Aritmii - Însuflețirea
Mi-e deja dor de ele. De fetele mele pornite în zorii anului nou pe propriul lor drum, cum se spune. Miroase a fraged, a promisiunea împlinirii, a frumusețe tânără, a libertate, a alb când închid ușa în urma lor. Închid și ochii și stau în dreptul ferestrei dinspre stradă, martora tăcută a plecării lor, mângâiată de soarele neașteptat de tandru de ianuarie și simt că totul va fi bine. Mă înfășor astfel o clipă în plus în aburul prezenței lor, apoi, resemnată, mă întorc la haosul rămas și încep să culeg și să orânduiesc cioburile inimii mele împrăștiate în amintirile casei în care au crescut și în care sunt acum doar musafire.
Cum nu ar folosi la nimic căderea în butoiul cu melancolie, îmi caut repede motive de reînsuflețire.
Întâi decid să nu scot bradul de Crăciun până în ultima zi înainte de colectare. Se ține încă atât de bine cu parfumul lui de sărbătoare, cu luminile și globurile lucinde încât nu-mi pot opri zâmbetul în preajma lui, nici starea aceea de seninătate, de bună dispoziție, de joacă și copilărie de pe când ne strângeam în fiecare seară cu toții în jurul lui. De-ar fi după mine aș lungi-o așa până la mărțișor.
Apoi, ca mai toată lumea în perioada aceasta, dau și eu fuga la sala de gimnastică. Ce ar putea fi mai energizant, mai optimist, mai angajant decât exercițiul fizic, îmi spun în neobositul dialog cu mine însămi. Aleg un curs echilibrat și ”ușor”, ca pentru veșnica începătoare ce sunt, yogalates. Elanul mă ține până la ”plank”. Aș vrea să-l evit, dar nu mă lasă ambiția și rușinea. Încerc să ignor cât pot privirile stupefiate ale instructoarei când vede că tot la trei secunde îmi pun genunchii jos și că brațele îmi tremură de zgudui podeaua. Respir adânc, așa cum mi se spune, la final și sper ca până data viitoare să îmi treacă febra musculară pe care o simt deja cuprinzându-mi fiecare fibră și că nu voi renunța ca de atâtea alte ori.
Probabil în căutarea aceluiași antidot la «spleen», A. îmi propune, plin de avânt și hodoronc-tronc, să plecăm pentru două săptămâni, nici mai mult nici mai puțin decât în Japonia. Înmărmuresc aproape fără respirație și nu am, evident, nici un răspuns. Depășește parcă limitele animației, aventurii și spontaneității de care sunt în stare. Îmi amintesc însă de vacanța deja programată la mijloc de mai. Călătoria la care visez de nenumărați ani: Ottawa, Quebec-City, Fredericktown, Halifax, Cape Breton, Charlottetown, Rivière-de-Loup, Montreal și acasă. 5000 de kilometri printr-un petec de Canada. «Road trip» cu colega mea de cameră din facultate, ”my kindred spirit”, cum ar spune Anne of Green Gables, o altă prietenă, ale cărei locuri le voi vedea în sfârșit.
Prietenia, aievea și din cărți, remediul infailibil și universal pentru orice situație.
”Ce săracă ar fi lumea fiecăruia dintre noi dacă nu ne-am putea găsi prieteni și în cărți” doar ”nimic din ce-i omenesc nu-i este străin literaturii”, spune Ioana Pârvulescu și o cred pe cuvânt, așa cum cred și admir tot ce scrie ea. Nu îmi puteam începe anul mai inspirat decât cu incredibilul ei roman ”Prevestirea”, căruia într-adevăr nu îi scapă nimic din ce este omenesc și eroic în a fi om. O poveste cum n-am mai citit până acum, cea a profetului Iona din Vechiul Testament, al cărui destin fabulos e reluat și reimaginat de autoare ca un amestec de istorie, de basm oriental, de povestire hasidică, de epopee și poezie. Personaje memorabile conturate până la ultimele detalii, călătorii și aventuri fantastice și pline de tensiune, descrieri de locuri și cetăți fără pereche, povești de iubire, de supraviețuire, o lume diversă în căutarea rosturilor vieții, a înțelegerii puterii cuvântului lui Dumnezeu. Un roman complex și fascinant ce m-a mișcat și m-a încântat cum puține au mai făcut-o înainte, care, asemeni tatălui lui Iona, a făcut ca ”soarele să alerge de parcă l-ar fi împins de la spate ca pe o roată, de la răsăritul ca floarea de măceș până la apusul ca portocala”.
Mă desfăt într-adevăr cu aceste lucruri și altele asemenea lor, deși știu că, în ultimă analiză, sunt doar încurajatoare activități spre a-mi amorți sentimentul inutilității și uneori al însingurării, diversiuni obișnuite și necesare, poate, dar nu suficiente. Profunda în-suflet-zire e mai mult decât aritmiile plăcerilor trecătoare. Deși nu poate exista fără concretele întâmplări zilnice, e dincolo de ele. E ceea ce atinge iremediabil dorința de a trăi din plin fiecare moment, așa imperfect cum ne e dat, chiar umbrit de spaime, regrete, vinovății, pierderi, cutume ori dependențe sau, mai exact, în ciuda lor. E bucuria darului vieții însăși. Miezul acesta incandescent, pe care sper că îl port în mine, vreau de fapt să-l găsesc.
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
|
Lăcrămioara Varga Oprea 1/13/2024 |
Contact: |
|
|
