La teiul Domnului Mihai
Te salut, fratele meu Mihai.
Sărut mâna îți zic, dacă vrei
Dă-mi o frunză din tine și-m dai
Lacrima ta izvorâtă în Tei.
Te credeam mai înalt...mai frumos,
Cum te știu că prin vremuri erai.
Iasca îți arde tulpina de jos,
Iartă-mi privirile, Doamne Mihai!
Umbra ta, umbra ta-naltă, subțire,
Cu-o palmă-n iarbă, cu-o rază-n sori,
Printre mirese te-nalță mire
Și n-ai cu cine să îți măsori
Nici întristarea frunte înaltă
Și nici privirea...gânduri adânci.
Muza la tine pe umăr tresaltă
Când neodihna te strigă în stânci.
Doamne...de când te-ai dus dintre noi,
Multe minuni am scris în uitare;
Uneori am plecat la război,
Rareori am sădit câte-o floare...
Doamne-Mihai, să mă ierți c-am venit.
Dulcele târg are toamnele bete.
Ți-am adus un ulcior și-un colac rumenit,
Poate ți-e foame, poate-ți e sete...
...Dar iată, se face târziu și te las
Singur în marele cerului plai,
Cel fără-ntindere, cel fără glas;
Iartă-mi privirile, Doamne-Mihai!
O
RĂMÎI
să nu mă ierți fratele meu, Mihai,
că astăzi n-am venit la-nmormântare.
tu știi Poete, pe terestrul plai,
mortua est
pe nimeni nu-l mai doare.
tu ai plecat
- noi suntem încă vii.
ai fost ucis noi știm cine-s bandiții ;
acei vampiri cu ochii prazalii,
cei necreștini corciți în coaliții.
Mihai, azi n-am venit lângă mormânt.
m-am dus să-mi caut codrul meu de pâine.
Tu iartă-mă Mihai al nostru sfânt,
o să-ți aduc o păine caldă
mâine.
c-așa sunt ei românii, chiar și eu :
mințim cu lumânările în mână,
sperînd c-o să ne ierte Dumnezeu
chiar când la greu
nu suntem împreună.
dar ce mă băsmuiesc cu scuze ? vai,
îți spun Poete dus în rai celest :
noi suntem păcătoși pe-al lumii plai.
rămîi în cerul tău
mortua est
Unirea Neamului
Venim din timp, batuți de patru vânturi
Și ne-am - oprit ca daci și ca romani
Pe-un colț de rai cât inima de mare,
Unde trudim de două mii de ani.
Am pus Carpații piept către vântoase.
Tisa și Nistrul - leagăn de pământ.
Ceahlăul demn veghează către Mare
Iar plaiul l-am stropit cu mirul sfânt.
...Și curse Dromihete printre Crișuri,
Iar Decebal s-a dus la zei - neviu,
Gelu șu Glad...Monumerut , zidiră
Cetăți de mărturii, spre mai târziu.
L-am dat pe Doja, împărat gheenei,
Români, ca Horea, Cloșca și Crișan.
Ștefan, Mihai și Țepeș ne-nduratul,
Urcat-au demni pe-al timpului noian.
Pe Cuza l-am dorit, și-am vrut Regatul.
Când Eminescu spunem - rostim steag.
În Voronețul nostru cântă cerul
Și e Bălcescu tunet - nu pribeag.
Toți stră-străbunii noștri-au ars în torțe
Pe-altarul demnității de români.
Noi nu cu arma crimei, sau cu intrigi
Destinului de neam i-am fost stăpâni.
Dar n-au știut, sărmani...străbunii noștri
Că s-or corci-ntre noi... progenituri,
Care ne vând oricând, pe-arginții Iudei,
Iudeo-democrații cei sperjuri.
De-o vreme Țara-și rostuie destinul.
Cei bravi transpiră, lașii trag de sfori.
De prin clopotniți Domnul cerne pacea
Și-o vând la negru - foștii vânzători.
Chiar printre cei departe de obârșii
Se poartă hâzi, români ce-au fost frumoși.
Ei duc sărutul Iudei până-n cruce
Și-i iartă lumea...pe acești leproși
Că și păcatu-i din Dumnezeire,
Mileniu-acesta nou ne vrea de frați,
Deci să ietrăm greșiților - greșeala,
C-au fost cu semn sperjur, stigmatizați.
UNIREA oameni - crucea demnității,
Ne face să-i fim Țării un prinos.
Români rostim, livezi vedem, în pârguri;
UNIREA noastră e UN VIS FRUMOS!
Menirea Neamului
scrisul este limba mea vorbită,
iar vorbirea este scrisul meu;
ca o mănăstire - ocrotită
de priverghiul unui Dumnezeu.
limba-i cîntec -. cântecul e limbă.
ambele se contopesc în grai,
graiul e un înger ce se plimbă
liber - pe al Țării noastre plai.
plaiul nostru - Eden de iubire,
iar iubirea-i doină și e dor.
dorul - un nucleu de fericire
cum nu are-n lume alt popor.
și poporul...un buchet de oameni
care trec prin viața lor - plăpânzi.
oameni liberi, cu care te-asameni
și la nuntă...și când sunt flămânzi.
...e flămândă, încă, omenirea.
limba, dorul, scrisul - sunt vecii,
iar vecia noastră e menirea
de A FI - a mamei-ROMÂNII!
Montreal.
George Filip
Graiul romanesc
dacă-ascultați un cântec dinspre Mare,
sau murmur de poeme - nins din stele,
nu vă mirați: ei sunt poeții care
le duc la lume-n poartă...menestrele.
când Dumnezeu a plămădit Pământul
s-a dus pe la românii din Carpați
și le-a rostit: -vă leg cu legământul
să fiți poeți de-a pururi...să cîntați!
de două mii de ani cîntăm întruna
și prin furtună - și sub blândul Soare.
noi ne-am legat ca Soarele și Luna
să răsărim prin vremuri viitoare.
în limba noastră botezăm sau plîngem
Limba Română ne e mamă sfântă.
sub imnul românesc ades ne strângem
și cu stihia ne luăm la trântă.
...se-aude peste Țară o cântare
spusă de magi...și de țărani...la stână;
e graiul românesc - acela care
în veci de veci va fi: LIMBA ROMÂNĂ!
Montreal
George Filip
George Filip ( 22 martie, în anul 1939 Tuzla - 12 Ianuarie 2024 Montreal
|
George Filip 1/13/2024 |
Contact: |
|
|
