Sublinieri - Eminesciana
15 ianuarie este ziua Culturii Naționale, gest definitoriu pentru cel despre care Emil Cioran zice: „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat... Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia.”...Și indiferent cât de aspru ar putea să sune frazarea lui Cioran, trebuie să admitem că știa ce spune; o simplă trimitere înainte (și după) acel 15 ianuarie 1850 când s-a născut Mihai Eminescu, incită aproximația analitică și fie că înțelegem, fie că nu, preluăm – am preluat, de fapt – ideea valorică cioraniană.
Poate pentru că atunci când citim Eminescu lumea aşa cum o ştim se deşiră că un pulover a cărui dimensiune a fost greşită, împletitura e o naivă interpretare a intenţiei, iar necesarul un simplu refugiu intuitiv... ori poate pentru că nicăieri într-o pagină scrisă în această limbă ciudată, așezată aiurea într-un spațiu ales parcă după culoarea frunzelor ori adâncimea cerului, se descoperă o aplecare aproape reverențioasă către cea mai poetică posibilitate de interpretare a firescului...
“Într- lume fără umbră e a soarelui cetate,
Totul e lumină clară, radioasă voluptate,
Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt;
Numai colo în departe și-n albastră depărtare
Ale zorilor grădine clar se văd strălucitoare,
Cu boschetele de roze și cu crinii de argint.” ( Memento Mori)
Ne-ar trebui curajul recapitulativ - chiar dacă am învățat că « tot românul s-a născut poet » - și am recunoaște că oricât ne-ar exalta incantațiile patriotice ale lui Alecsandri, tonalitatea parnasiană a lui Macedonski ori (mai ales) ritmicitatea folclorică a lui Coșbuc simțim distanță interpretativă a cuvântului eminescian dincolo de care – indiferent de șansa trecerii timpului - ceea ce se întâmplă în scriitura românească este o strădanie continuă de a redescoperi ceea ce el știa și, sigur, de a conta pe abilitatea cuvântului pentru a-l depăși.
Fat chance ! (cum sice englezul)
Pentru că oricât ne-ar fascina imaginea sintetică a poeziei lui Nikita, ne-am lăsa surprinși de expresia directă a poeziei lui Sorescu, ne-ar stârni curiozitatea gândului poezia lui Ion Barbu ori ne-am lăsa furați de erotismul frust al lui Brumaru nu se poate să nu acceptăm că ei trec pe lângă ceea ce Eminescu a »frământat » dezvăluind bogăția artistică a limbii române.
„Arborii nu cresc pînă în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Nu vom crește mai mult decît atît. Atît însă să creștem. Pentru că sufletul trebuie hrănit, ca pământul”
Am reținut uimită - trebuie să recunosc – citind și recitind ce zice Cioran despre Eminescu nu pentru o eventuală originalitate a exprimării ci pentru sinceritatea ieșirii din “spațiul propriu” căutând și mai ales, găsind semnele originare ale românismului, Eminescu fiind acela care îi restora (filozofului) încrederea că trebuie să fim ceea ce suntem:“Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimis în genialitatea lui, ci cu Eminescu acesta, cu Eminescu acesta al haosului germinativ – dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămîne în cultură, mai departe, înfometați.”
Cum ziceam?
Ziua Culturii Naționale, gest definitoriu...pentru El?
Frazarea eminesciană, poetică sau nu, distribuie semnificații dincolo de lumea trăirilor intime, intră în profunzimea ideilor generate de curiozitatea cunoașterii. Seriozitatea analitică a viețîi ca atare se suprapune observației intime, tăioasă uneori, neutră alteori, dar întotdeauna dominată de înțelegere îi permite lui Eminescu acea apropiere - filozofică la prima vedere, dar de fapt lucidă interpretare a ceea ce numim viață - timp și spațiu fiind raportul indubitabil al modului în care poetul « nu filozofeaza niciodată, propozițiile lui sun viziuni » - cum zice Călinescu – așa încât chiar dacă « stă în a preface ideile în muzică și metafore, de-adreptul, fără planuri paralele » (tot Călinescu) Eminescu provoacă privirea rascolitoare a istoriei din care suntem ; nu simpli, nu izolați și poate chiar deștepți.
« Și el îmi dete ochi să văd lumina zilei,
Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i vers,
Și tot pe lang-acestea cerșesc inc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos”( Rugăciunea Unui Dac)
Arta este o modalitate de expresie atât de personală încât este absolut normal să o gândim, o interpretăm, o acceptăm ca cea mai individualistă manifestare umană, dar
Eminescu nu-i numai atât!
Maria Cecilia Nicu
Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 1/13/2024 |
Contact: |
|
|
