai poate,
Iar de văpăile din sobă, demult nu mai am parte,
Timpul pare comprimat, când orologiul miezul nopții bate.
De sus din cer, plutind agale, pe raza lunii argintie,
Jucându-și umbrele tăcute, pe coala albă de hârtie,
Coboară fulgi prietenoși, obosiți, de ninsoare
Mâzgălind cu albul lor, catifelat, a nopții culoare.
Acești îngeri fermecători cu aripi de ceară,
Atâtea amintiri ascund, din drumul pe care coboară.
Dar am să-mi fac din ei, pentru mine, o trăsură
Să scot gândurile înghețate, la mine , în bătătură,
Să le cern pe cele ce-mi par mult mai grele
Să le vântur prin lume să mai pierd din ele.
-Dar... dacă este atât de frig și întuneric afară,
Ele... gândurile mele...vor putea să nu moară?
Am să le las până când ghețurile se vor topii,
Poate atunci cuvintele, sigur, mă vor iubii,
Să le pot așeza, fericite, în rafturi și glosare
Fără ca din mintea mea, vreodată să mai zboare.
Dacă pot trece ne înghețat, peste această seară,
Am să zbor spre căldura razelor de primăvară.
Voi întinde peste frigul iernii, fermecată punte
Să pot ajunge pe văile însorite de munte,
Unde din gânduri, înmiresmate flori, or să răsară
Din al căror semințe, rod bogat voi duce la moară.
Atunci voi arunca haiducește, din călimară pe hârtie,
Cuvintele din care, voi ridica poeziei mele statuie
Să pot arăta lumii, prinosul muncii mele de o viață
Și ce-ți pot face gândurile, când prea mult se răsfață.
ACHIM Ianuarie 2024 Toronto
|
