Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente Despre noi / Contacte Evenimente Culturale   Romďż˝nii de pretutindeni Puncte de vedere Pagina crestină Note de carieră Condeie din diasporă Poezia Aniversari si Personalitati Interviuri Lumea nouă Eternal Pearls - Perle Eterne Istoria noastră Traditii Limba noastră Lumea în care trăim Pagini despre stiintă si tehnică Gânduri pentru România Canada Press Stiri primite din tara Scrisorile cititorilor Articole Arhivďż˝ 2024 Articole Arhivďż˝ 2023 Articole Arhivďż˝ 2022 Articole Arhivďż˝ 2021 Articole Arhivďż˝ 2020 Articole Arhivďż˝ 2019 Articole Arhivďż˝ 2018 Articole Arhivďż˝ 2017 Articole Arhivďż˝ 2016 Articole Arhivďż˝ 2015 Articole Arhivďż˝ 2014 Articole Arhivďż˝ 2013 Articole Arhivďż˝ 2012 Articole Arhivďż˝ 2011 Articole Arhivďż˝ 2010 Articole Arhivďż˝ 2009 Articole Arhivďż˝ 2008 Articole Arhivďż˝ 2007 Articole Arhivďż˝ 2006 Articole Arhivďż˝ 2005 Articole Arhivďż˝ 2004 Articole Arhivďż˝ 2003 Articole Arhivďż˝ 2002	Un răsfătat al sortii ( I I ) continuare Când Victor a ajuns acasă, Lara nu i-a dat timp nici să respire. ”Îl știi pe colegul meu Arthur? L-au arestat azi dimineață pentru molestarea sexuală a unei eleve din clasa la care preda.” ”Adică ce i-a făcut?” ”I-a cerut poze explicite ca s-o treacă la examen.” ”Așa, din senin? Ceva o fi fost între ei mai dinainte.” ”E minoră.” ”De ce-i minoră, că n-are optsprezece ani? Asta-i o linie trasată în nisip. După mine, nu asta contează. Da’ contează că i-a fost elevă. Avea autoritate și și-a încălcat-o.” ”Legea zice optsprezece. Și da, i-a fost profesor. Da’ nu știm amănunte. Cea care l-a reclamat a fost mama ei.” ”Așteaptă, și murdăria o să iasă la suprafață. De o fi reală.” ”Cum adică, de ce să nu fie reală?” ”Ea zice într-un fel, el pe dos, uite așa.” ”Îi iei apărarea?” ”Ce să-i iau? Apărarea? Nici nu știu despre ce e vorba. Te-ai aprins prea tare. De unde știi că nu-i doar o invenție? Poate că mama și-o fi prins fiica făcând sau trimițând poze și asta i-o fi spus că așa i-a cerut, doar ca să scape. Poate că ăla nu-i ceruse nimic. N-ar fi nici prima nici ultima să se înamoreze de profesor. Da’ precum ți-am zis, eu doar îmi dau cu presupusul. Așteaptă să se lămurească treaba. Sevag a ajuns?” ”Amândoi sunt sus. Ascultă, pe Arthur îl văd în stare. Se dă boem și-i foarte popular între fete.” ”Dacă pozele pe care le-a primit n-au fost solicitate, nu se face vinovat cu nimic. Dacă le-a solicitat, e vinovat. E așa de simplu. Greul constă însă în a dovedi. N-o s-o facem noi că n-avem cum. Discuția asta nu duce la nimic. Ce avem de mâncare?” ”Nu pot avea atenția ta? Pe mine mă afectează.” ”Și ce ai vrea să fac eu? Spune-mi, te rog.” ”Ce dovezi aștepți? E cuvântul mamei împotriva unui pedofil.” ”L-ai și făcut pedofil? Asumi că-i vinovat? Foarte bine, e vinovat. Ești mulțumită?” ”Despre ce e vorba?” s-a interesat Sevag din capul scărilor, ținând-o pe Carla de mânuță. Olivia îl avea în brațe pe Chris. În timp ce coborau, Lara i-a pus la curent cu grozăvia. ”De unde știi că aia spune adevărul?” a obiectat spontan Sevag. ”L-au arestat. Crezi c-o făceau degeaba?” i-a răspuns Lara cu reproș în glas. ”Dacă n-au dovezi, sau nu țin apă, îi dau drumul,” i-a punctat Sevag punând-o pe Carla în scaunul ei și legându-i harnașamentul, ”da’ și ce-ți pasă?” ”Cum ce-mi pasă? E școala mea, și Arthur mi-e coleg de ... să fie douăzeci de ani.” ”Și până acum a mai fost vreo problemă cu el?” ”Nu, din câte se știe. Da’ ce nu se știe?” ”Lara, dacă era ceva, se auzea,” a intervenit Victor. ”Nu, când se uită la fete are o uitătură care-l dă de gol de vânător.” ”Uitătură? Serios? Păi să-i arestăm pe nefericiți după uitătura de pe stradă. Mama, ai cam luat-o razna. Ai încălzit supa lui Chris?” ”Am încălzit-o. Uite-o aici. Și n-am luat-o razna. O să vedeți că am dreptate.” ”N-am zis că n-ai. Am zis doar că n-ai cum știi. Să vedem cu ce dovezi vin. Poze, schimburi de mesaje de pe telefoane, mărturii ale prietenelor, și ... cam atât. Poate ea să-i fi trimis poze nesolicitate.” ”Ha, gândești ca taică-tău. La ce să m-aștept de la voi? Nicio compasiune pentru fată.” ”Are compasiunea mea, dacă e ce zice. Da’ dacă nu-i?” Lara-și amintea. Era în anul întâi de facultate, nu-l cunoscuse încă pe Victor, când un student de la doctorat care le ținea un seminar și-a permis s-o atingă ca din greșeală. Și culmea că tot ea se simțise vinovată, de parcă l-ar fi încurajat s-o facă. Și poate că un pic, așa și fusese. Voia să fi uitat episodul, da’ memoria n-o lăsa. Încă resimțea fiorul în ea. Trudeau avea nevoie de mai multe voturi decât baza liberală înțesată cu emigranții din orașe. Le-a găsit la indienii nativi. Le-a promis reparații. Guvernele de până în anii șaptezeci le luaseră forțat copiii și-i băgaseră în orfelinate catolice, ca să-i rupă de cultura tradițională. S-a zvonit însă că dintre ăștia, mulți ar fi murit acolo. S-au făcut comisii peste comisii să stabilească adevărul. Kevin fusese și el cooptat într-o echipă care să dezgroape rămășițe. Oricât săpaseră pe unde le spuseseră nativii, nu găsiseră nimic. Dar asta nu însemna că nu se întâmplase, ci doar că nu găsiseră, nu? Așa că nativii, în schimbul voturilor pentru liberalii lui Trudeau, stăteau să primească drept compensație douăzeci și trei de miliarde de dolari de la guvernul federal. Bună afacere! Marcu ar fi votat și el cu cine dădea mai mult, da’ după atâtea campanii electorale, învățase: nu erau decât promisiuni mincinoase. Toți se dădeau cu una și aceeași pomadă. Dacă ofereau ceva pe o parte, luau îndărăt pe alta, de parcă un chirurg le secționase puntea dintre cele două emisfere ale creierului de nu se mai înțelegeau între ele. Și dacă dădeau prea mult, tipăreau bani și-i devalorizau, astfel ca datoria guvernului să scadă și buzunarul cetățeanului să fluture cu căptușeala întoarsă. Schemă veche folosită ad nauseam de guvernele de pretutindeni, că doar se tot schimbă, și nu pot fi trase la răspundere. Pe Mulroney nu numai că-l prinseseră, dar și recunoscuse candid că primise juma de milion mită de la Airbus, și tot nu-i putuseră face nimic. Cică ar fi fost îndrituit. A rămas cu banii, pezevenchiul. Că așa-s legile, guvernanții, parlamentarii și capii încoronați sunt protejați. N-ai decât să urli, da-ți trezești vecinii, și ei săracii cu ce-s vinovați? Că votează cu picioarele? Prostia nu-i o vină, ci un mijloc de supraviețuire. Alegi răul mai puțin rău decât celelalte. Sau așa ne închipuim! Teoria i-a ținut-o ăleia cu urna de vot venită la el pentru alegerea primarului. Rămăsese aia mută. Doar i-a întins buletinul de vot. Ăsta l-a rupt. ”N-ai înțeles nimic din ce ți-am spus?” s-a răstit la ea. ”Ăă ... ba da, că nu votezi. E dreptul tău, nu-i nimic.” Și-a luat cutia la subraț și l-a lăsat acolo fumegând. Nu-i mai ajungea oxigenul. Trăgea din tub ca după afrodiziac. Cu timpul s-a liniștit. De ce-și bătea capul? Degeaba! Victor împlinea cincizeci și opt, și Lara se gândea să-i organizeze o petrecere la un local la care mai fuseseră de câteva ori și se simțiseră bine. S-a sfătuit îndelung pe telefon cu prietena ei cea mai bună, Alexandra, și lista s-a lungit repede la cincizeci de persoane. Încerca să mai taie dintre ei, dar pentru fiecare găsea un motiv să-l țină, ba mai și adăugase, că nu se făcea să-i invite pe unii fără să-i invite și pe ceilalți. Când a ajuns la șaizeci s-a oprit și a renunțat. Avea să-l invite doar pe Victor la restaurant, ei doi. Îi venise că poate reînnodau ce pierduseră de mult. La puntea dintre suflete se gândea. Poate reușeau să pășească din nou pe ea. Victor, la costum, i-a ținut scaunul să ia loc, ca pe vremuri când se purta cu ea ca un gentleman adevărat. Da’ discuția n-a pornit bine. Victor abia venise de la Marcu și Lara-l vedea preocupat. ”Ce a vrut?” ”A avut un frate cu șapte ani mai mare care s-a prăpădit la unsprezece ani. Vrea să localizez mormântul și să transfer rămășițele aici, lângă bunici.” ”Și unde ar fi asta? ”În România, la București, de unde au venit.” ”De ce murise?” ”De ceva la plămâni, poate pneumonie, nu știu, nici el nu-i sigur.” ”Cât a trecut de atunci? Cum să-l mai găsești?” ”Optezi și șase de ani. Cum? Uite că la asta nu știu să răspund. Va trebui să angajez un avocat să caute în arhive, de or avea așa ceva.” ”Cum îl chema?” ”Nu știe. Numele nostru de familie, asta-i tot ce avem, și anul, care-i aproximativ.” ”Păi spune-i c-ai căutat, n-ai găsit, și cu asta ai terminat.” ”E într-un fel datoria noastră ca familie, să fim toți la un loc.” ”Înțeleg.” Ce sperase ea se destrămase precum ceața de pe lac după răsăritul soarelui. În loc să fi vorbit de puntea dintre ei, vorbiseră de un mort. Ce idee aiurită, ca după atâția ani să-l fi vrut aici. Da’ se uita la Victor și-i vedea încrâncenarea pe față. Avea să-și ducă misiunea până la capăt. Ușa de la salon era deschisă și în ea s-a proptit o babă cocoșată. ”Hello,” i-a zis lui Marcu, ”suntem vecini. Eu sunt pe partea dreaptă a lifturilor. Ai vrea să vorbim?” ”Pe dreapta când ieși din lift, sau cum dai să intri? Ăă ... ia un loc.” S-a așezat într-un fotoliu. Marcu și-a dirijat scaunul ca să o poată vedea. ”Pe dreapta când se iese din lift.” ”Ce ai fost la viața ta?” a întrebat-o. ”Încă mai sunt. Nu mă vezi?” ”Te văd, da’ nu știu nimic despre tine.” ”Am fost contabilă. Da’ de atunci au trecut mulți ani.” ”Cât ai acum?” ”Nouăzeci și doi. Țintesc către o sută, după care opresc motoarele.” ”Și cum faci asta? Scoți cheia din contact?” ”Tu cât ai?” ”Nouăzeci.” ”Ha, ești mai tânăr. Da’ eu pot să umblu.” ”Te lauzi. D-abia mergi. Și ai cocoașă.” ”Înainte n-am fost așa. Vrei să-ți arăt?” ”La ce-mi folosește? Și la ce-ți folosește ție? Ce a fost, s-a dus.” ”Așa e. Cum te cheamă?” ”Marcu. Tu?” ”Jane.” ”Și Tarzan unde e?” ”În pământ cu cruce la cap.” ”Când l-ai pierdut?” ”Șaptesprezece ani.” ”Precis șaptesprezece? Ții contabilitatea?” ”O țin.” ”L-ai plâns?” ”L-am plâns.” ”Ai pe cine să se uite după tine?” ”Am. Fiicele mele, două, băiatul, și nepoții.” ”Ai familie mare.” ”Da. Tu ai?” ”Și eu am.” ”Atunci e bine, nu? Adică, nu suntem singuri.” ”Ba cred că ești, că altfel de ce ai fi aici?” ”Ești ursuz. Dacă vrei, plec.” ”Doar am remarcat că ești singură și vrei să stai de vorbă cu cineva. Nu te-am dat afară.” ”Nu-s singură. Dar caut compania cuiva cu care să mai vorbesc și altele decât de familie.” ”Ce a fost bărbatul tău?” ”Mecanic de locomotivă. Soția ta?” ”Care din ele?” ”Da’ câte ai avut?” ”Două.” ”Și?” ”Prima a fost analistă la Bordul Educației și a doua Directoare la Resursele Umane la compania unde am lucrat.” ”Adică ce ai lucrat?” ”Inginer proiectant.” ”Voi ați absolvit facultăți. Noi nu. Amândoi am făcut colegiu la Seneca. Da’ ne-am crescut copiii și le-am ajutat cu nepoții.” ”Câți aveți?” ”Nepoți? Unsprezece, cu ăia de la soră-mea.” ”Și strănepoți?” ”Deocamdată șaisprezece.” ”Eu am treisprezece, dacă-i socotesc și p-ăia de la a doua nevastă.” ”De ce nu i-ai socoti?” ”Că nu le plac pe nepoate. Ne-am înstrăinat.” ”Le placi sau nu, sunt ale tale.” ”Nu-s.” ”Mă rog. Și cu ce-ți ocupi timpul aici?” ”Citesc.” ”Știri?” ”De ce, dai atenție știrilor?” ”Deloc. Bărbate-meu era cu ele. Da’ ce citești?” ”Ce-mi vine la mână.” ”Aha. Adică, ce?” ”Acum citesc despre separarea emisferelor creierului.” ”Serios? Și cu ce te alegi?” ”Păi, e interesant. După secționarea punții, un pacient cu o mână trăgea de pantaloni să și-i pună, cu cealaltă să-i dea jos.” ”Asta-i oribil. De ce i-au făcut asta?” ”Avea epilepsie refractară. Nu-l mai puteau ajuta cu nimic altceva.” ”Eu mă uit la filme și citesc din colecția Arlechin.” ”Și Sandra Brown?” ”Sigur, le-am citit pe toate. Foarte romantic. Îți plac?” ”Nu.” ”Nu că nu ți-au plăcut, sau nu că nu le-ai citit?” ”Nu citesc genul ăsta de romanță dulceagă de trei parale.” ”Da’ ce citești?” ”Kafka, Joyce, Hemingway, Marquez, d-ăștia.” ”Nu știu de ei.” ”Nu-i nimic, ei sunt bine mersi.” ”Nu-i nevoie să te dai superior cu mine. Nu mă mai impresionează nimic.” ”Nici pe mine.” ”Se apropie ora mesei. Trebuie să mă duc la mine. Vrei să mai vin?” ”Nu mă deranjează.” ”Mai urâcios de atâta poți să fii?” ”Pot.” Știa de ce venise. Pe palier nu mai avea la cine. Doi cu mintea întreagă muriseră, și ceilalți n-aveau mintea întreagă. Da’ putea lua un lift, că doar umbla pe picioare. Poate chiar o făcuse, dar la el era mai comod, fiind chiar vis-a-vis. Era sigur că avea s-o mai vadă. Chiar și s-o fi dat-o afară, și știa că avea să revină. Singurătatea o plictisea peste măsură. Da’ și pe el. ”De unde vii la ora asta?” a întrebat-o Alvin supărat că trebuise să aibă grijă de Emma să-și facă temele și să-l supravegheze pe Mike la joacă. ”De la office.” ”La miezul nopții? Te plătesc măcar pentru orele suplimentare?” ”Nu, mă plătesc pentru poziția de secretară. Nu-ți convine, adu tu mai mult acasă. Copiii s-au culcat?” ”Dorm. Și știi cu ce mă ocup. Cândva o să aduc mai mult.” ”Nu știu ce faci. Când o să fie asta cu adusul mai mult în casă?” ”N-ai grijă, o să fie.” ”Când?” ”Am un business plan.” ”Ia să-l văd și eu.” ”Lucrez la el.” ”Care-i produsul?” ”Sunt aproape de a pune la punct un procedeu de sudură pentru conductele de gaz trase pe sub apă. O să vezi, o să ne umplem de bani.” ”Zici așa de o veșnicie. Da’ nu se mișcă nimic.” ”O să se. O să vezi, o să fie ca o explozie.” ”Explozia cui, a țevilor de gaz?” ”Ce ai pățit? Vei fi fiind prea obosită. Mănâncă și culcă-te.” ”Nu mi-e foame. Fac duș și mă duc la somn.” ”Dacă vrei facem dușul împreună.” ”Nu vreau.” ”Bine. Te aștept în pat.” ”Nu mă aștepta. N-am chef. Tot ce-mi trebuie e să dorm.” Nu-i era foame că era mâncată. Venise de la un local simandicos unde fiul președintelui o curtase pe față. Avea de gând să se lase. Și pe Alvin să-l trimită la plimbare. Da’ încă nu era sigură. Era în așteptare. Kara cu bărbat-său ar fi putut gândi cu capul lor, cu o singură condiție: să fi avut unul. Plăteau datorii la bancă de se speteau, și nu le mai ajungea de nimic. Nici să înlocuiască laptopul lui Mark care se învechise, nu puteau. Mașina lui bărbat-său se stricase și costa prea mult s-o repare. Așa că i-o luase pe a ei. Maică-sii nu-i spunea nimic, de rușine. Da’ Amber avea ochi să vadă. Băgaseră toți banii într-o căsoaie de care n-aveau nevoie. Numai că nu-i putea spune, de-a dreptul sau pe ocolite. O soluție ar fi fost să le ia la ei pe fete ca fii-sa să se întoarcă la slujbă. Da’ Kevin nu era de acord. Să vândă casa să se mute în una mai mică, asta era ce susținea. Ăștia se încăpățânau însă să rămână cum erau. Și banca le umfla bănuții. ”Se întâmplă ca George să aibă un computer de care să nu se folosească?” a tatonat Kara terenul, ”am avea nevoie de unul pentru Mark.” ”O să-l întreb. Da’ de ce nu l-ai întreba chiar tu?” ”Ca să nu se creadă obligat. Doar dacă ar avea vreunul în plus.” ”Bine. Mark și Maggie sunt la școală?” ”Da, îi aduce autobuzul la trei jumate pe amândoi.” ”Da’ pe Marge n-o duci la grădiniță?” ”N-am mașină.” ”Cum așa?” ”S-a stricat cealaltă. Până se repară, suntem într-una singură.” ”Păi cât durează s-o repare?” ”Nu știu, ceva mai mare e defect la ea. Lucy ce face, cum îi merge la noul job?” ”Lucrează până târziu. Da’ pare mulțumită. Nu și Alvin. Are de stat mai mult cu copiii.” ”Și ce? Tot nu face nimic altceva.” ”El zice că face. O să vedem.” ”Da, la calendele grecești.” ”Impresia mea e că voi plătiți după calendele romane.” ”Mama, suntem ok.” ”Cum zici. Atunci mă duc. O să vorbesc cu George.” ”Mersi.” Amber l-a sunat din mașină pe Kevin. ”Știu ce-i luăm lui Mark de ziua lui: un laptop.” ”Un laptop? Da’ ce, suntem nababi?” ”Are nevoie. Și ăștia n-au bani. Așa că-l luăm noi.” ”Să vândă casa, să se mute în una mai mică, și or să aibă.” ”Deocamdată i-l luăm noi.” ”Bine, vorbim diseară.” De la patru după amiază de când venea de la școală și până la opt jumate seara când o culca, Lara stătea după fundulețul Carlei. Era isteață și tot timpul își găsea ceva de făcut, de bunică-sa răsufla ușurată după ce o vedea dormind pe monitorul de pe telefon. Abia atunci avea timp și pentru ea să se bălăcească în jacuzzi cu tableta în mână să se uite la filme sau să citească, după ce chef îi venea. Victor se întorsese la ea, și părea că decizia i-ar fi fost definitivă. Poate să fi fost așa. Mare încredere n-avea. Dar la ruletă nu renunța. Ultima dată când vorbiseră despre cazino îi spusese că avea niște scheme care-i aduceau dacă nu câștig garantat, măcar un rezultat neutru. Voia să zică că nu pierdea. Din ce știa ea, nu exista garanție pentru așa ceva, dar îl lăsa cu damblaua lui să facă ce voia. Tot nu-l putea împiedica. Da’ târziu într-o seară s-a proptit în fața ei cu o față triumfătoare: ”Am dat lovitura. Un milion două sute de mii de dolari. Am câștigat cu un număr. Ghici care?” ”Cât ai zis?” ”Ce ai auzit. Cu numărul de la căsătoria noastră: unu.” ”Ce unu? Poate nouăzeci și unu.” ”Ruleta n-are decât treizeci și opt de numere. Da’ am luat unu de la nouăzeci și unu și am câștigat. Un milion două sute de mii, dintr-un foc. Ai putea fi mândră de mine.” ”Acoperă cât ai pierdut până acum?” ”Ce ești așa sarcastică? Și pentru știința ta, mai dau și restul. Am câștigat. Perseverența mi-a fost răsplătită cu vârf și îndesat.” ”Și ce ai să faci cu banii? Îi joci până-i pierzi pe toți?” ”Sevag a venit?” ”Cred că deja dorm.” ”Și tata o fi dormind. Păcat. Da’ o să le-o scot mâine pe nas. La toți. N-a fost noroc, a fost calcul laborios, statistică judicioasă, econometrie savant aplicată.” ”Păi tocmai mi-ai spus c-ai ales un număr la întâmplare.” ”Nu înțelegi nimic.” ”Vrei să mănânci ceva?” ”Am avut pizza acolo. Chiar nu realizezi? Am câștigat!” ”Ba mă bucură când banii vin, nu pleacă.” ”Sunt prea deștept ca să pierd,” i-a trântit-o. Se împăuna doar ca să-i facă ei în ciudă. Știa foarte bine cât o irita că-și petrecea serile la ruletă. Da’ nu-i păsa. Așa îl luase, n-avea de ce se văita. Și când pierdea, erau sume mici, nimic să nu poată recupera. Iar acum o plesnise cum nu se putuse mai bine. Era campion, și la cazino aveau să-i înscrie numele pe panoul de onoare la intrare. Toți înghițiseră gălușca. Doar se știa că la cazino se pierdeau, nu se câștigau bani. Dar Victor bătuse sistemul. Bravo lui, uite că se putea. Marcu încă se minuna. Cum era posibil? În ce scăldătoare fusese botezat fii-său? Adică, știa, că doar fusese acolo, și în afara răcnetelor puradelului, nu se întâmplase nimic deosebit. Dintr-o învârtitură să se facă cu un milion două sute de mii de dolari în cash? Asta da lovitură. Baba cu cocoașă i-a bătut în ușa larg deschisă dată de perete. ”Deranjez?” l-a întrebat. ”Intră. Fii-meu tocmai a câștigat la ruletă un milion două sute de mii de dolari în cash.” ”Joacă jocuri de noroc?” ”N-ai auzit? A câștigat potul cel mare.” ”Și cât a pierdut până să câștige banii ăștia?” ”De unde vrei să știu? Da’ în niciun caz atâta.” ”Eh, bravo lui. Da’ jocurile de noroc nu-s bune. Aduc numai nenorocire.” ”Mă rog, lui i-au adus bucurie.” ”Presupun că se mai întâmplă și minuni. Da’ tot nu-mi plac.” ”N-ai decât. Cine nu riscă, nu mănâncă frișcă.” ”Frișca aia de pe prăjitura de ieri avea gust de sintetic. Nu ți s-a părut?” ”Mie nu-mi dau prăjituri că am diabet.” ”Și bărbate-meu a avut. Cică de la asta i s-a și tras. I-a măcinat arterele.” ”A dracului boală. Îmi plăcea baclavaua.” ”Nu știu ce-i aia.” ”O prăjitură orientală. O vând și pe aici, la magazinele specializate. Da’ mama făcea în casă. Săraca, după ce s-a dus n-a mai avut cine.” ”Câți ați fost?” ”Doar eu. Am avut un frate cu șapte ani mai mare dar care s-a prăpădit la unsprezece ani. Nu mi-l amintesc. Eram prea mic. Nici nu știu cum îl chema.” ”Soră-mea s-a prăpădit acum patru ani. Era cu doi ani mai mare ca mine. Fiind săraci, ne băteam pe jucării. Aveam puține. Nu ne-am înțeles niciodată prea bine.” ”Da’ azilul ăsta costă o grămadă. De unde banii?” ”De la fii-meu. Câștigă foarte bine. E bancher. Da’ contribuie și fetele.” ”Fără ei n-ai fi fost aici?” ”Nu, nici pomeneală. Ei mă țin.” ”Ești norocoasă.” ”Pe tine cine te ține?” ”Eu pe mine. Am dat copiilor, n-am luat.” ”Aha.” ”Aha, ce?” ”Înseamnă c-ai câștigat bine.” ”Da, am câștigat. Da’ am și primit. De la neveste. Ca la ruletă, dar fără să joc.” ”Și tu ești norocos.” ”S-ar putea zice.” ”Ai poze?” ”N-am.” ”Eu am multe. Vrei să le vezi?” ”Nu.” ”Ce ai împotriva pozelor? Sunt amintiri.” ”Le am în cap. Poza alterează imaginea și trăirea de atunci.” ”Mie-mi place să le revăd. Retrăiesc momentele odată ce mă uit la ele.” ”Sunt ipostaze false. Nu-s legate de emoții și trăiri. Sunt ca timbrele afixate pe un plic.” ”Nu știu asta. Sunt viața mea și-mi place s-o împărtășesc cu cei pe care-i cunosc.” ”Pun pariu că le-ai arătat și surorilor și infirmierelor. Și p-astea le cunoști?” ”Ești tare urâcios. Și ce dacă? Îmi face plăcere.” ”Am avut femei și n-am avut o poză cu ele. Da’ le am în cap.” ”Asta-i o chestie cu care să te lauzi?” ”E o chestie de plăcere. Plăcerea mea.” ”N-am cunoscut decât un singur bărbat. Pe soțul meu.” ”Da’ el?” ”Nu mi-a dat niciodată ocazia să-l suspectez.” ”Cum știi?” ”Femeia simte.” ”Mă rog, o fi cum spui.” ”Te îndoiești?” ”N-am simțurile femeii, așa că n-am nicio părere.” ”Mă duc acum. Am oră la bazin. N-am știut niciodată să înot. Mi-ar fi plăcut să pot.” ”Bazinul ăstora nu-i adânc. Nu-ți trebuie să înoți.” ”Nu, dar ar fi fost frumos.” Sevag tuna și fulgera. Îl numiseră pe altul adjunct. El chipurile ar fi fost prea tânăr. Olivia încercase să-l consoleze, dar ăsta prea era încrâncenat și tensionat. În plus, trebuia să stea cu ăla micu’ până adormea. Așa că Sevag a coborât în living și s-a servit cu un scotch. Lara se juca cu Carla cu plastilină. Era împrăștiată peste tot și Sevag s-a străduit să ocolească fărâmițele de pe jos. ”Ce s-a întâmplat?” ”Mi-au pus capac. Nu pot să mă ridic din cauza boșorogului de la resursele umane.” ”Să te ridici unde?” ”Adjunct de director la design.” ”Nu ești prea tânăr pentru asta?” ”Uff!” ”Marcu a ieșit la pensie fără nicio funcție. Da’ era respectat de toți.” ”Ce ar fi să-i spui asta și lui tata? Pun pariu că ai dormi din nou singură.” ”Ești obraznic.” ”Am de ce.” ”Chris a adormit. Ce bei acolo? Prepară-ne și nouă ceva,” i-a cerut Olivia. ”Un gin e bun?” ”Cu tonic și lămâie verde. Carla, nu mai da pe jos. Adună după tine.” Ca să-i facă în ciudă maică-sii, Carla a călcat pe fărâmițele de plastilină. ”O să dau cu aspiratorul după ce o culci,” i-a zis Lara grijulie. ”N-ascultă.” ”La doi ani nu cred că eram nici noi mai breze.” ”Ți-a spus Sevag?” ”Mi-a spus. Da’ are tot timpul să crească în organizație. Ce-i așa grăbit?” ”Ba are tot dreptul. Idiotul ăla de director de la resurse doarme pe el în scaun. O rușine.” ”O fi, da’ noi nu știm. Ce zice-ți să facem cu banii câștigați de Victor?” ”Casă de vacanță la Georgian Bay,” a decretat Sevag, servind doamnele cu paharele aburite de la gheață. ”Asta-i o idee. Da’ la banii ăștia ar fi un palat,” a obiectat Lara. ”Puteți cumpăra o insulă la ‘Thirty Thousand Islands’ cu cabană cu tot,” a sugerat Olivia. ”Sunt curioasă ce o să zică Victor. Stai că-i scriu acum.” Răspunsul a venit prompt: ‘mai vedem’. ”Eh, măcar știe ce vrem,” a încheiat Lara conversația. ”Tata, l-am găsit. Îl chema Aram. Avocatul, tip isteț, s-a dus direct la cimitirul armenesc. Cauza decesului a fost trecută drept complicații de la pneumonie. Da’ ține-te bine. Mai e un mormânt, sub aceeași piatră. O chema Arshaluis, cu numele nostru de familie. O fi fost o soră de-a bunicului, sau oricum, din familia lui. A murit în o mie nouă sute douăzeci și doi. Aici ai numele mamei și tatălui, da’ mie nu-mi spun nimic. Poate ție?” ”Nu, nimic.” ”E o firmă care se ocupă în special cu adusul rămășițelor din Canada în România, dar avocatul mi-a zis că sunt gata să ne servească. Da’ cum facem, îi aducem pe amândoi?” ”Da, da, sigur, doar n-o să-i separăm noi.” ”Atunci vorbesc pentru amândoi.” ”Vorbește pentru amândoi. Costă mult?” ”N-ai grijă.” ”Le fac sicrie?” ”Uite că nu știu. Presupun că da.” ”Le-ar putea împacheta osemintele acolo și sicriele să le facem noi aici. Ar costa mai ieftin transportul.” ”O să discut cu avocatul. E în contact cu firma.” ”Da’ această Arshaluis, a fost singură, a avut copii, ce știi de ea?” ”Nu scrie anul nașterii, așa că nu știm câți ani să fi avut. Numele de familie al tatălui lipsește, așa ca că n-avem niciun indiciu de cine ar putea fi.” ”Da’ pe piatra de mormânt?” ”E trecut numai Aram. În acte însă, listată imediată lângă el, e ea.” ”Nu-ți pare curios?” ”Tata, asta-i tot ce a putut găsi avocatul în arhivă și ce a văzut la fața locului.” ”Dacă avem familie în România sau cine știe pe unde în altă parte, și noi nu știm?” ”Sunt unii care se ocupă cu arborele genealogic. Vrei să-i contactez?” ”N-ar fi rău. Cine știe ce mai aflăm.” ”Așa am să fac. Altfel, ești bine?” ”Eh.” ”Știi ce vor Lara și copiii? Să cumpăr din banii câștigați o insuliță cu cabană la ‘Treizeci de mii de insule’. Cum îți sună?” ”Terific. De câte ori pe vară crezi c-ai să ajungi acolo?” ”Zici că nu merită.” ”Ba nu zic nimic. Dacă asta-i ce-ți dorești, ia-o. Dacă nu, la ce-i bună?” ”Hmm, poate ca investiție.” ”Un prieten de al meu avusese o căbănuță în Muskoka. L-au omorât drumurile până acolo și într-un final a vândut-o. Și cel puțin la vremea aia, nu s-a ales cu mult.” ”Bine, o să mă gândesc. Te las. Ai nevoie de ceva?” ”De picioare.” ”N-am de rezervă. Și p-astea nu ți le dau. Încă mă folosesc de ele.” Victor a sunat-o pe Amber. ”Acum vrea arborele genealogic. Kevin știe de unii care să se ocupe cu așa ceva?” ”Ce vrea? Mai multă familie? Nu-și știe nici strănepoții când îi împingi în față să-i vadă.” ”Kevin mă poate ajuta cu asta?” ”Nu știu, o să vorbesc cu el.” ”Am aranjat cu transportul și tot. Le facem aici sicriele.” ”Au fost puși să-și doarmă somnul de veci acolo. Voi îi smulgeți din mormintele lor pentru ceva ce nu înțeleg. Strămoșii rămași în Turcia, nu-i aduceți și pe ei aici?” ”Facem atâta cât se poate. Asta am putut. Încă nici nu știm cine a fost această Arshaluis.” ”Pe bunici nu i-am auzit niciodată vorbind de familie.” ”Păi n-am stat cu ei. Cum era să-i auzi?” ”Da’ cum de Marcu nu știe nimic? Nu știe că nu l-a interesat.” ”Păi văd că nici pe tine. Ți-ai dat ochii peste cap când ți-am zis de arborele genealogic.” ”De unde știi cum am făcut eu din moment ce vorbim la telefon?” ”Parcă nu te-aș cunoaște.” ”Proasta de Amber! Parcă te și aud.” ”Vrei scandal? Asta-i ce cauți?” ”Caut să înțeleg de ce v-ați apucat să dezgropați morții. Ce draci aveți în voi?” ”Ți-am mai explicat, vrem să adunăm familia într-un singur loc.” ”Adică cei din România sunt familie, și ceilalți nu-s?” ”Caută-i tu pe cei din Turcia. Eu n-am apetit pentru asta.” ”Am să vorbesc cu Kevin. Știu că lucrează cu unii care se ocupă cu d-astea. Dar o să te coste de să te zvânte. Fac exhumări, analiză de gene, transport dintr-o parte în alta, hotel, ce-ți închipui?” ”Vedem. Poate deja au în baza de date.” ”Vezi să nu. De parcă am fi atât de importanți.” ”Bine, roagă-l pe Kevin să mă sune. Cu tine n-o scot la capăt.” A bodogănit-o un timp în minte. Da’ așa era ea, și n-avea cum o schimba. Când a întrebat-o dacă avea pe cineva, Lucy i-a zis că nu. În momentul ăla feeric, în care fusese sărutată la marginea docului cu apa clipocind în jur, Alvin nu mai era în mintea ei. Da’ a dat de el de cum a intrat în casă. ”Ce slujbă de secretară-i asta să te țină acolo până la ora asta?” ”O slujbă. Tu ai vreuna?” ”Da, să am grijă de copii. Și n-ai grijă, o să avem bani grămadă.” ”Sigur, cum nu, la sfântu’ așteaptă.” ”Se întâmplă ceva ce eu nu știu?” ”Se întâmplă că m-am săturat de visările tale nerealizate. Bine ar fi să împachetezi și să te duci unde vezi cu ochii. Nu te mai vreau aici.” ”Cu copiii ce ai să faci?” ”Mă descurc, nu-i treaba ta.” ”D-aia vii târziu acasă, că te duci să preacurvești cine știe pe unde?” ”Ce fac nu te privește. Mută-te de aici cât de repede poți.” ”Așa am să fac. Mi-am pierdut vremea cu tine.” Știa ce era de făcut. Pe Emma și Mike avea să-i ducă la maică-sa. Dar Amber pleca dis de dimineață la slujbă. Kevin însă pleca mai târziu. Putea să-i urce în bus-ul de la școală. La venirea lor îndărăt i-ar fi preluat Amber. Era acoperită. Kevin n-a fost prea încântat de aranjament. ”Dimineața am tabieturile mele, nu să stau după copii,” i s-a plâns soaței. ”Fă un efort, e pentru fiică-ta. Și bucură-te că în fine i-a făcut vânt neisprăvitului.” ”Și eu ce vină am?” ”Ești taică-său. O ajuți cu ce poți.” ”Și de fapt, din ce s-au luat?” ”E un trândav. Trăiește pe spinarea ei. Așa că bine a făcut.” ”Da’ ce-i nou, ce s-a schimbat?” ”Nimic, fii-ta a pus piciorul în prag.” ”Mă rog, așa o fi.” ”Așa este.” Kevin i-a confirmat. Lucra cu unii, dar era o scamatorie. Cine să verifice ce ziceau ăia? Pentru indienii lui, nu conta. Da’ pentru familie nu era același lucru. Și garantat n-aveau să se ducă în Turcia, unde nici nu erau registre din perioada genocidului. Îi împușcaseră pe armeni și îi arseseră de vii fără acte. Nici morminte nu erau. Da’ dacă insista, putea vorbi pentru el. Victor a lăsat-o baltă, deși chestiunea îl sâcâia. I-a spus lui taică-său. ”Or fi aici în America. Trebuie că sunt hârtii,” i-a zis taică-său. ”Am dat o căutare pe Google. Am găsit adresa unuia cu numele nostru de familie și l-am contactat. E din Los Angeles și-i student. Ai lui veniseră de prin anii cincizeci din Siria, și erau originari din Istanbul, nu din Izmir. Nu-mi pare să fi avut nimic în comun cu noi.” ”Poate-i vreo conexiune. Ăla nu-i intrigat de coincidența de nume?” ”Ne-am promis să ținem legătura, da’ nu știu ce să zic. Bunicii ăstuia nu-l avuseseră decât pe taică-său, pe care însă îl crescuse de mic străbunica, văduvă, întrucât ai lui muriseră într-un accident de mașină. S-a însurat cu o croată, maică-sa, și mai încolo s-a dat dispărut cu niște bani de la asociați. Așa că nu știe mai nimic nici de taică-său. Mi-a zis că asta-i toată familia pe care o cunoaște el. Nu știu ce să-l mai întreb, și nici el pe mine. Am cam nimerit într-o fundătură.” ”Studentul n-o fi ultimul mohican. Încearcă și vorbește cu croata.” ”Tata, vorbesc, da’ ți-o spun p-aia dreaptă, nu cred că-s ăștia.” ”Bine. Cu insula ce ai de gând?” ”Deocamdată molfăi ideea.” ”Cine-i tânărul ăsta? Fiul tău?” a întrebat cocoșata din ușă. ”Victor, vecina mea, Jane. El e Victor, fiul meu,” a făcut Marcu prezentările. ”Ești tare arătos. Așa o fi fost și Marcu, da’ nu vrea să-mi arate poze.” ”N-am ce. Nici că ți le-aș fi arătat, dar chiar n-am.” ”Tatei nu-i plac pozele,” a întărit și Victor. ”Mi-a spus. Păcat. Vrei să le vezi p-ale mele?” ”Scuză-mă Jane, eram pe picior de plecare. Tata, când o să pot o să mai am o conversație cu ăla. Poate mă pune în legătură cu maică-sa. Continui să forez. Acum mă duc.” ”Probleme?” s-a interesat baba. ”Ce ai face dacă ai avea un milion două sute de mii de dolari?” ”I-aș plăti p-ăștia de mă țin aici ca să-i scutesc pe copii.” ”Da’ dacă n-ar fi de plătit, ce ai face cu ei?” ”I-aș da copiilor.” ”Dar pentru tine, ce ai face?” ”N-am nevoie de nimic.” ”Da’ altceva decât copii mai știi?” ”Mi-am dorit să le fi ajutat mai mult decât am putut-o face.” ”De ce-s așa de importanți pentru tine?” ”Eu le-am dat viață. Sunt ai mei, și-s responsabilă pentru ei.” ”Pentru cât timp?” ”Pentru cât sunt în viață, și după, de sus, din cer.” ”De ce nu de sub pământ? Cine-ți garantează raiul?” ”Mă rog de iertarea păcatelor.” ”Și cam ce păcate ai avut tu?” ”Ești preot?” ”Poți să-ți închipui c-aș fi.” ”Nu ești, și nu te văd nici că-ți va fi bine. Ai preacurvit. Ți-ai înșelat nevasta.” ”Ăsta-i păcat mare, nu?” ”Este.” ”Păi am fost deja pedepsit. Așa că mergem în rai ținându-ne de mână.” ”Nu cred să treci de poartă.” ”Trecem Styxul împreună.” ”Ce-i Styxul?” ”Apa care desparte lumea celor vii de cei nevii, în împărăția lui Hades.” ”Nu știu ce vorbești. Nu trec nicio apă cu tine.” ”Eh, aveam distracție. Da’ spune-mi, în rai te face din nou tânără?” ”Sigur.” ”Tânără și nudă. Ce te faci că te văd ceilalți? Se trăiește ca la comună?” ”Ai luat-o pe arătură.” ”Da’ ce te faci dacă în loc de douăzeci te face bebeluș? Sau te lasă cum ești? Ce fel de rai ar mai fi ăla de te-ar lăsa să te chinui o veșnicie ca la o sută de ani?” ”Vorbești prostii.” ”Doar întreb. Ai răspunsuri?” ”Uite ce e, consultă un preot.” ”De ce, crezi că-i mai deștept ca noi?” ”El știe.” ”Păi dacă știe el, am știi și noi, nu crezi?” ”Sunt taine sfinte.” ”CIA și Mossadul dezgroapă toate tainele. Una nu rămâne ascunsă.” ”Ce vrei de fapt? Nu-mi place încotro ai luat-o. Îmi lași impresia c-ai fi un necredincios.” ”Se cheamă fie ateu, fie agnostic. Altfel implici c-aș fi vreun musulman, sau hindus, sau mai știu eu ce, da’ ăia-s credincioși, numai nu pupă crucea.” ”Care-i diferența? Sau nu-mi spune, nu mă interesează.” ”Ba îți spun, ca să te luminez. Ateistul neagă apriori existența oricărui zeu. Agnosticul nu zice că n-ar exista, dar vrea dovada. Eh, acum ți s-a aprins beculețul?” ”De care zei vorbești?” ”Suspecții uzuali. Ăia din cer și cei de sub pământ.” ”Nu știu de niciun zeu, deasupra sau sub pământ.” ”Da’ de Dumnezeu și Diavol știi?” ”Îți bați joc. M-am dus.” A luat-o șontâc, șontâc spre ieșire. La ușă s-a oprit: ”Ai un suflet tare întunecos. Nu cred să-ți mai calc pragul.” ‘Doar zice așa’ și-a spus Marcu, punând pariu cu sine însuși că va reveni a doua zi. Era ca un scaiete, odată prins de picior nu se mai desprinde ușor. A pierdut pariul. N-a venit a doua zi, nici a treia, și nici după o săptămână. După fitness s-a oprit el la ea. Ușa grea, rezistentă la incendiu ca toate celelalte era dată de perete, și cocoșata lungită pe pat peste așternut urmărea concentrată ceva pe tabletă. Marcu i-a ciocănit în tăblia ușii. Baba a coborât tableta. ”Ha, cu ce treabă p-aici? Te-au plictisit cărțile alea ale tale savante?” ”Ba cred că m-am rătăcit. Ăsta nu-i salonul meu.” ”Sigur nu e, și o știi prea bine, că d-aia ai bătut în ușă.” ”Am vrut să fiu sigur că nu MĂ deranjez.” ”Cu ce pot să-ți ajut?” ”Cu nimic. Mă duc la mine.” ”Știi să ajungi?” ”Închipuie-ți.” Și s-a dus. S-o ia naiba de cocoșată. S-a dat deșteaptă cu el. O să vină singură. Da’ n-a venit, și asta l-a intrigat și iritat. Și-a luat gândul de la ea. Nu merita atenție. Trebuia să încarce bateria de la scaun și să cheme să-i schimbe butelia. Ginerele s-a întins la vorbă cu Kevin. Amber cu Kara flecăreau despre prostiile pe care Mark le învăța la școală și le practica acasă. ”L-au promovat în nu știu ce ligă de juniori de hochei și acum trebuie să mă fac echipament și să-l duc la antrenamente. Și pe Marge trebuie s-o iau cu mine că n-o pot lăsa singură cu Maggie. Și ăsta nu-și repară odată mașina. Trebuie să mă rog de el să-mi dea mașina mea. E frustrant,” s-a plâns Kara. ”Da’ cât costă reparația?” ”În jur de patru mii de dolari. Mai punem două mii și luăm o mașină de mâna a doua în bună stare. Numai că nu-i avem nici p-ăștia patru, darmite șase mii.” ”Nu mi-ai spus, Mark e mulțumit de laptop?” ”Mulțumit? E încântat. Ce crezi că face? Joacă hochei pe computer.” ”Da’ lecții?” ”Lecții? N-au de niciunele. Chipurile ca să nu-i streseze nu le dau nimic pentru acasă. Vai de mama ei de școală publică. D-aia vreau o școală privată, da-i peste douăzeci de mii pe an. De parcă ar fi universitate. Este strigător la cer.” ”Da’ noi am făcut o universitate fără nicio școală privată.” ”Școala pe care am făcut-o noi nu mai e. Ați distrus-o cu bună știință. Voi!” ”Hei, ne tot taie din buget, ce ai vrea să facem? Te asigur că nu risipim bănuții contribuabililor. Salariile cresc, întreținerea crește, bugetul scade. Asta-i ce se poate. Și curriculum îl facem după directivele venite de la guvernul provincial și cel federal. Nu vă place, votații pe alții, dacă vă închipuiți că o să fie mai bine.” ”Nepotul tău are toate șansele să ajungă mecanic auto.” ”În loc să-l lași să joace game-uri mai bine te-ai ocupa de el să învețe.” ”Știi, Marcu are și el un pic de dreptate cu teoria lui că să nu facem copii.” ”Bunică-tău n-a pus în viața lui mâna pe nimic în casă. Domnul a fost servit. Lasă-l pe el în pace. Și tu nu te mai văita atâta. Cu casa v-ați făcut-o cu mâna voastră.” ”Vorbiți de casă?” s-a interferat ginerele, ”acum dobânda a crescut și vânzările de case au scăzut, dar or s-o coboare că n-au încotro, vânzările or să crească și atunci casa va crește în valoare. Dacă o vindem acum, ieșim în pierdere, dar mai încolo, o să fie câștig. Trebuie doar să ne înnodăm pentru un timp. Amber, oare ai putea să vorbești cu Victor pentru un împrumut? L-am înapoia cu dobândă.” ”Ce vorbești? În optzeci și opt a căzut piața imobiliară la jumate. Știi cât a ținut să revină la ce a fost? Douăzeci de ani,” l-a admonestat Kevin. ”Așa e, dar după, a crescut de cinci ori. Asta n-ai mai socotit-o,” i-a întors-o ginerele. ”Așa ceva nu vorbesc cu Victor. Dar aveți gură. Vă puteți folosi de ea, deși nu vă sfătuiesc. Riscați un răspuns nu tocmai elegant,” i-a replicat Amber tăios. După ce ăștia doi au plecat, Kevin nu s-a abținut: ”Ce tupeu. Știu de câștigul lui Victor și vor să se înfrupte și ei. Dacă ar vinde casa să se mute la una mai mică s-ar face cu cel puțin trei sute de mii de dolari cash în buzunar. Asta ar fi însă să-și recunoască greșeala.” ”Îi putem ajuta cu mașina?” ”Nu, Amber, lasă-i să se descurce. Poate și-or reveni în simțiri.” ”Lara, mi-au trimis contractul. Îl am în față. Zece la sută din încasările de pe vânzarea cărții. Cum îți sună?” a întrebat-o Jennifer. ”Păi, cred că bine, nu? Nu mă pricep. N-am publicat în viața mea o carte. Articole da, fără contracte însă. Da’ important aș zice că e să câștigi audiență.” ”Așa a zis și George. Totuși, o carte ar fi cam la treizeci de dolari. La un tiraj de o mie, m-aș alege cu trei mii.” ”Nu sună deloc rău. La următoarele s-ar putea să-ți crească încasările, și să se cumuleze. Ați acoperi o vacanță pentru toți la Cancun.” ”Hmm, nu m-am gândit. Da’ copiii-s încă prea mici.” ”Ba am văzut sugari pe plajă. Lui Caty cred că i-ar prii.” ”Eh, până strâng banii se face mare.” ”Cum sunteți?” ”George e căzut în computer, Karl se proptește în taică-său, Simone aleargă pisica și n-o lasă în pace, iar Caty când se trezește urlă după lapte. Ne zăpăcesc de cap.” ”În două trei luni o să înceapă și aia mică să mișune dea bușeala prin casă.” ”Da, o să ajung la balamuc.” ”Te descurci tu. Ești tare, înduri. Mama nu vine?” ”Nici nu vrea să audă. Tocmai și-au luat o casă în Jamaica și vor s-o închirieze la turiști. Da’ până atunci tot bagă bani în ea. Nu știu ce speră să scoată din asta.” ”Cum zice Marcu, cine nu riscă, nu frișcă. I se potrivește lui bărbate-meu.” ”Știu, a dat lovitura. Bravo lui! Eu trag câte un bilet de loterie la fiecare chenzină. Până acum n-a ieșit nimic, dar tot insist. ” ”Și eu fac la fel, da’ nu-i spun lui Victor ca să nu-și râdă de mine.” ”Trebuie să te las acum, aia mică face ochi.” ”Felicitări pentru carte, să fie doar începutul a ce va să vină.” ”Mulțumesc.” Jennifer asta era simpatică, dar George era un morocănos de felul lui. Nu stătea la taifas. Victor însă îl plăcea. Poate tocmai pentru că tăcea. S-au strâns în jurul lui Marcu la cimitir. După o slujbă scurtă, sicriele au fost coborâte în gropile excavate cu un buldozer mic ca de jucărie, și asta a fost tot. Marcu i-a cerut lui Victor să-l mai lase singur un pic. Se făcuse frig, dar era înfofolit bine și doar nasul și mâinile simțeau răceala. Anunțaseră că o să și ningă, dar previziunea nu se împlinise. Dacă ar fi dat cu banul, prognoza lui putea fi aceeași ca și a ălora cu sateliții. Tot una. Ai lui nu-i vorbiseră de frate-său. Numele de Aram îi era străin. Și Arshaluis? Nici măcar nu știa cine fusese. Dar acum erau împreună, lângă tata și mama. O să fie și el, la stânga lui taică-său. Și cu asta se isprăvea ce era. N-o să mai fie. Nimeni nu va pierde nimic. Lumea se va tot împiedica în obstacolele vieții și-și va urma înșiruirea de dorințe neîmplinite, precum măgarul căruia i se leagă în față un morcov. Nu ajungea la el niciodată, dar trage înainte. ”Tata, e cazul să mergem. Pe copii i-au luat cu frig.” ”Bine. Unde-i mașina aia?” ”Chiar aici. Șoferul a coborât rampa și te așteaptă.” ”Mulțumesc.” Victor căscase ochii mari. Taică-său nu-i mulțumise niciodată. Era semn de slăbiciune. Și-o fi închipuit că participase la funeraliile proprii. Ce o fi ținut ascuns în sufletul lui, nimeni nu putea ști. I-a răsucit scaunul și l-a pus pe direcția van-ului. Baba se uita la el prin geamul din hol la cum cobora rampa. ”Ai fost la plimbare?” l-a luat în primire de cum intrase. ”Da’ tu ce cauți aici? Păzești intrarea?” ”Vin de la fitness și am văzut van-ul și te-am văzut pe tine.” ”M-am plimbat la lac pe aleile de lângă faleză.” ”Curioasă vreme ți-ai ales. Nu ți-a fost frig?” ”Nu, bate soarele ca primăvara.” ”Te-ai damblagit și tu?” ”De ce, și tu?” ”Iar vorbești în dodii. De unde vii?” ”De la o înmormântare.” ”Prieten, familie, ce?” ”Fratele meu.” ”Ah, da, mi-ai spus c-o să-l aduci, da’ am uitat de unde.” ”Din România.” ”Aha. Unde-i asta?” ”În Belgia.” ”Aha ... da.” ”Nici aia nu știi unde e?” ”N-am fost tare la geografie.” ”Da’ la ce ai fost?” ”Nu m-am omorât cu școala.” ”Văd, că încă ești vie.” ”N-ai decât să-ți bați joc. După cum vezi, am ajuns amândoi în același loc.” ”Aici cam ai dreptate. Cu băieții cum a fost?” ”Care băieți?” ”Păi la școală, n-ai fost curtată?” ”Eu am stat cu fetele.” ”Aa ... ești lesbiană?” ”Cee ...? Nu ți-e rușine? Numai porcării în capul tău.” ”Tu ai spus.” ”N-am spus. Și nu-s, și ești oribil.” ”Ok, nu ești. Da’ pe bărbate-tău cum l-ai întâlnit?” ”La Seneca.” ”Și?” ”Și ce? La lunch în sala de mese am luat loc la aceeași masă că nu mai erau locuri libere și ne-am mai întâlnit odată tot din întâmplare și a treia oară m-a căutat el. Și așa.” ”A fost primul tău bărbat?” ”Da.” ”L-ai înșelat vreodată?” ”Sigur că nu. Ai o obsesie? M-ai mai întrebat.” ”De ce-i așa sigur? Puteai s-o faci, nu?” ”N-am făcut-o, și încetează. Ai o minte bolnavă.” ”Sunt oribil, nerușinat, bolnav la cap și damblagit, și mai ce? Nu mai ai epitete?” ”De ce te porți așa? Am crezut că ești un gentleman. Da’ te străduiești să pari contrariu.” ”Gentleman-ii beau coniac, fumează trabucuri și ridică fustele femeilor. Ce-ți închipui că sunt? Unde mai pui că toți s-au dus la fund cu Titanicul.” ”A fost un film bun. L-am revăzut de câteva ori.” ”Ce ți-a plăcut din el?” ”Romanța.” ”Da, oare de ce te-am mai întrebat.” ”Da’ ție ce ți-a plăcut din el?” ”Cum Cameron a expus clivajul claselor sociale, și cum la primejdie, devenim animale.” ”Și mă rog, ce-i de plăcut în asta?” ”Totuna. Trebuie să chem infirmiera să scoată astea de pe mine. S-a făcut prea cald.” ”Și eu mă duc, că mă lasă picioarele.” ”I-ați un scaun pe rotile.” ”Îl las ălora mai necăjiți ca mine.” O adunătură între care marcant a fost Soros și acoliți de-ai lui au inventat un sistem de marcare al companiilor pe care l-au impus Națiunilor Unite cu acronimul ESG de la ’Environmental, Social and Governance ratings’, în translație ‘Evaluarea politicilor de mediu, ale socialului, și de guvernare.’ Chipurile în astea ar fi fost safe ca investitorii care ar sta pe grămezile de bani fără să știe ce să facă cu ele să-i plaseze în companiile care îmbrățișează cultura începutului de secol denumit ‘woke’ din jargonul celor de culoare, de la ‘wake’, adică fii treaz și apără-ți drepturile. S-a ajuns ca la Disney prințul negru cu prințesa chinezoaică să aibă copiii albi, sau viceversa, mixturi de culoare, orientări sexuale nenaturale și alte abominațiuni. Cum se întâmplă, companiile care sunt oligopoluri nu se uită la consumatori, care oricum n-ar avea unde se duce în altă parte, ci la investitori. Succesul lor se măsoară în capitalul strâns, nu în venitul din vânzări, care rămâne mai mult sau mai puțin constant, tocmai pentru că sunt oligopoluri și n-au concurență serioasă. Iar învestitorii nu-și plasează banii direct în companii. Costurile ar fi prohibitive pentru ei, așa că le plasează unor șmecheri care trag sforile și mituiesc în dreapta și stânga campaniile electorale. Au fost dovediți de atâtea ori că nu se pricep, și că flerul lor mimică rezultatele monezii aruncate pe masă, dar turma de investitori n-au altă alternativă, decât încrederea oarbă. Consumatorii însă nu dau doi bani pe diversitate și inclusivitate, ci pe calitatea produselor și serviciilor. În general, sunt pasivi. Și totuși, ceva s-a trezit în ei. Când o companie enormă de bere a pus la televizor o reclamă cu gay, vânzările i-au scăzut brusc. Nu și-au revenit nici acum. A fost o atenționare. Disney a pierdut peste unsprezece miliarde în ultimii patru ani. O altă atenționare. Etica investitorilor deja-i zdruncinată tare de cele cinci trilioane aruncate în doar ultimele câteva luni în industria de armament. O fi urmând o nouă atenționare? Doar că Marcu n-avea cu cine discuta toate astea. Pe Victor nu-l interesa, pe Amber nici atâta, dar Lara și-a plecat urechea. ”De unde au ăștia grămada de bani dacă nu știu să-i investească? Adică, cum i-au făcut?” ”Din moșteniri și asociații de capital care-s precum afluenții ce se varsă într-un fluviu captat de unii ca BlackRock, Fidelity și Amundi. Ăștia investesc masiv în companiile certificate ESG. De fapt, așa le proptesc.” ”Tot nu mi-e clar.” ”Fii atentă. Văduva moștenește averea de la bărbat-său. Nu știe ce să facă cu ea, dar un prieten care știe pe unul care știe pe altul cică s-ar pricepe. Banii ajung pe mâna ăstuia, ăsta îi dă mai departe la alții mai mari, și se alege cu un comision. Și tot așa, se strâng la vârf și se investesc în conglomerate mamut. Vorbim aici de sute de trilioane de dolari. Un trilion este o mie de miliarde, și un miliard o mie de milioane. Asta ca să ai un ordin de mărime.” ”Ca Bernie Madoff?” ”Oarecum, ca mod de a colecta banii, dar a fost departe de pisc. În plus, nici n-a investit, ci a folosit o schemă piramidală de plăți. Pe lângă rechini, ăsta n-a fost decât un amărât de peștișor auriu dintr-un borcan cu apă.” ”Bine, dar așa le sunt băgate pe gât companiilor valori sociale care pe deasupra mai sunt și inacceptabile unei largi majorități a populației.” ”Da, le târăsc în politică. Milton Friedman le-a atras atenția din anii șaptezeci că rolul companiei este să producă bunuri și servicii. Dincolo de a-și plăti taxele, n-ar avea ce să se vânture în social.” ”Văd că studiezi profund fenomenul.” ”Ce ai vrea să fac toată ziua?” ”Am înțeles că ai pe palier pe una cu care mai conversezi. Cum e?” ”Aa ... nimic de capul ei.” ”Aha, da’ vorbești cu ea.” ”Ca să mai treacă timpul.” ”Victor vrea să mergem sâmbătă să vedem o insuliță. Crede că mi-ar plăcea, da’ nu știu, când am ajunge noi acolo?” ”În weekenduri. Și nu-i departe de Orillia.” ”Adevărat, poate că d-asta-l și interesează.” ”Tata, Kevin se oferă să vorbească cu un paleontolog să stabilească vârsta acestei Arshaluis. Ne-ar da o idee de cine ar putea fi. Ce zici?” ”Adică s-o dezgroape din nou?” ”Păi altfel cum?” ”Tot n-o să știm cu certitudine.” ”Dacă-i apropiată de vârsta bunicului, i-ar fi putut fi soră. Da’ dacă-i mai învârstă, ar putea fi străbunica.” ”Nu cred c-o să știm vreodată. Mai bine las-o așa. E unde trebuie să fie. Altceva nici nu contează.” ”Ești sigur?” ”Ce s-ar schimba?” ”Probabil că nimic.” ”Atunci las-o așa.” De ce ne îngrijim de morți? Ca odată trecuți în neființă, ceilalți să se îngrijească de ce a rămas din noi. Adică ce, niște ciolane? Poate cenușă? Să ne țină în gândurile lor. Și? Care-i consolarea, de vreme ce nu mai suntem? Vanitatea ține de viață. Cât suntem încă vii, ne îngrijim să fim pomeniți, pe cât posibil, de bine. Dar care-i sensul? Odată duși, nu mai contează dacă am lăsat ceva în urmă, și nici de cum vom fi pomeniți. Numai că forța noastră stă în număr și coeziune. Așa se țese societatea. Or familia e un punct nodal. Își are grijă de vii și morți deopotrivă. Trebuie un reper ca să știi unde ai ajuns. N-o faci pentru mort, o faci pentru vii. D-aia i-a vrut aici. Pentru el și pentru ai lui. Să țină familia strânsă. Da’ proasta de Amber nu înțelesese. Nu-i nimic, o să-i explice. Cocoșata l-a vizitat de cum s-a întors de la fizioterapie. Era cu una, mai puțin babă. ”Marcu, fiica mea cea mică, Elizabeth.” ”Mama mi-a povestit de tine. Ești deștept și cultivat, așa mi-a spus. Mă bucură că și-a găsit pe cineva cu care să vorbească chiar vis-a-vis de ea.” ”Așa ți-a zis de mine? Sunt flatat. Mai deunăzi mi-a aruncat-o c-aș fi oribil și damblagit.” ”Asta o fi ca între prieteni.” ”Precis. Cu ce te ocupi?” ”Cu nepoții. Mama m-a adus la compania ei de la șaptesprezece ani. De acolo am ieșit la pensie. Am fost dispecer.” ”Banii au fost buni?” ”Eh, ar fi fost loc de mai bine.” ”Nu-i așa întotdeauna?” A încuviințat dând din cap. Aducea cu maică-sa, da’ n-avea cocoașă și se ținea dreaptă. ”Ești măritată?” ”Da, pe Jonathan l-am lăsat acasă cu copiii.” ”Are grijă de ei?” ”Oo, da, îi adoră.” ”Câți sunt?” ”Șase, doi băieți și patru fete. Adică nepoții.” ”Se înțeleg între ei?” ”Eh, au lucruri de împărțit.” ”Toți avem, nu-i așa? Și d-aia ne scoatem ochii unii la alții.” ”Asta cam așa e. Dacă râvnești la ce are celălalt.” ”Tu râvnești?” ”Nu. Sunt bine. N-am lipsă de nimic din ce deja am.” ”Păi dacă ai, nu duci lipsă. Ce nu ai, acolo-i buba.” ”Răstălmăcești. ” ”Ia reformulează.” ”Peste ce am, n-am nevoie. E bine așa?” ”Da. Așa face sens.” ”Mama, cred că a venit timpul să mă duc să-l eliberez pe Jonathan.” ”Du-te. Eu mai rămân un pic aici cu Marcu.” ”Mi-a părut bine. Multă sănătate,” i-a urat Elizabeth lui Marcu, a pupat-o pe maică-sa și a ieșit din salon. Cum a ieșit, cocoșata s-a și repezit în el: ”Ce părere ai de fata mea?” ”Păi, face ce trebuie. Cred că n-ai de ce te văita.” ”Să mă vaiet? De ce aș face-o? E o fată bună și cu mult suflet. Am crescut-o frumos.” ”Ești mândră de ea.” ”Chiar sunt. Ce, tu nu ești de ai tăi?” ”De ce aș fi? Fac ce fac după capul lor, nu după al meu. Că le iese după cum ar vrea sau nu, nu e meritul meu. Așa că de ce m-aș mândri cu ei? Cum ar fi să mă mândresc cu fii-meu că a câștigat la ruletă cât a câștigat? Care-i aportul meu? Totuna cu a mă mândri cu David făcut de Michelangelo.” ”Michelangelo? Am auzit de numele ăsta. ” ”Tocmai ai câștigat o steluță.” ”Și doar ca să știi, ei ce fac o fac pentru că au învățat în mare măsură de acasă. De aici meritul meu, și de aici mândria mea. Și tu nu mi-o poți lua.” ”Ai crescut copii, nepoți, și acum ai strănepoți. Bravo, ți-ai făcut datoria față de comunitatea globală. Da’ tu cu ce rămâi, pentru tine? Cu mândria?” ”N-am dus-o mai rău ca alții. Și da, sunt cu sufletul împăcat.” ”Ăsta-i spiritul, fată, modestia. Supușii trebuie să fie modești și cu capul plecat. Votezi?” ”A fost una aici. Am votat.” ”Pentru cine?” ”Nu știu, primul de pe listă.” ”Păi erau în ordine alfabetică.” ”Ce contează?” ”Da’ pentru ce ai votat?” ”Nu știu, ceva cu parlamentul.” ”Nu, a fost pentru primărie. ”Totuna-i.” ”Nu-i totuna, votul tău îi poate nenoroci pe alții.” ”Nu văd cum.” ”Ia gândește-te, dacă ăla vrea să taie subvențiile la grădiniță? Strănepoții ți-ar fi afectați.” ”Ce contează un vot?” ”Contează. Mai bine nu votezi deloc. Altfel îi legitimezi.” ”Exagerezi. Cineva trebuie să fie acolo, și nu-s eu aia.” ”Mă rog, e și ăsta un punct de vedere.” ”Aha, este, și-i prima dată că-mi dai dreptate. Mă duc la mine. Am obosit. Trebuie să mă întind.” ”Ți-am mai dat odată dreptate, dar uiți.” ”Când a fost asta?” ”Că am ajuns amândoi în același loc.” ”Aa ... da, vezi? Te dai deștept, da’ nici eu nu-s toantă.” ”N-am zis c-ai fi. Da’ acum du-te odihnește-ți creierașul, e puțin și l-ai muncit prea mult.” ”Ești imposibil.” ”Ba-s posibil. O mostră o ai în fața ta.” Amber s-a dus la Lucy acasă să mai ia din lucrurile copiilor. Unul în fundul gol umbla la frigider. S-a răsucit pe loc cu spatele la el. Ăla a trântit ușa și a luat-o în goană pe scări. După puțin și-au făcut apariția amândoi. ”Mama, el este Stavros. Stavros, ea este mama mea, Amber.” ”Bună Amber, ăă ... n-am știut că vii. Să-ți prepar ceva de băut?” ”Nu, mulțumesc, conduc. Nici eu n-am știut că sunteți acasă. Am venit după lucruri pentru copii.” ”Sigur. O duci pe Emma la repetiție?” a întrebat-o fiică-sa. ”Cred c-o s-o ducă Kevin. Rămân cu Mike. A început să citească din proprie inițiativă.” ”Mi-ai spus. Nu știu cum ai reușit.” ”Cu răbdare. Stavros, nu ți-am văzut mașina pe alee.” ”Am venit cu a lui Lucy.” ”Păi, să mă duc sus să iau ce am de luat și să vă las.” ”Vin cu tine,” s-a oferit Lucy. Numai de lucruri nu le era. ”Ce zici de el?” ”Am văzut mai mult decât aveam nevoie.” ”Lasă asta, da’ cum îți pare?” ”Poate să ai mai mult noroc cu el.” ”Știu, Dumnezeu mi l-a scos în cale.” ”Nu-i de ajuns. Trebuie să-l și poți păstra. Și-a exprimat vreun interes să vadă copiii?” ”Nu, nu încă. O să ajungem și acolo, o să vezi.” ”Ți-o doresc.” Maică-sa nu-i ajuta. S-a dus la bunică-său. ”Marcu, ce trebuie să facă o fată să păstreze un băiat?” ”Să fie jucăușă în pat.” ”Și?” ”Și atât. Intră,” i s-a adresat babei, ”ea e nepoată-mea, Lucy, și are o întrebare.” ”Bună Lucy, la ce pot, răspund.” ”Nu, nu, n-am nimic, doar am venit să-l văd pe Marcu.” ”Ba are. Vrea să știe ce trebuie să facă să-și țină bărbatul legat.” ”Legat, cum? Cu sfoară?” ”Nu, Jane, să n-o părăsească.” ”Aa ... păi dacă vă iubiți, nu-i nevoie de nicio sfoară. Iubirea vă ține împreună.” ”Jane, mă faci să plâng,” a îngânat-o Marcu în batjocură. ”Ăsta-i răspunsul meu. Al tău care-i?” ”Mi-a zis să fiu jucăușă în pat,” a răspuns Lucy în locul lui. ”Iubirea vă leagă. Tot ea vă învață ce să faceți să vă fie bine unul cu altul.” ”În vremea mea a fost un concurs cu aceeași întrebare. Câștigătoare a fost una cu ‘dă-i bestiei să mănânce!’. Atâta pentru iubire.” ”Juriul a fost de bărbați?” l-a împuns cocoșata. ”Eu vă spun ce așteptări are bărbatul. Dacă vă închipuiți că știți mai bine, fie, nu veniți la mine.” ”Lucy, Marcu e hâtru. Își bate joc de toate. Cheia e iubirea. Ține-o aproape de suflet.” ”Mulțumesc, Jane. Dar cum știu că-i reciprocă?” ”O simți.” ”Încearcă apa cu cotul. Vezi să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte,” a sfătuit-o Marcu în zeflemea, schițând un zâmbet chinuit peste obrajii scofâlciți. ”Am să mă rog,” i-a informat Lucy cu evlavie în glas, ”Cel de Sus m-ascultă.” ”Da, fată, El le orânduiește pe toate,” a întărit cocoșata. ”Da, da, dirijează traficul,” a plesnit-o și Marcu deja scos din sărite. ”Lucy, n-asculta de nimeni, fă după cum simți tu că-ți e mai bine.” ”Așa am să fac. Vă mulțumesc amândurora, mă duc acum.” Baba a urmărit-o din priviri până a ieșit. ”Fata a venit după ajutor, și tu ai luat-o în râs.” ”Cum adică? I-am spus-o cum am știut-o, ce am știut.” ”Cum poți fi atât de ... nu știu, n-ai suflet.” ”Ce vorbești? De-i bună la pat, bărbatul revine. Și uite așa, l-a legat. Nu-i mare filozofie.” ”Cred că-i doar bravadă în ce spui. Sau sper!” ”Eh, crezi ce vrei.” ”Nu-ți pasă de ce gândește lumea despre tine?” ”Deloc. Ce, o să scrie pe piatra de mormânt?” ”Nu pot avea o discuție civilizată cu tine. Mă duc la mine.” Își amintea. Mângâia o fofoloancă umedă și caldă și-i dădea fiori. Acum gândul nu-i mai dădea nimic. Bătrânețea îl castrase definitiv. Urâtă boală. Numai moartea te mai cruță de ea. Și ăștia cică să respecte bătrânețea! Nu-i nimic de respectat, decât teama că vor ajunge și ei tot așa. Și atunci se așteaptă la precum au dat: respect și îngrijire. E rezonabil să gândești așa, nu? Da’ pe câinii și pisicile casei ajunși la bătrânețe îi eutanasiem tocmai ca să-i scutim de suferințe. Oamenilor, le prelungim pe cât putem. Ceva nu chiar face sens. Pentru unii mumă, și pentru alții ciumă? Pentru o discuție onestă, trebuie definită nu numai moartea, dar și tranziția către ea. Este cu, sau fără durere? Niciun muritor nu s-a întors să ne spună. Oare? Ăia treziți din comă ne-au spus: nu e nimic. Treziți după anestezie: nu e nimic. Chiar și treziți din somn adânc: tot nimic. Și atunci? Unde-i piedica? În morală? Da’ asta-i înțelepciune colectivă adunată în milenii. N-o să-ți omori bătrânii cu sabia, că doar o să ajungem și noi ca ei, deși unii au făcut-o să moștenească tronul și averea. Acum însă avem alte mijloace, și anestezicele sunt de bază să te cruțe de durere. Numai că frica persistă. Frica de dincolo, frica de tranziție, frica de impunere. Ce te faci dacă în loc de voluntariat, în loc să mai ieși la pensie, te omoară ca să nu mai consumi resurse? La gradul de stupiditate al guvernaților din zilele noastre, ideea le-ar putea surâde. Le-ar umfla bugetul pentru înarmare. Astea i le spunea doctoriței în timp ce-l consulta. ”Marcu, jurământul pe care l-am făcut este să te țin în viață. Degeaba bați în piuă apa.” ”Da’ ca om, n-ai nicio părere? Nu ca doctor, ca om.” ”Omul la care te referi e doctor. Rămâne cum am stabilit.” ”Da’ cu câinii și pisicile cum rămâne? Și ăia-s doctori, nu?” ”Ei nu-s legați de jurământul lui Hipocrate.” ”Da, primul lucru, nu face rău. Da’ cum discerni dintre ce-i bine și ce-i rău?” ”Marcu, să zică alții mai deștepți ca mine. Eu fac ce mi se spune din practică că-i bine.” ”Păi, dă-i înainte, ține-o pe a ta.” ”Starea ta e stabilă, medicația rămâne aceeași, revin luna următoare. Deși ai refuzat-o, terapia ți-ar fi ajutat.” ”Fac terapie cu baba de vis-a-vis.” ”De cine vorbești?” ”De Jane.” ”Nu-mi e pacientă. Nu știu de ea.” ”N-ai pierdut nimic.” ”Păi și atunci despre ce terapie vorbești?” ”Na că tac.” ”Rămâi cu bine.” Abia se așezaseră la masă când de sus s-au auzit plânsetele lui Chris. Olivia s-a ridicat instantaneu și a urcat la ăla mic. ”Ce-i?” a întrebat Sevag. ”Probabil crampe,” i-a răspuns prompt Lara. ”De câte ori plânge ziceți că are crampe. De unde știți?” ”Se închircește și strânge din mânuțe.” ”Și ce? Poate fi altceva.” ”Abia l-a văzut pediatra. Stai liniștit, n-are nimic.” ”Lara, pentru sâmbătă am aranjat să vedem o proprietate la Perry Sound. Nu-ți face alt program,” i-a cerut Victor. ”Nu-mi fac. Cât cer pe ea?” ”Un milion.” ”Da’ nu se încurcă. Ce are?” ”Insulița și o cabană care cică-i modernizată. O să vedem. Din poze nu mă dumiresc.” ”Păi arată-ne și nouă.” ”Ți le-am trimis de dimineață prin email.” ”Aa ... n-am apucat. Stai așa.” Sevag s-a apropiat de maică-sa să vadă și el. ”Arată fain, îmi place,” și-a dat verdictul după primele trei poze. Lara s-a uitat la toate. Erau peste douăzeci. ”Arată bine, și pe dinăuntru, și p-afară. Pontonul este de efect. Da’ ne trebuie și barcă.” ”Are una, da’ o vinde separat. Cere pe ea o sută douăzeci de mii, că cică are nu știu câți cai putere, cu structură acoperită și radar. Cred că putem găsi ceva mai ieftin. Și la ce ne-ar trebui radar?” ”Dacă-i ceață pe lac?” s-a dat isteț Sevag. ”GPS-ul nu-i bun?” a sugerat Lara. ”Mama, acum te-ai trezit că știi să și navighezi?” ”Faceți cum știți. Am pus și eu o întrebare, atât.” ”Adevărul e că nu știm. Mai întâi să vedem proprietatea, după aia barca,” a concluzionat discuția Victor. S-au apucat să mănânce. Kevin, Amber și cu copii lui Lucy i-au vizitat pe George și Jennifer. Voiau să-i vadă pe ei și pe nepoți. Simon a tras-o imediat pe Emma să-i arate trenulețul lui. Asta se uita de sus la el. Nu mai putea ea de locomotiva Thomas. Karl s-a apropiat de Mike. Fiind mai mare ca el avea autoritate. ”Jennifer, mi-a plăcut povestirea ta. O să contactez publicistul ca odată scoasă s-o distribuim la bibliotecile școlilor. Și nu-mi mulțumi că nu-ți fac un favor, chiar e bună.” ”Ba cum să nu-ți mulțumesc, cine s-ar interesa de ea? Sunt cu miile pe piață.” ”Nu-s cu miile, și nu toate au merit. A ta are. Rămâne așa.” ”Ai început să lucrezi la următoarea?” s-a interesat Kevin. ”Am ceva în minte.” Eh, mai mult de atât Kevin nu era să facă conversație. George era ocupat cu băieții să le arate jocuri pe computer. N-au stat mult. În mașină Mike le-a făcut apologia că uite ce jocuri avea unchiul George. Bunicu’ de ce nu? Amber s-a răsucit în scaun: ”Nu tot ce ne dorim putem avea. Mulțumiți-vă cu ce se poate.” ”Păi dacă ei au, se poate,” a filozofat Emma cu emfază. ”Unchiul George a zis că dacă accepți le instalează și la tine,” a insistat Mike. ”Fiecare să-și vadă de computerul lui. N-ai ce să-ți pierzi vremea cu prostii.” ”Da’ și trenulețul lui Simon e o prostie,” i-a luat Emma apărarea lui frate-său. ”Nu vă certați pe nimic, că nu-i.” ”Da’ când ne întoarcem la mama?” a mușcat Emma. ”Are mult de lucru, d-aia un timp stați cu noi.” ”Da’ putem sta cu Alvin.” ”Alvin e plecat pentru un timp.” ”Unde?” a întrebat Emma imediat. ”Cu treburi, business.” ”Și când se întoarce?” ”Nu știm.” ”Nu-i ce spui. I-am auzit. S-au certat,” i-a aruncat-o Emma. ”Dacă știi așa de bine, de ce mai întrebi?” ”Vrem cu mama acasă,” i-a spus-o hotărât. ”Când mama o să poată, acolo vă veți duce. Până atunci aveți de așteptat. Și tu ești destul de mare să înțelegi lucrurile astea mai bine.” ”Înțeleg că mama ne-a abandonat.” ”Nu-i adevărat.” ”Atunci de ce suntem cu voi?” ”Mama trece printr-o perioadă dificilă la office. Toți trebuie s-o ajutăm cum putem. Și voi. Când se va mai elibera, o să vă ia la ea. Ți-e clar acum?” Nu era nimica clar. Da’ măcar până acasă au tăcut. ”Sevag, nu vrei să vezi și tu insulița? Eu vreau. Hai și noi,” i-a ciripit Lisa în telefon. ”Păi, și cu cine lași copiii?” ”Cu John. Se descurcă el. În weekend e acasă.” ”Hmm, un drum de trei ore în aceeași mașină? Garantat o să iasă cu scandal.” ”Ba dacă-ți ții limba n-o să iasă cu nimic. O să fie ca pe vremuri.” ”Păi tocmai, exact asta ziceam. Când a fost altfel?” ”Când îți udai scutecele și nu știai decât să gângurești.” ”Tu ai fost mai brează? Ai fost înaintea mea. Ești o babă.” ”Mergi?” ”Bine, vorbesc cu tata.” ”Nu cu tata, deșteptule, las’ că vorbesc eu cu mama.” ”N-ai decât. Trimite-mi text. Da’ ce avea dacă vorbeam cu tata?” ”Te-ar trimite la plimbare. Ar zice că ce-ți bagi nasul.” ”Păi ar cam avea dreptate. E decizia lor. Noi am fi doar spectatori.” ”Așa e, dar vreau să fiu acolo să văd pentru mine. Și ce-i al lor e al nostru, și ce-i al nostru e pus deoparte.” ”Așa vă învață ăia la Economie?” ”Numai p-ăia de ajung bancheri.” S-au dus toți patru. Pe drum n-a fost niciun scandal. Victor a dat muzica atât de tare că nu s-ar fi putut înțelege între ei. Agentul imobiliar îi aștepta cu un iaht închiriat. Afară un vânt tăios le lua răsuflările, da’ în cabină era cald. Traversarea a durat juma de oră, și la ponton agentul a legat strâns barca cu o parâmă. Au coborât. Grămada de bolovani era acoperită cu jnepeni, și cabana cu geamuri fumurii le-a apărut cu mult mai impozantă decât o văzuseră în poze. Structura era din bârne groase de lemn date cu baiț. În față era o terasă largă tot din lemn, pe care s-ar fi putut aranja mai multe mese. Vara ar fi fost un deliciu să lenevești sub umbrele. Înăuntru deschiderea era ca a unei catedrale. În cămin era făcut focul. Mobilierul era nou, dar cu patină de vechi. Fiecare din cele patru dormitoare își avea baia completă, și spațiu era cât să mergi cu bicicleta. În timp ce fetele căscau gura, bărbații au verificat structura, panoul electric, centrala termică și rezervorul septic. Au găsit totul în bună ordine. ”Vila-i în condiție impecabilă. Pare veche, dar totu-i nou,” și-au dat verdictul, ”vouă vă place?” ”Ne place. E superbă.” ”Bine, ne întoarcem,” i-a zis Victor agentului. Avea de luat o hotărâre, dar nu era nicio grabă. Avea să se gândească. Cocoșata a intrat peste el ca la ea acasă. ”Băiatul m-a vizitat și am vrut să ți-l prezint dar tu erai jos și el nu te putea aștepta că avea nu știu ce treburi la office. Sunt foarte ocupați că se apropie sfârșitul de an.” ”Păi cât mai sunt în viață e timp, nu?” ”Vreau să-l cunoști. Pe undeva aduce cu Victor al tău.” ”Victor al meu n-are nici șaizeci. Al tău cât are?” ”A făcut șaptezeci în vară.” ”Vezi? O fi mai înțelept.” ”E foarte deștept. Are grijă de banii oamenilor.” ”Unde, la bancă?!” ”Da.” ”Aha ... ăă ... foarte frumos din partea lui.” ”Noră-mea-i mai colțoasă. E bună la suflet, numai că mă ține mai la distanță. Ea are facultate, și eu n-am. Eh, pierderea ei. Puteam s-o fi ajutat mai mult cu nepoții. Da’ cu de-a sila nu se poate, nu?” ”Așa e.” ”Zici așa, da’ nu te interesează. Greșesc?” ”Nu.” ”Dacă nu i-ai fi avut pe Victor și Amber, acum ai fi fost singur.” ”Singur sunt și cu și fără ei. Toți suntem singuri cu noi înșine.” ”La șase e o văduvă de optzeci și opt de ani fostă profesoară de muzică. Vrei să urci cu mine s-o vizităm? Are multe de povestit.” ”Nu.” ”Da’ ce vrei să faci?” ”Să citesc Codul lui Hammurabi.” ”Ăsta cine mai e?” ”A fost un rege al Babilonului și a scris un cod de legi acum trei mii șapte sute de ani, care a fost preluat de Moise, și după cum Marșul Nupțial al lui Mendelssohn copiat notă cu notă după Wagner a proliferat în societate, tot așa au proliferat și legile ăstuia între creștini.” ”Nici pomeneală. Lui Moise legile i-au fost dictate de Dumnezeu.” ”Mai degrabă vin din Mesopotamia, de la Codul Sumerian al lui Ur-Nammu scris acum patru mii de ani. Și și ăstuia, și lui Hammurabi, le-au fost revelate de zeul cel mai puternic al zilei. Așa că nu-i nicio disonanță. Toți reprezentau puterea divină. Doar erau unșii Domnului și aveau ușa deschisă la El, nu-i așa?” ”Ce-ți veni să scormonești între toate astea?” ”Din discuția cu doctorița mea am ajuns la jurământul lui Hipocrate.” ”Asta în loc să-i spui ce te doare?” ”Lista ar fi fost prea lungă.” Kara și-a vizitat părinții fără soț și fără copii. ”N-o mai pot duce așa. N-am cum s-o duc pe Marge la grădiniță și ne sufocă cheltuielile casei. Bărbate-meu știe c-a greșit, da’ nu vrea să dea înapoi. Și eu fără servici n-aduc nimic în casă. Trebuie să luăm o femeie care s-o ducă pe aia mică la grădiniță, ca eu să mă pot întoarce la office. Da’ pentru asta trebuie să-i dăm mașină. Și eu am nevoie de una. Cu zece mii ne-am putea pune pe roate. Ne-ați putea ajuta cu banii ăștia?” Amber s-a uitat lung la Kevin. Ăsta n-a mișcat. ”Kara, banii ăștia tot n-o să-ți ajungă. Poate te înnoadă un timp, da’ n-o să vă fie mai bine. Nu-i vorba de zece mii. Banii ăștia îi avem și vi-i dăm. Dar Marge mai are doi ani până să meargă la școală. Odată venită de acolo, cine s-o preia până ajungi tu de la office? Deja îi am pe Emma și Mike la noi. Poate până atunci Lucy să-i ia la ea, dar nu pot promite să mă ocup și de Marge. Gândește-te că vei avea nevoie de femeie și pe mai încolo. Și veți rămâne tot așa, strânși cu banii, ani de aici înainte. Asta cât la bancă plătiți cinci mii pe lună. O casă ca a noastră v-ar costa jumate, ca să nu mai vorbesc cu cât cash v-ați face. Kevin, de acord?” ”Zece mii?” ”Zece mii.” ”Să nu mai veniți cu cerșitul la noi, că nu veți mai primi nimic.” ”Vă mulțumesc.” ”Lara, mâine seară la șase vine agentul să semnăm oferta. Sper că nu te duci la Lisa.” ”Trebuie să semnez și eu?” ”Păi, sigur, dacă o vrei. Dacă nu, spune-mi și contramandez.” ”Ba mi-a plăcut. Întrebam doar ca act, dacă-i necesară semnătura mea.” ”Este.” ”Bine. Unde vine, aici?” ”Aici.” ”Da-ți place și ție, nu? Adică n-o iei doar că-mi place mie.” ”O iau că ne place, nouă și copiilor. O să ne petrecem weekend-urile acolo.” ”Îmi sună bine. Da-i cam aproape de Orillia.” ”Fără Orillia nu era deloc. N-aveam de azvârlit un milion pe niște bolovani.” ”Trebuie să pregătesc ceva? Să cumpăr niște ceva de ronțăit?” ”Nimic. Doar semnăm hârtiile și gata. Și stai liniștită, are cinci la sută comision.” ”O să-i spun Oliviei s-o țină p-aia mică sus.” ”Foarte bine faci. Agentul mi-a spus că a vorbit cu agentul proprietarului și că mai au o singură ofertă, da-i sub a noastră. Așa că odată ce semnăm, o avem.” ”Da’ cu barca? Cum rămâne?” ”E separat. Nu-i prin agent.” ”De ce să n-o incluzi în ofertă?” ”Vorbim mâine cu el. Nu știu dacă o să accepte.” ”Cum e să ai insula dacă n-ai cum ajunge la ea?” ”Sunt ambarcațiuni de închiriat. Cu ce crezi c-am ajuns acolo?” ”Da’ când îngheață lacul, cum mai ajungem, cu sania trasă de reni?” ”N-ai văzut în port spărgătorul de gheață? E ditai vaporul. Pentru asta e acolo.” ”Ăla roșu?” ”Ăla.” ”Și eu de unde să fi știut că-i un spărgător de gheață?” ”Dacă mă întrebai îți spuneam.” ”Proasta de mine, am uitat. Tu le știi pe toate.” ”Nu te înțeleg. Te plictisești și ca să treacă timpul pui de o ceartă?” ”Stai liniștit. Din contră, sunt foarte mulțumită. O să avem ‘căbănuța’ noastră.” ”Nu-mi pare așa mititică precum o descrii.” ”Doar o alintam. E ca și a noastră, nu?” ”Din ce a zis agentul, așa pare.” ”Hai la culcare.” Stavros și-a exprimat curiozitatea de a vedea copiii. Lucy s-a făcut roșie toată. S-a dus imediat la baie s-o sune pe maică-sa să-i spună fără s-o audă grecul. ”Vrea să vadă copiii,” i-a zis, abia trăgându-și sufletul. ”Păi cum facem, ți-i aduc eu?” ”Da, în seara asta.” ”Să-i spun lui Emma sau să-i fie surpriză?” ”Spune-le că Alvin a plecat și că mama are un nou prieten. Mă gândesc că-i mai bine așa. Tu cum zici?” ”N-am fost în situația asta. Nu știu. Da’ fac cum zici.” ”Cred că-i mai bine să știe dinainte.” ”Atunci le spun.” În mașină le-a spus precum se înțelesese cu Lucy. ”Ăsta-i al treilea,” a remarcat Emma. ”Da’ Alvin de ce nu mai e? Unde a plecat?” a întrebat Mike vizibil stresat. ”S-au certat, prostule,” i-a răspuns Emma cu voce iritată, ”ți-am spus că i-am auzit.” ”Nu-l speriați că poate n-o să vrea să rămână cu mama și o să ajungeți înapoi la noi. Dacă vreți îndărăt acasă, purtați-vă frumos cu el și vorbiți puțin.” Nu era al treilea, era al patrulea, dar Emma era prea mică pe atunci să-și aducă aminte. Măcar de ar merge cu ăsta, dar prea se potriviseră toate ca să fie și adevărat. Nu poți știi însă niciodată cum se orânduiesc lucrurile astea. Așa că Amber spera cu precauție că o ieși ceva. ”Eu sunt Stavros. Emma, nu mi te-am închipuit așa. Ești deja domnișoară. Mike, semeni mamei leit. Cu ce vă ocupați? Luați-o pe rând.” ”Sunt în a cincea și am prietene și mă pregătesc pentru un rol într-o piesă montată de școală pentru Crăciun.” ”Și care-i rolul?” ”Sunt paj.” ”Aveți multe repetiții?” ”Destule. Mă duce când bunica, când bunicu.” ”Și tu, Mike?” ”Facem decupaje să împodobim pomul de la școală.” ”Le colorați?” ”Sigur.” ”Ai prieteni?” ”Ăă ... am.” ”Nu ești sigur?” ”Se mai schimbă.” ”Asta până-i găsești pe cei adevărați.” A dat din cap. Fusese instruit să nu vorbească. Așa că a ținut în el. După plecarea lor, Lucy l-a așteptat pe Stavros să zică ceva. ”Sunt frumoși, mintea le merge și sunt bine crescuți. Bravo ție!” ”Mulțumesc.” A trebuit să se așeze. De emoție îi tremurau picioarele. Poate că mai trecuse peste un prag, da’ asta numai Bunul Dumnezeu știa. Dacă a văzut că baba nu se mai arăta, a căutat-o el. ”Ha, cu ce treburi p-aici, stimabile?” ”Am vrut să văd dacă mai sufli.” ”Mai suflu. Îmi odihneam creierul cel mic.” ”De ce, p-ăla mai mare îl ții în sertare?” ”Nu, ăsta-i tot ce am. Dar m-a adus până aici.” ”Nu te văita, nu-ți trebuie mai mult.” ”Am lucrat cu trei sute de șoferi la autobază. Toți s-au purtat cuviincios cu mine. Tu însă nu știi cum să mă mai insulți. Da’ nu face nimic, nu doare.” ”Dacă nu mă vrei aici, pot să mă întorc la mine.” ”Dacă mai scoți vreo vorbă despre ăă ... Hammu ... Hammu ... cum naiba-l cheamă, ăla cu legile, poți să te duci. Nu-s deloc interesată.” ”Da’ ce-i de interes pentru tine?” ”Copiii, nepoții și strănepoții.” ”Aha. Bine. Mă întorc la mine.” ”Stai. Câți strănepoți ai zis că ai? Treisprezece? Le știi numele?” ”Curios, și fiică-mea, Amber, m-a întrebat același lucru.” ”Și?” ”Le știu numele la toți. Și ce dacă? Ți-am zis că am memorie bună.” ”Și nu-ți umple inima?” ”Tensiunea o am joasă dar stabilă. Abia mi-au controlat-o.” ”Îți bați joc. Dar o faci ca să te aperi. Ți-e frică să nu te înmoi.” ”Și altceva ce mai știi despre mine?” ”Arogant! Te dai deștept c-ai citit o grămadă. La ce-ți ajută? Să-i îndepărtezi pe ceilalți. A ști nu-i totuna cu a fi deștept. Ai dus-o tot într-o depravare. Nu-ți pasă de nimeni și nimic. Da’ fără dragoste, ești sterp. Cu toată tensiunea ridicată, joasă sau cum ți-o fi.” ”Dragoste? Hai să-ți spun. După Kun, uite cum și-au imaginat grecii că am ajuns să fim. Cică din Haos s-ar fi zămislit zeița Geea, adică Pământul. Și tot din Haos ar fi luat naștere o putere fără margini, anume Eros, dragostea, care însuflețește totul. Și noi am fi produsul ei. E foarte frumos, nu? Da’ grecii, cu toată dragostea lor, de nu și-ar fi pus sclavii să sape minele de argint și n-ar fi făcut comerț și nu s-ar fi înarmat până în dinți, Alexandru n-ar fi cucerit Persia și n-ar fi ajuns până în India, și n-am fi auzit de ei. Cam asta-i cu dragostea, e limitată, nu în scop, ci în mijloace.” ”Ce am eu cu grecii? Ce-mi spui de ei?” ”Apropos de sterp.” ”P-asta ai pus-o la inimă. Foarte bine, a fost cu intenție.” ”Eh, m-ai scărmănat un pic. Mă duc să-mi văd de tensiune.” ”He, he, vezi, s-o mai fi ridicat cu o linie.” N-a controlat nimic. Da’ poate cocoșata să fi avut ceva dreptate. N-ajunge să știi. Trebuie să le poți lega. Presupune deja talent. Ăsta-i darul, ăsta-i harul! Computerul o fi știind, trebuie însă să-i spui cum să le lege. Așa și cu oamenii. Trebuie să le arăți cum, că altfel sunt cam rătăciți. Inventatorii și iluminații sunt puțini. Ne folosim de descoperirile lor fără o vorbă de mulțumire. Pe cei mai mulți îi lăsăm uitați în negura timpului. Doar unii răzbat de rămân cu numele ancorat în memoria generațiilor. Ce știm însă de ăia de au inventat busola, praful de pușcă, vela și cârma sau sistemul binar? Au fost înghițite toate în patrimoniul universal. Da’ în zilele noastre unul a încercat să patenteze leagănul. Da, ăla de se atârnă de o creangă de copac și te dai în el huța huța. Stai și te minunezi, ce am fost și unde am ajuns? O fi pe meritate. În loc să-l răsplătim p-ăl’ de inventează roata, banii se duc la cei de împing la ea. ”Marcu, de Crăciun ne-am gândit să invităm la noi toată familia. Dacă ai vrea, am putea aranja cu ăștia să te aducă și pe tine să serbăm împreună. Ce zici?” l-a întrebat Lara. ”La voi? Păi încăpem cu toții?” ”La masă nu chiar, dar ție sigur o să-ți facem loc.” ”N-am nimic împotrivă.” ”Mă bucură să aud. Mă duc să vorbesc la administrație și mă întorc.” O cină cu toată familia! O fi ultima, mai ști? Orice faci, poate fi ultima dată. N-ai s-o știi niciodată. Oare baba ar veni? S-a dus la ea. ”Îți lingi rănile? Am leac. Te invit la petrecerea de Crăciun cu familia mea. Ți-ar surâde?” ”Când ar fi asta?” ”Păi, de Crăciun.” ”Chiar în ziua de Crăciun?” Hmm, așa presupunea, dar nu era sigur. A sunat-o pe Lara. Era chiar în ziua de Crăciun. ”Ei, ce zici, vii?” ”Mă simt onorată. Mulțumesc, vin.” ”Foarte bine. Mă întorc la mine s-o aștept pe Lara.” ”Nora?” ”Soția lui Victor.” ”Aha.” ”Vrei s-o cunoști? Vino cu mine.” Lara s-a întors cu un zâmbet pe față. ”Lara, ea este Jane, vecina de vis-a-vis. Tocmai am invitat-o și pe ea la petrecerea de acasă și a acceptat. Vanul ne va duce și ne va lua pe amândoi odată.” ”Îmi pare bine să te cunosc, Jane. Marcu mi-a zis de tine. Pare-se că aveți multe să vă spuneți.” ”El are mai multe de zis decât mine.” ”Cum altfel? E un cititor vorace.” ”Numai nu-s cărțile pe care să le citesc eu. Sunt prea deștepte pentru mine. Da’ mă uit la filme, și el nu. Așa că avem ce vorbi. Hai să-ți arăt niște poze.” ”Sigur.” ”Asta-s eu la treizeci, și aici eu cu bărbate-meu.” ”Cred că poza asta te încălzește.” ”Da, uite, și aici, cu copiii. Ți-a spus Marcu? Ei mă țin aici.” ”Ești mândră de ei.” ”Sunt. Da’ Marcu și-a râs de mine. Tot timpul își râde de mine. Da’ știu că în sufletul lui ține la voi, numai n-o spune.” ”Eh, așa-s bărbații, își încapsulează sentimentele nu care cumva să etaleze slăbiciune.” ”Da, da’ noi îi putem citi mai bine.” ”Jane, acum înțeleg de ce v-ați apropiat unul de altul. Mă bucur că te-am cunoscut și vă așteptăm la noi.” ”Mulțumesc.” Rămași singuri s-au studiat un timp pe tăcute. ”De ce ai vrut să vin cu tine?” ”Ca să-mi cunoști familia.” ”Da, da’ de ce?” ”Să-ți faci o idee de cine sunt.” ”Adică, de ei sau de tine?” ”Ce despici firul în patru? Preferai să-ți petreci Crăciunul în salon de una singură?” ”De unde știi? Poate că aș fi petrecut cu ai mei.” ”N-ai spus nimic. Dacă vrei cu ai tăi, du-te, eu nu te rețin.” ”Fii-meu pleacă în insule și fetele sunt invitate fiecare în altă parte.” ”Atunci care ți-e problema? O să auzi la vorbe de să-ți ajungă toată săptămâna.” ”Nu-mi spui?” ”Ce să-ți spun, Jane, ce aștepți de la mine? Sunt mai mulți adunați, clămpănesc din gură fără pauză, beau și îndeasă în ei ca disperații, se învârt după copii, și noi după trei ore îi lăsăm cum i-am găsit. Ce-ți închipui?” ”Bine, e ca tine. Mă retrag la mine. Mulțumesc de invitație.” Ce naiba voia de la el? O lua ca să nu fie singur, că ceilalți sigur n-aveau ce-i vorbi. Așa, doar se mai distra pe seama ei. Ce-și închipuia altceva? ”Stavros, mătușă-mea organizează Crăciunul la ei. O să vină toată familia și o să fie înghesuială și hărmălaie. Dacă nu vrei, nu mergem.” ”Și copiii?” ”Dacă nu cu noi, îi aduc ai mei.” ”Merg. Mergem și îi luăm pe copii cu noi.” ”Ești sigur?” ”Când vorbesc, o spun direct. Nu-s cu două înțelesuri. Asta trebuie să înveți.” ”Am multe de învățat de la tine.” ”Ești tare dulce și țin mult la tine. Și nu-s așa de complicat.” ”Cum de te-ai uitat la mine?” ”Ca la oricine. Numai chimia a fost diferită. Reacția a fost instantanee.” ”Uf, știi să convingi o fată.” ”De ce nu-ți ții copiii aici?” ”Emma se poate descurca, dar pe Mike nu-l pot lăsa doar cu soră-sa după școală.” ”Ia o femeie.” ”Ăă ... nu-mi pot permite.” ”O plătesc eu, și mă mut aici. Cum îți sună?” ”Of, Stavros, te iubesc. Îngerii te-au trimis la mine.” ”Ba am venit cu mașina. Nu te lua după taică-meu, că nici el nu crede ce spune. E în consiliul parohial ca să spele bani. Da’ vezi să-ți ții gura. Să nu scoți o vorbă.” ”Dacă nu pentru tatăl tău, cum ne-am fi întâlnit? Îi sunt recunoscătoare.” ”Bine, vino lângă mine.” George era absent ca de obicei. Clămpănea în tastatură cu ochii aruncați pe ecrane. ”George, am nevoie de un pic de atenție de la tine,” s-a foit Jennifer în spatele lui. ”Sunt numai urechi,” i-a zis, continuând să bată în taste. ”Nu așa, oprește-te un pic.” ”M-am oprit. Ce e?” ”Mătușă-ta ne invită de Crăciun la o reuniune de familie. Vor să petrecem toți împreună. Îl aduc și pe unchi-tău. Mergem, nu?” ”Ce mai vor de la Marcu de nu-l lasă în pace? Și cu Caty ce facem?” ”O punem să doarmă lângă Chris.” ”Aa ... bine, și eu ce trebuie să fac?” ”Păi, să stai cu copiii cât mă duc după cadouri. Da-s multe, așa că o să dureze.” ”Ce ar fi să le comanzi de pe Amazon? N-ai mai avea de plecat nicăieri.” ”Ne-ar costa mai mult.” ”Dacă nu termin ce am de făcut aici, ne va costa și mai mult.” ”Tu realizezi câte sunt? Într-o singură cursă nici n-or să încapă. Și trebuie să le împachetez frumos, fără să mă vadă copiii.” ”Le comanzi de pe Amazon, și cât ăștia mici dorm, le împachetezi. E bun planul? Eu le duc la Victor.” ”Te fofilezi. Ce-ar fi să participi un pic și să m-ajuți?” ”Jennifer, ce aștepți, să le împachetez eu? Te asigur că asta n-o să vrei. Cu copiii? Care-i problema, cât ei dorm, tu-ți faci treaba. Și ți-am promis că de dus, le duc eu. Fii fată bună și lasă-mă te rog să lucrez acum, că-s strâns rău cu timpul.” ”Păi tot timpul ești strâns cu timpul, noi când mai vorbim?” ”Cum termin.” ”George, orele de office sunt de la nouă la cinci. La tine se întind până la miezul nopții. Cum reușești? Îți dau prea mult de lucru?” ”Bine, ai dreptate. Uite ce e, încerc să pun pe picioare o companie de software. Fac programe pe care deocamdată le public pe gratis la Canonical. Dar nu va fi așa o veșnicie. Odată ce-mi construiesc un nume, oferta mea va fi pe bani. D-aia mă zbat. Nu ți-am spus că încă nu-s acolo. Acum înțelegi?” ”Bine, dar câștigi foarte bine. Ce ne trebuie mai mult, ba pe deasupra și cu risc?” ”Nu-i vorba că ne trebuie sau nu, ci că eu, eu pot mai mult.” ”Tot ce-ți cer e să găsești o balanță să ne faci loc mie și copiilor. Altfel, la ce-i bună toată zbaterea? Sau noi nu contăm deloc?” ”Pentru noi o fac, să ne fie mai bine.” ”George, ascultă-mă, ne este foarte bine. Nu-ți cer să te oprești, ci să slăbești ritmul. Nu-i bine nici pentru sănătatea ta, și nici pentru sănătatea familiei tale. Mai gândește-te.” Nu asta voise, dar acum că-și vărsase icrele se simțea mai bine. Cum avea să le lege George, nu știa, dar măcar îl atenționase. S-a pus pe căutat la Amazon. Victor se făcuse și cu iahtul. Nu cu cât sperase, da’ nici cu cât ceruse proprietarul inițial. Lara cu Olivia erau încântate. Aveau o ‘căbănuță’ înconjurată de apă. ”Când primim cheia?” l-a întrebat Lara. ”Când avocatul ne anunță că ăla și-a încasat banii.” ”Și când va fi asta?” ”Lara, depinde de bancă când face transferul. Probabil trei zile, dar poate fi și o săptămână.” ”Și după, când mergem?” ”În primul weekend, dacă ești liberă.” ”Sunt, și Olivia și Sevag și Lisa cu John. Suntem ‘disponibili’.” ”Serios? Da’ trebuie să fiu și eu.” ”Nu te juca cu noi. O inviți și pe Amber?” ”De ce?” ”Nimic, doar întreb.” ”Mai încolo. Dar trebuie să luăm cu noi așternuturi și o grămadă de mărunțișuri. Ce ar fi să te ocupi și să faci o listă? Și din alea de bucătărie, nu uita, că acolo nu cred să poți comanda pizza.” ”Adică mă pui să gătesc în vacanță?” ”Nu, poți s-o faci înainte și încălzim la microunde.” ”Hmm.” ”Ce nu-ți convine?” ”Bine, bine, fac lista cu fetele. Da’ ai barbecue, poți să frigi niște carne pe el.” ”Pe vremea asta îngheț până se face.” ”Sunteți trei bărbați, vă descurcați.” ”Nu știu dacă avem butelie de gaz.” ”Păi ia-o de acasă. Găsești numai scuze ca să nu faci nimic.” ”Ce ai pățit de ești atât de surescitată?” ”Tu nu ești?” ”Uf! Victor unde e?” ”S-au culcat.” ”Va trebui să conducă. Și John. Avem nevoie de trei mașini să cărăm lucruri.” ”Am să le spun.” ”Mă bucură entuziasmul tău pentru insuliță. Măcar cu atâta să mă aleg.” ”În locul tău nu m-aș văita. Cred că te-am tratat bine.” ”E loc de și mai bine.” ”Nu fii ingrat.” ”Nu-s. Și John s-o fi culcat?” ”Da’ ce ai cu ei?” ”Cred că înainte să mergem cu toții ar trebui noi băieții să inspectăm iahtul. Nici nu l-am văzut și nici nu cred c-am ști să-l manevrăm.” ”Păi și când vreți să faceți asta?” ”D-aia vreau să vorbesc cu ei. Să văd când sunt liberi.” ”Ce să vă mai duceți, ca să aveți de unde vă întoarce? Mergem cu toții. Trei bărbați veți putea manevra o barcă. Are un motor și o cârmă, ce vă trebuie mai mult?” ”Liniștește-te, nu te ambala așa.” ”Nu mai tergiversa. Weekendul ăsta suntem la cabană.” ”Dacă banca ....” ”Lasă banca. Pune binele în fața răului. Or să fie gata.” Banca a fost gata. Ei nu. Cumpărăturile nu fuseseră complete, Clare răcise, și pe Lara o chemaseră la școală pentru extra activități. Rataseră weekendul. ”Tata, angajează o companie de transporturi. Împachetează ei ce avem și le lasă pe terasă la cabană. Când ‘om ajunge acolo, fetele or să despacheteze, și noi scăpăm. Ce zici de planul meu?” ”E bun.” N-a fost ieftin, dar a fost convenient. În weekendul de dinainte de Crăciun s-au îmbarcat, au apăsat pe buton și motoarele au început să duduie înfundat. S-au chinuit un pic cu radarul, dar după ce l-au dibuit, cadranul s-a însuflețit. Totul era lux, până și fotoliile erau din piele, în bucătărie toate funcționau, dușul mergea și la toaletă au tras apa. Băieții exultau. Fetele erau nerăbdătoare să plece odată. În copii parcă dăduse strechea. Se alergau unul pe altul și nu-și găseau locul. Până la ponton totul a mers strună, da’ acolo s-au chinuit cu multe manevre să-l alinieze, și ca să-l lege cu parâme a durat. Fetele mai aveau un pic să facă explozie. Când au văzut însă grămada de pachete ce le aștepta la intrare s-au dezumflat repede. Cum vântul le șfichiuia pe la urechi s-au apucat cu elan de treabă. Băieții, ca să se dea ocupați, au pus de foc în cămin, deși instalația termică mergea și înăuntru era cald. Au montat butelia la barbecue și l-au aprins. Dacă intrau, i-ar fi luat fetele în colimator, așa că s-au tratat cu un scotch lângă grătarul încins până le-au înghețat bocnă picioarele. Bart a ieșit după ei. Fetele îi voiau înăuntru. Aiurea, îi voiau afară să prăjească friptura. Pătrunși de frig, n-a mai fost nicio distracție. ”Eh, măcar ne-am așezat,” a concluzionat Sevag cu dinții încleștați. ”Da, weekend plăcut,” a întărit John făcut ghem în pufoaică. Mai încolo, Lara l-a trimis pe Victor să facă poze afară. La Toronto avea să le facă afișe înrămate ca să le atârne pe pereți în cabană. Chipurile ar fi fost prea goi. Le-a făcut, dar în urma selecției au rămas doar cu două validate. Deja se făcuse prea târziu, se întuneca, așa că sesiunea era să continue a doua zi ... la răsărit. Lara a pus și ceasul să le sune în cap. Voia să vadă soarele cum ieșea din apă. Bucură-te de vacanță, de poți! Din Georgian Bay prin Lake Huron ar fi ajuns în Michigan. Da’ iarna nu se naviga din cauza furtunilor. O fi fost lac, dar epavele vapoarelor încărcate cu cherestea și fier de pe fundul apei atestau ferocitatea naturii. Pentru cei trei bărbați însă, iahtul le era jucăria la îndemână. Trebuiau să-i testeze capabilitățile. Au navigat în cerc printre insulițe ca să nu se îndepărteze prea mult. După ce hotărâseră în unanimitate că se comporta superb s-au întors flămânzi. Aveau ce băga în ei și s-au umflat cu bere. Da’ altele ce să fi făcut? Televizorul. După puțin Victor a adormit pe canapea. Aia era, că nu era nimic de făcut. Marcu îl prevenise, da’ nu-l ascultase. N-o făcuse niciodată. La intrarea în casa lui Victor era o scară cu câteva trepte, nu multe, dar suficiente cât să-i facă lui Marcu accesul insurmontabil. Au trebuit să-l dea jos să-l aducă înăuntru pe brațe, ca după să-i care scaunul. L-au pus în capul mesei cu Jane lângă el. Se adunaseră toți și stăteau cât încăpeau la masă, restul pe canapea și fotolii, și ăia mai tineri în picioare. De sub brad până în mijlocul camerei erau puse grămadă cutii cu cadouri ambalate în hârtie multicoloră. Copiii le dădeau roată cu anticipație. Așteptau semnalul. A apărut Victor îmbrăcat în Moș Crăciun cu barbă și sprâncene de vată. Până să apuce să zică ceva, ăia mici s-au repezit între pachete. Lara i-a gonit. Le-a luat la rând metodic, citindu-le etichetele afixate pe ele. Degeaba, turbulența era mare. N-aveau răbdare. Unii mai șmecheri și-au tras de unii singuri cutiile mai mari. Care al cui era nu le păsa. Mamele le-au pus la loc în grămadă. Procesul a luat timp. Părinții s-au apucat să strângă hârtiile de ambalaj făcute ferfeniță și împrăștiate pe jos. Victor cu Sevag au adunat cutiile goale și le-au azvârlit în garaj. Aveau să se ocupe de ele când o fi, într-o altă zi. Credeau c-or să aibă liniște. Nici vorbă. Jucăria lor nu le ajungea, o voiau și pe a celuilalt. S-au luat la păruială. Gardienii i-au despărțit și s-a lăsat cu răcnete și plânsete. Marcu a primit o pereche de mănuși și o căciulă îmblănită. Mă rog, ce era să facă cu ele? Jane s-a făcut și ea cu o pereche de mănuși din piele fină. Nu se așteptase și i-a mulțumit lui Lara când a avut ocazia. Masa era plină și atmosfera animată. Da’ ăștia doi se simțeau stingheri. Victor cu Lara îi mai întrebau din când în când dacă le era bine, da’ cum aveau treabă cu musafirii, nu se puteau așeza la vorbă cu ei. Lucy, agățată de mâna unuia, s-a proptit lângă unchi-său. ”El e Stavros, prietenul meu,” și-a prezentat mândră posesia. ”Arătați ca doi tineri fericiți. Sunteți?” i-a atacat Marcu frontal. ”Da, domnule Marcu, ne e bine.” ”Nepoată-mea ne-a vorbit de tine și Jane aici a sfătuit-o de bine.” ”Și care a fost sfatul cerut?” ”Îmi place că ești curios. Jane, care a fost întrebarea?” ”Asta a fost între fete. Ce te bagi?” i-a răspuns baba sorbind liniștită din paharul cu apă. ”Secretoase! Stavros, nu încerca să deslușești, lumea lor e aparte de a noastră.” ”Aveți cu totul dreptate, domnule Marcu.” ”Nu-mi mai spune ‘domnul Marcu’ că nu prezidez o republică, și nici p-ăștia de-i vezi aici. Ai familie numeroasă?” ”Sunt singurul copil și mama s-a prăpădit cu complicații la plămâni acum câțiva ani. Dar am mai mulți veri, de la ea și de la tata.” ”Și eu am fost singurul copil. Nu mi-a fost chiar rău. De bătut m-am bătut cu ăia de la școală. Da’ bătaie zdravănă n-am încasat decât de la tata.” ”Recunosc paternul.” ”Eh, petreceți voioși. Lucy o să vrea să te introducă tuturor.” ”Sunt pregătit. Am exersat în fața oglinzii toată după-amiaza, cu nume și poze.” ”Ha, ai și umor. Bravo ție, bravo vouă. S-aveți distracție.” ”Mulțumim.” I-au urmărit un timp dând turul mesei. ”Ce trebuia să-i spui de discuția cu Lucy?” ”Nu mai bodogăni atâta. N-am spus nimic.” ”Păi, sunt lângă tine. Crezi că n-aud?” ”N-am spus despre ce am discutat, doar am pomenit c-am discutat. Ce rău am făcut?” ”Ai pus-o pe Lucy într-o situație neconfortabilă.” ”Las’ că-i dă el un pupic și-i trece. Tu de ce nu bei un pic de vin?” ”Medicamente.” ”Ah, și tu?” ”Tata, ce ar fi să ne introduci doamnei de lângă tine?” ”Jane, fiica mea Amber și soțul, Kevin. Doamna de lângă mine e Jane.” ”Înțeleg că voi doi ați găsit ce să vorbiți. Mă întreb de când a devenit tata social. Jane, cred că ai o contribuție la asta.” ”El vorbește una, eu aud alta, așa că ne înțelegem.” ”Victor mi-a spus că insulița arată grozav. Încă aștept să fiu invitată s-o văd. Bănuiesc că o să vrei s-o vezi și tu. Fiul tău ți-a zis ceva?” ”N-am vorbit.” ”Da’ vrei?” ”Ar fi cam dificil. La ora asta nu-i în plan.” ”Las că ceva ‘om pune noi la cale. Jane, suntem cam mulți, nu-i așa?” ”Familia mea e mai numeroasă. Doar că rar ne strângem la un loc.” ”Onomasticile și zilele de sărbătoare ne țin legați. Vreau să zic, ca familie.” ”E frumos așa.” ”Mi-a părut bine, Jane. Sper să ne mai vedem când vin la Marcu. Din câte am înțeles ești chiar în salonul de vis-a-vis de al lui.” ”Acolo sunt, Amber, și mi-ar face plăcere să stăm mai pe îndelete de vorbă.” ”Sigur. Petrecere frumoasă.” Lui Kevin numai acolo nu-i ardea să fie. Da-și pusese pe față o mască condescendentă care să-l apere de necazuri. Rămăsese tăcut. Și-a înclinat capul către cei doi și a urmat-o pe Amber. Nu-și înțelegea socrul. Ce avea în cap, o a treia nevastă? Rând pe rând nepoatele și nepoții s-au perindat să-și aducă omagiile bunicului și ăleia de-l însoțea la masă. Se întrebau toți nu ce-i era aia, ci ce-i putea fi. Marcu și-o fi pierdut mințile. Când i-a luat vanul de acolo se simțeau amândoi obosiți. Prea fusese mare vânzoleala. Da’ în salon era prea liniște. Până să adoarmă, lui Marcu i se perindaseră pe sub pleoapele căzute, chipuri. Nu-i prezida, dar toți ăia erau ai lui. ”Victor dragă, va trebui s-o inviți pe Amber să vadă cabana. Mi-a făcut câteva aluzii. Nu m-am angajat cu nimic ca să vorbesc înainte cu tine.” ”Pică bine. Facem Anul Nou acolo.” ”N-o să încăpem toți. Cine merge?” ”Amber. Și aș vrea și tata. Crezi că e fezabil?” ”Cu Jane?” ”Cu Jane? Da’ ce am eu cu ea?” ”Nu tu, taică-tău.” ”Uf! Și trambalarea din mașină în iaht și din iaht până înăuntru, o să fie o complicație întreagă. Poate nu-i tocmai o idee bună.” ”Mai gândește-te și-mi spui. Dacă vin, loc de alții nu mai avem. Nu mai sunt dormitoare.” ”Da, nu știu, să vedem.” ”Da’ Amber vine sigur. Așa că vorbește cu ea.” ”Ba vorbește tu. Nu ești tu cu socialul?” ”De unde până unde? E soră-ta.” A sunat-o pe loc. ”Amber, facem Anul Nou la cabană. Veniți?” ”Venim.” ”Pe Kevin nu-l întrebi?” ”Ce-ți bagi nasul în afacerile interne? Vine.” ”Atunci ne întâlnim vineri în port la Perry Sound în jur de zece.” ”O să fim acolo.” Fusese ușor. Da’ cu Marcu nu era așa simplu. Și ce naiba voia cocoșata aia de Jane de la taică-său? ”Nu fii nesuferit. Taică-tău și-a găsit un companion. Ia-o cum e,” l-a povățuit Lara. ”Mă duc la tata. Poate nici n-o să vrea să vină.” A vrut. ”O inviți și pe Jane?” ”Dacă vrei tu așa.” ”Ia bate-i vis-a-vis în ușă și vezi.” S-a dus și s-a întors. ”Nu-i nimeni acolo.” ”Aa ... o fi jos la fizioterapie.” ”Uite ce e, spune-i că-i invitată, și dacă vrea, să vină. Numai să-mi spui și mie.” ”Da’ cu vanul cum rămâne? Șoferul o să aibă de făcut patru drumuri.” ”Aranjez eu.” ”Bine.” Mai încolo i-a trecut baba pragul. ”Jane, ce faci de anul nou?” ”Bine mersi, tu?” ”M-am gândit să-l facem împreună ... ” ”De acord.” ”... la cabană în Perry Sound. Fii-meu ne-a invitat pe amândoi.” ”Oh!” ”Ce?” ”Pe insulă?” ”Da, ce?” ”Medicamente, schimburi, e ... complicat. Cât facem până acolo?” ”Trei ore până în port și încă jumate de oră pe apă.” ”Ăă ... e cam mult.” ”Ce-i mult?” ”Nu cred să pot ține atâta.” ”Nici eu. Oprim pe drum.” ”Da’ de ce vrei să merg și eu?” ”Ca să am cu cine vorbi. Ce ai vrea, cu fii-meu?” ”Și cine mai vine?” ”Fiică-mea cu bărbat-său.” ”Nici cu ei nu poți vorbi?” ”Uite ce-i, vrei sau nu, hotărăște-te.” ”Chiar vrei să vin și eu?” ”Eh, invitația e făcută. Da’ am nevoie de un răspuns. Trebuie să-i spun lui Victor.” ”Vin.” ”Atâta codeală pentru nimic. Îl sun pe Victor.” Ca să meargă la baie Marcu avea nevoie de ajutor. Victor s-a urcat în van lângă șofer și a lăsat-o pe Lara să conducă mașina lor. Pe cât îi permitea traficul, se ținea după ei. Pe la mijlocul drumului s-au oprit la un popas. Și șoferul și Victor s-au opintit cu Marcu. Lara parcase în spatele lor. ”Nu puteați să vă folosiți de un borcan? De ce toată trambalarea?” ”De ce n-ai venit cu ideea asta mai devreme?” ”Nu m-am gândit.” ”Nici noi. Mergem?” La un moment dat, Victor s-a răsucit în scaun să vadă ce făcea taică-său. A rămas crucit. Baba se ținea strâns de mâneca pufoaicei lui Marcu. Și-a reluat poziția incapabil să digere imaginea. La etatea lor? Amber cu Kevin îi așteptaseră jumătate de oră în mașină. Mestecau chibrituri. ”Scuzați, a trebuit să ne oprim pe drum.” Împreună cu șoferul l-au săltat pe taică-său în barcă. S-au chinuit cu scaunul. Era tare greu, de la baterie și butelia de oxigen. Kevin a pus și el mâna. Da’ la vilă nu mai era șoferul. Trebuiau să se descurce singuri. Chinuiala a fost mare. Odată așezați în fața căminului, cu focul aprins, și-au tras sufletele. ”Îmi place aici,” a decretat Marcu, și a și adormit. Baba, trează, își rotea ochii în jur apreciativ. ”E de vis,” a zis. ”Mă bucur că-ți place, Jane. Și nouă ne place. Intenționăm s-o vizităm des,” a declarat Lara cu un surâs. ”Aduce cu casele din forturile construite de coloniști,” a remarcat Kevin, ”doar că-i mult mai mare,” a ținut să adauge. ”Își merită banii, cu condiția să-i ai,” a întărit Amber. ”Victor, ce dai de băut? Ne uscăm aici,” l-a împuns Lara. I-a servit pe fiecare cu ce a vrut. ”Fetelor, am niște biscuiți cu ciocolată, vă tentează?” Le tenta. Aerul rece de afară le trezise pofta de orice dulce. ”Aici aveți internet?” a întrebat Kevin. ”Avem, internet, tv și servicii celulare. O antenă e pe insulița de vis-a-vis de noi.” ”Aa ... aveți Netfix?” s-a interesat Amber. ”Și Hulu, Fubo, Philo, Sling, DirectTV și câte altele, le avem pe toate.” ”Da’ n-aveți decât un singur televizor. Cum facem?” ”În fiecare dormitor e unul. Vă alegeți ce vreți. De ce nu vă duceți să vedeți? Lara, arată-le dormitoarele. Așa scăpăm de bagajele astea în care ne împiedicăm picioarele. Jane, ți-l pun pe al tău la îndemână pe măsuță să ajungi ușor a el.” S-au întors în living încântați. ”Fiecare își are baia lui?” s-a minunat Amber. ”Aha. Îți place, nu?” ”Uf, ce să nu-mi placă.” Marcu s-a trezit. A vrut la baie. Victor cu Kevin au avut de muncit. ”Bine ar fi să încercăm să dormim un pic ca la schimbarea anului să putem ciocni un pahar cu șampanie,” i-a îndemnat Lara. Au fost de acord. Doar baba a cerut asistența lui Victor să se conecteze cu tableta la internet. După aia i-a cerut să-i arate cum să acceseze canalele de filme. Victor a avut răbdarea să-i arate. I-a scris parolele pe o hârtie. ”Jane, culcă-te mai bine, n-o să poți fi trează la miezul nopții.” ”Eu dorm puțin.” A lăsat-o într-ale ei. Ce era să-i facă? Mai încolo l-a trezit taică-său cu telefonul. ”Vreau la baie.” Victor la trezit și pe Kevin. Amândoi s-au opintit cu Marcu. Lui Victor nu-i trecuse prin cap c-aveau să fie atât de des solicitați. Acum înțelegea mai bine de ce plăteau atâta căminul. Acolo aveau bideuri. La cabană n-aveau. Îhh! Au urmărit globul din Times Square ridicându-se până în vârf. Afară, de pe insulițe se revărsau artificii efervescente peste lac. Au ciocnit șampania, s-au îmbrățișat și s-au pus pe mâncat ce le pregătiseră Lara cu Amber. Marcu și baba s-au retras la ei. Pe Marcu l-au întins pe pat și l-au înfofolit bine. ”Dacă ai nevoie de ceva, mă suni,” i-a zis Victor, sperând să nu fie cazul. Kevin i-a zis la fel lui Victor, poate sperând și el același lucru: să nu fie nevoie. A fost, bineînțeles. Înainte de răsărit, Marcu a vrut pe terasă afară. Chior de somn, Victor l-a îmbrăcat cu ce avea mai gros. I-a deschis ușa și Marcu și-a dirijat scaunul până la jnepeni. Baba i-o fi auzit, că la intrare îl aștepta pe Victor în picioare. ”Poți să-mi pui și mie un scaun lângă Marcu?” S-a dus în magazia din spate și a extras de acolo un scaun din răchită. L-a așezat lângă a lui taică-său. Baba i-a mulțumit. Înainte să intre s-a uitat la ei. Își strângeau mâinile înmănușate. Și-a făcut culcuș în așternutul cald lângă Lara. Soarele s-a ivit din apă colorând cerul în nuanțe de roșu spre galben. Liniștea era profundă. Și baba a simțit. Marcu nu mai era cu ei. Se dusese într-un loc mai bun. Așa știa ea. SFÂRȘIT FAMILIA 1897 .... tata lui Marcu 1905 .... mama lui Marcu 1933 ..... Marcu 1937 ..... moare frate-său de 11 ani de pneumonie 1937 .... emigrarea 1951 .... începe facultatea 1955 .... graduează / începe Master 1957 .... graduează / primul job 1960 .... se însoară cu Ella 1963 ..... Amber 1965 ..... Victor 1969 ..... moare mama de cancer de pancreas la 64 de ani 1975 ..... moare taică-său la 78 de ani 1982 ..... Amber facultate 1984 ..... Victor facultate 1986 ..... Amber se mărită cu Kevin 1987 ..... Lucy (Amber) 1989 ..... Kara (Amber) 1990 ..... Victor termină Masteratul 1991 ..... Victor se însoară cu Lara 1992 ..... George (Amber) 1993 ..... Lisa (Victor) 1994 ..... Al doilea job 1995 ..... moare Ella 1996 ..... Sevag (Victor) 1996 ..... Alex (Marta/Helen) 1999 ..... se însoară cu Helen (54 de ani) cu doi copii: Marta (1972) și Vivian (1979) 2001 ..... Valery (Marta/Helen) 2001 ..... Anna (Vivian/Helen) 2005 ..... Alice (Vivian/Helen) 2008 ..... Marcu iese la pensie la 75 2011 ..... Mark (Kara/Amber) 2012 ..... Emma (Lucy/Amber) 2016 ..... Mike (Lucy/Amber) 2016 ..... Maggie (Kara/Amber) 2016 ..... Bart (Lisa/Victor) 2018 ..... Karl (George/Amber) 2019 ..... Marge (Kara/Amber) 2020 ..... Clare (Lisa/Victor) 2020 ..... Simone (George/Amber) 2021 ..... moare Helen (76 de ani) 2021 ..... Victor și Amber vând casa și-l internează pe Marcu (88 de ani) 2021 ..... Carla (Sevag/Victor) 2022 ..... Megan (Lisa/Victor) 2023 ..... Caty (George/Amber) 2023 ..... Chris (Sevag/Victor) 2023 ..... se însoară Alex (Marta/Helen) 2023 .....Marcu 90 de ani Michael V. Magharian    1/17/2024 Contact:   Informatii Utile despre Canada si emigrare. Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online. Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul! Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online   Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |   created by Iulia Stoian