Scrisoare către Eminescu (I)
Bădie Mihai!
Pe tărâmul acela al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, pe care de atâta amar de vreme hoinărești, ți-o fi dor de țară, de codrii și pâraie, de holdele pârguite și fecioarele sfioase, de lacul albastru, de marea-nviforată, de lună și de luceafăr, de stele și de plopii singuratici. Ți-o fi dor, bădie, să mai afli ce-i pe plai, ce-i în lume și în suflet. Oi vrea să știi câte împliniri s-au zămislit pe de-a-ntregul, câte vifore ne-au spulberat speranțele, cu câte oase ne-am însemnat hotarele, cu câte lacrimi ne-am plâns îngenuncherile.
Dulcea ta Românie a fost adesea otrăvită, acrită și amărâtă de lifte din patru zări venite să ne ceară pământ și apă. A fost adesea sfârtecată, jupuită, ciopârțită, i s-au tăiat picioarele și mâinile, i-au înfundat gura, i-au scos ochii și i-au spart timpanele, dar ea a continuat să strige Victorie, să blesteme, să se roage, să geamă și să scrâșnească. Gloriile și le-a plătit cu fluvii de sânge, dar laurii au încununat frunțile altora; flăcăii ei s-au spetit în ocne și temnițe, au murit în tranșee și nici măcar morminte legiuite n-au avut. Dorul ne-a hrănit sufletul și speranța. Ne-a fost dor de libertate, de pâine și dreptate, de cer albastru și de sărbători, de colinde și altare. Cu cât ne-a fost dorul mai mare, cu atât ne-au îndepărtat mai mult de vatră. Au crezut că ni se rup firele, dar au fost ca funiile de mătase din povești.
Mare-a fost trecutul, temut mi-e viitorul. Cârdurile de corbi ne dau mereu târcoale, cu hămeseala lor dintotdeauna, lupii ne urlă pe la gardurile stânii, suntem singuri, tot mai singuri într-o lume străină și haină. Dulcea Bucovină și Țara Basarabilor și a Mușatinilor zac sub călcâi străin, iar azi nici nu îndrăznim să mai vorbim de ele, ca să nu deranjăm mărimuri de aiurea.
Mândru erai, bădie, când gândeai la viitor, dar tare mă tem că dacă ai citi istoria veacului ai înnebuni. Fiii mândri ai țării, plăieșii de-altădată ai lui Ștefan, au fost umiliți și-ngenuncheați, batjocoriți și huiduiți.
Piatra-piatră de e piatră, o calcă roata și crapă; o calcă de mii de ori și-o aruncă în vâltori. O ia apa, o ia vântul, nouă ne-a rămas cuvântul. Și cuvântu și oftatu, inima ca stânc-a stătu!
Răzbunare crudă, zău, că n-am făcut, chiar dacă prilejuri am avut destule. Ne-am apărat brazdele, vetrele, altarele și pruncii. Dacă a fost nevoie, i-am speriat nițel la Mărășești, Oituz, pe Jiu și pe unde a mai vrut Dumnezeu. Atât și nimic mai mult. I-am gonit cât am putut, ne-am curățat hotarele, morții i-am îngropat, bolnavii i-am vindecat, apoi am pus mâna pe coarnele plugului și ne-am văzut de treabă.
La sărbători avem răgaz și-l ascultăm pe popa cum ne citește pomelnic lung cu cei ce nu s-au mai întors acasă dintre noi. Am știut că este un Dumnezeu acolo, sus, în ceruri, care cântărește și judecă oameni și popoare și am mai lăsat și-n seama Lui, c-a Lui e răzbunarea.
Ne-ai dorit, bădie, cu cuvânt de testament, să avem frăție, precum stelele cerului, frunzele codrului, păsările văzduhului. Ne-am înfrățit prin vreme de multe nevoi, am pus mână-n mână, umăr lângă umăr și-am răzbit și noi. Ne-am înfrățit în fața puștilor și-a morții, pe străzile Timișoarei, Bucureștiului, Sibiului și Clujului și al altor locuri de sfântă aducere-aminte. Ne-am înfrățit la greu și la bucurie și greul n-a mai fost atât de greu și bucuria a fost mai mare. Ne-am înfrățit în sărăcie, în umilință, pe câmpul de luptă, pe ogor la cules, la semănat, la cozi, la nunți și la înmormântări. Ne-am înfrățit când am șoptit Miorița, Tatăl nostru, Manole, Manole, ori poeziile matale.
Multe am să-ți spun, bădie Mihai, și-o să revin curând. Până atunci, cu bine!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 1/14/2024 |
Contact: |
|
|
