La inceput de an ...
La cumpăna anilor chem umbrele familiei mele, părinți și bunici plecați de mult, aș putea spune că mai curând ei mă vizitează pe nepusă masă.
Văd un film, gătesc un fel nou de mâncare, ascult o povestire sau cos ceva; îmi amintesc de bunica mea.
Mă întreb: oare cum croia ea rochița Marianei fără a așeza pe masâ materialul și fără a face tipare din foiță? Oare cum reușea ea, închisă o zi întreagă în bucătărie în ajunul Crăciunului, să facă sarmale, caltaboși, cozonaci, plăcinte cu griș și cu brânzâ?
Iar mama, care spăla, călca și făcea să strălucească parchetul vechi de stejar pe care noi alunecam ca pe un patinoar – oare cum reușea ea, cântând mereu, să facă atâta treabă?
Iar bunica dela țară, pe care nu o vedeam decât vara, în vacanțe, cum punea ea singură războiul de țesut și se ocupa toată iarna cu țesutul de velințe și pânzeturi? Pregătea pânza pentruca vara, nepoții să aibă câte o bucată de pânză albită din care mătușa Icuța să le croiască câte o cămașă de noapte din aia lungă, cu desen floral de cruciulițe la mâneci, guler și poale.
În vacanța de vară mergeam la bunica la țară. Părinții noștri o anunțau din vreme, iar ea venea la haltă să ne întâmpine când coboram din tren. Când însâ îmbătrânise și pregeta să ia drumuri mai lungi, ne aștepta la poartă, proptită în bastonul ei din lemn de dud, lustruit de atâta purtat. Ne aducea dela haltă un fin al ei, sau un vecin.
Poposeam cu mare tămbălău; aruncam geamantanele și povesteam care mai de care, în același timp, întâmplări din tren sau din București, ca într-un târziu să ne amintim ce ne rugase cealaltă bunică să transmitem. Alergam apoi să controlăm toate cotloanele, sobele unde păstra bunica dulceața de gutui – cubulețe roșii, dulci de ți se topeau în gură; hambarul plin de porumbi uscați rămași din recolta anului trecut, podul cu piramidele mișcatoare din boabe de grâu sau munții de semințe de floarea soarelui.
Dintre oalele și urcioarele de lut cumpărate de bunica la ultimul târg al moșilor din luna mai, ne alegem exemplarele cele mai frumoase din care urma să bem și să mâncăm tot timpul vacanței. Controlam cotlonul pisicii, să vedem dacă pisica de anul trecut, o felină tigrată, expertă în vânătoarea de șoareci, nu fugise speriată de bastonul bunicii. Cercetam cotețul de porci, să vedem ce noi chiriași adusese bunica să-i pună la îngrășat pentru Craciun; alergam dupa cloșca cu puii scoși de 3-4 zile, gogoșele de aur, bune de mângâiat.
Lucram de zor la pompa de apă, care adesea avea garniturile obosite și necesita forță, pentru a aduce la suprafață apa, din fundul pământului; dădeam fuga să vedem dacă prunii din fundul curții aveau ceva prune verzi pentru noi. Când în sfârșit cădeam obosiți de atâta alergătură, trecem un pic și la vecini care ne ademeneau cu boboci mici de rață abia ieșiți din ouă, sau cu un pepene rece, bun de mâncat din felia întreagă. Acum începea bunica să se supere: erau lucruri care nu se cuvenea să fie făcute în prima zi de venire la bunica. În loc să despachetăm, să organizăm dormitorul și să o ajutăm pe maia la pregătit masa, noi fugeam la vecini? Asta era prea de tot ! Și mai în glumă mai în serios, venea după noi, să ne ia acasă amenințându-ne cu bastonul. Era decepționată și supărată de purtarea noastră. O făcusem de rușine; ce copii de București eram noi ?
Cât de plăcut este să te așezi seara în fotoliul tău preferat, la gura sobei, cu o o carte în mână!
Citești și gândul îți zboară; memoriile, una cate una, te năpădesc; te lași cucerit. Îți depeni singur povestea pe care tot tu o asculți...Întâmplări din vremuri de mult apuse, când poate, la gura sobei, o mamă, o bunică, o strabunică de la țară, împletea un ciorap și cu el visele ei de tinerețe, parte realizate, parte nu, pe care le-a pus în "rama" unei povești cu tâlc pentru generația de nepoți...
Sau poate că bătrâna țesea la război, într-o noapte de iarnă când nu avea somn, când focul se stinsese în soba albă de zid și ea pregeta să-l reaprindă de teamă că va pierde firul gândului și al suveicii pe care o trecea mereu printre ițe, urmărind desenul de pe model...când liniștea nopții nu era întreruptă decât de bătăile sacadate ale spatei ce înghesuia firele, bătăi ce veneau în grupuri scurte de două câte două și la intervale regulate de timp, rupând liniștea încăperii dar nu și gandurile bătrânei.
Bunicuța nu era deranjată de acest zgomot care îi dădea o siguranță, o facea să vadă utilitatea lucrului ei, și o împăca cu viața ei trecută...Întrebarea existențialistă pe care ne-o punem cu toții a rostului vieții pe pământ, bunicuța nu și-o punea; poate că nici nu și-o pusese vreodată, ocupată fiind cu viața ei plină, de zi cu zi.
A crescut copii, a gătit, spălat, călcat și muncit la câmp pentru ei, răbdătoare și înțeleaptă în problemele vieții de parcă mai trăise o dată pe acest pământ.
Cum se putea oare, în trecut, când toate obiectele casei erau făcute ”de mână”, când păsările și animalele de pe lângă casă trebuiau hrănite și grădina de legume se cerea îngrijită – ca să nu mai vorbim de munca câmpului – să fie timp pentru toate? Cum se face că noi azi, având viața ”ușurată” cum se spune, suntem atât de obosiți și de grăbiți, iar ziua nu ne ajunge pentru a le face pe toate?
Mariana Popa
Toronto,
|
Mariana Popa 1/9/2024 |
Contact: |
|
|
