Alteța Sa Regalã - Calul
Cal alb
„Dintre toate animalele patrupede create, calul este cea mai aristocratã ființã!” (Valahiel Monahul)
Doamne, cât de minunat este zborul în lupta pentru Neam al Calului nostru carpatin!
Calul pare sã fi atins mãreția Cavalerului Trac, vitejia Eroului valah, jertfa Martirului carpatin, suișul înaripat al zeului Mithra și urcușul serafic cu caleașca la Cer a Sfântului Ilie Tesviteanul!
În istoria omenirii soarta calului e intrinsec legatã de destinul Omului, respectiv al Cãlãrețului: fie țãran, ostaș, amazoanã, rege, nobil, împãrat, cavaler, general, haiduc ori sfânt. Calul a fost hãrãzit de Dumnezeu, Omului creat, pentru diversitatea vieții, armonie, familie, carierã militarã, eclesialã, princiarã, monarhicã, martiriu, urcuș mistic, serafic, prin inteligențã, fidelitate, curaj, rezistențã, eleganțã, apãrare, ajutorul de toate zilele, basm, baladã, folclor etc. Calul a fost partenerul de muncã, camaradul de luptã, de retragere, de biruințã, prietenul de ceremonial, de nuntã, de încoronare, de înmormântare, de reprezentare iconograficã.
Prima mare, regalã cucerire a Omului în istorie a fost îmblânzirea mândrului și nobilului armãsar, stabilindu-se o legãturã de filiație Cal – cãlãreț, de care se va lega soarta și destinul lor în vâltoarea vieții, a luptelor și în gloria biruințelor. Calul și cãlãrețul trebuie sã aibe multe virtuți în comun: agerime, instinct, curaj, risc, intuiție, putere, însuflețire, stãpânire de sine, asumarea riscului, neîngenunchere în fața primejdiei, strãlucire, mãreție pe calea triumfalã etc.
Deseori, în lupte, prigoane, Calul i-a salvat viațã stãpânului, contribuind la birunța încercãrilor. Alteța Sa regalã - Calul e nobila fãpturã ce renunțã la sine și se jertfește pentru stãpânul sãu! Calitãțile cele mai dezvoltate ale Calului au fost instinctul și fidelitatea fațã de stãpân. În antichitate Calul alb a fost atributul profetului pelasg Apollo. Mitologia ni-l înfãțișeazã pe zeul Mithra urcând la cer în carul soarelui, precum profetul Ilie, al aceleiași seminții pelasge care s-a înalțat la ceruri într-un car de foc tras de bidivii sãi cu aripile ca vãpaia (4 Regi, 23,11).
În curgerea istoriei ne întâlnim și cu Steaua INOROGULUI – Licorna albã, ca simbol al fastului, al puritãții și al puterii. În China anticã, Inorogul era emblema regalã, imperialã, simbolizând virtuțiile monarhice. Prin cornul sãu din mijlocul frunții, simbolizeazã, „sãgeatã spiritualã, razã solarã, sabia lui Dumnezeu... În iconografia creștinã, o reprezintã pe Fecioara Maria adumbritã de Duhul Sfânt... În evul mediu devenise simbolul încarnãrii Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecoarei Maria.” (Bertrand d’Astorg, Le Mythe de la dame a la licorne, Paris, 1963).
Alteța Sa-Calul alb, fiind imaginea frumuseții desãvârșite este simbolul mãreției patrupede! Calul alb, în general, aparține Cavalerului, Eroului, Cuceritorului, precum și la alegerea de papã, care acorda privilegiu unui prinț sau unui monarh de a-i ține calul de frâu, în veșminte pontificale, plimbat prin Cetatea eternã, sub aclamațiile unei mulțimi pestrițe și derutate. Calul alb este un cal de ceremonie folosit de un prinț la încoronarea ca rege sau de un rege la încoronarea ca împãrat ori de un Sfânt când primește Coroana veșniciei de la Împãratul Hristos, precum Marele Mucenic dac Gheorghe – purtãtorul de biruințã și alți Sfinți. Calul alb este în mod expres cãlãrit de Cel numit Credincios și Adevãrat, respectiv de Împãratul Hristos, însoțit de îngerii Sãi, cãlãri pe cai albi, în viziunea getului Apostol Ioan. „Și am vãzut cerul deschis și iatã un Cal alb, și Cel ce ședea pe el se numește Credincios și Adevãrat și judecã și rãzboiește întru dreptate. Iar ochii Lui sunt ca para focului și pe capul Lui sunt cununi multe și are nume scris pe care nimeni nu-l înțelege, decât numai EL. Și este îmbrãcat în veșmânt stropit cu sânge și numele Lui se cheamã: Cuvântul lui Dumnezeu. Și oștile din cer veneau dupã EL, cãlare pe cai albi, purtând veșminte de vison alb, curat... Și pe haina Lui verde și pe coapsa Lui are nume scris: Împãratul Împãraților și Domnul Domnilor.” (Apocalipsa 19, 11-16)
La Întrarea triumfalã în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos cãlãrea un asin alb, neprihãnit, în semn de smerenie. La a Doua Venire, Mântuitorul Hristos pogoarã pe un cal alb, ca autoritate imperialã, absolutã. În Catedrala Auxerre, o frescã tãiatã de o cruce ortodoxã Îl înfãțișeazã, în mijloc, pe Hristos cãlare pe un cal alb. EL ține în mâna dreaptã un sceptru regal verde, semnificând puterea imperialã asupra neamurilor. În cele patru colțuri, Îl însoțesc îngeri, cu aripile întinse și cãlãri pe cai albi. Un cal alb purtând o aureolã cu cruce înlocuiește Mielul la altarul subteran al Bisericii Notre-Dame din Montmorillon.
Calul constituie unul din arhetipurile fundamentale pe care omenirea și le-a înscris în memoria ei universalã. „Caii nu se rãzboiesc cu alte animale, nu se luptã între ei pentru hranã, trãiesc în pace... Mare la trup, calul este dintre toate animalele cel mai bine fãcut și cel mai elegant... Înãlțându-și capul, calul pare cã vrea sã se ridice deasupra stãrii sale de patruped; din aceastã nobilã atitudine, el îl privește pe om drept în fațã, ochii îi sunt vioi și bine deschiși, urechile bine fãcute și de mãrime potrivitã. Coama i se potrivește de minune, îi împodobește gâtul și îi dã o înfãțișare puternicã și mândrã; coada, atârnând stufoasã, îi acoperã și îi terminã trupul într-un mod foarte plãcut privirii” (Buffon, Pagini din „Istoria Naturalã”, Ed. Ion Creangã, p.15).
Instituția cavaleriei nu este o inițiere cavalereascã a Occidentului medieval, cum greșit s-a înțeles ori încã se mai crede, ci a aparținut prin excelențã Arhanghelului Mihail - Voievodul Oștirilor Cerești, care a predat-o Traciei Mari, sub ipostaza cavalerului trac, aristocratul cel mai nobil întru virtuțile cardinale, superior spiritual oricãrui prinț ori monarh. Arhanghelul Mihail e prin excelențã protectorul adevãraților cavaleri, dar și al luptãtorilor. Idealul cavaleresc este nedespãrțit de o anume fervoare religioasã, eroico-mistico-hristicã. „Actul de bravurã al arhanghelului Mihail, scrie Hulzinga, a fost cea dintâi ispravã și izbândã în lupta de cavaleri, fãptuitã vreodatã; de acolo a purces taina cavaleriei” (HUID, 78).
Bãtrânul rege Merdran, îl aseamãna prin neprihãnire pe Cavaler cu mãreția princiarã a florilor de Crin, de Trandafir și de Duh Sfânt. „Ești crinul neprihãnirii, trandafirul dreptãții, floarea virtuții cea ca para focului, întrucât flacãra Sfântului Duh arde în tine cu mare tãrie” (BEGG, 227).
Cavalerul trac a fost arhetipul ales de prințul trac Gheorghe, sfântul mare mucenic biruitor! Cavalerismul trac presupunea o eleganțã aristocratã, o autoritate regalã și o dãruire seraficã fațã de Dumnezeu, de Patrie și de Strãbuni. El aparținea unei vechi caste militaro-mistico-spirituale, a cãrui devizã cobora din prima lege a firii hãrãzitã de Atotcreatorul, primului mare neam ales, al varainilor, ramaiașilor, militilor, hiperboreilor, pelasgilor, geto-dacilor, care grãia: „Varain, sã nu ucizi! Sã învingi prin forța spiritului tãu!”
În curbura dintre Moldova de Sud și Muntenia de Nord, afirmã Pavel Coruț, „a fost Țara Varankilor sau Varainilor. Cãtre nord-vest, în munți, se întidea Țara Luanei (Vrancea de azi), iar din Bucovina pânã la curbura Carpaților, se întindea Țara Ramaiașilor” (Pavel Coruț, Lumina Geto-Daciei, Ed. Miracol, București-1994, p. 14).
Varainii, ramaiașii, hiperboreii, pelasgii, traco-geto-dacii au fost aprigi și destoinici cãlãreți, dar Sciții s-au situat deasupra tuturor, ca cei mai iuți, cei mai temuți și cei mai iscusiți luptãtori din întreaga Cavalerie tracã, a lumii. Lor le-a urmat ramura babilonienilor, care foloseau calul în scopuri rãzboinice, „întâi pentru tracțiune, apoi pentru cãlãrie” (Sir W. Ridgeway,Origin and Influence of the Toughbred Horse, Cambridge,1905).
Cea mai înfloritoare apocã a Calului în istorie a început în Tracia Mare. Bidivii traci ating apogeul în Dinastia carpatinã a geto-dacilor. Considerat a fi patrupedul favorit al Castelor și al zeilor/ profeți este recunoscut pentru inteligența și frumusețea lui. El are personalitate și asemeni omului geto-dac iubește libertatea. De aceea trebuie cucerit de fiecare datã. Calul aparține laturii eroice a vieții pãmântene, astfel cã Omul și l-a fãcut prieten, camarad, devenind la rândul sãu cavaler, în jurul cãrora s-au țesut mulțime de legende. Mitologia greacã îi atribuie origine divinã. „El s-a nãscut din unirea a douã mari divinitãți: Poseidon și Demeter. Primul cal se cheamã Arion; un mare muzician îi va purta mai târziu numele... Confratele Pegas, nãscut din capul Meduzei, s-a aliat cu muzele pentru a-i duce pe poeți spre înãlțimile imaginației, iar în teogonia lui Hesiod, el este cel ce îi aduce lui Zeus fulgerul și trãznetul” (P. Decharme, Mythologie de la Grece antique, Paris, 1884, p. 327).
Ulterior pentru clasele privilegiate, Calul de rasã, semn al bogãției a devenit apanajul nobleței. Caii carpatini - bidivii iuți ca fulgerul fãceau parte din marea familie a rãzboiniilor și eroilor geto-daci, care deseori i-au purtat spre biruințã, continuitate, neatârnare și dãinuire. Richard Lewinsohn, afirma fãrã exagerare: „Calul a fost cauza cãderii Imperiului roman de Apus...În lunga listã a marilor conducãtori militari romani, se gãsește un singur general de cavalerie veritabil: Marc Antoniu” (Richard Lewinsohn, O istorie a animalelor, Ed. Meridiane, p. 166).
Marele șef mongol Genghis Han a creat instituția Yam, un serviciu poștal cãlare, „pentru a menține suveranitatea în domeniile cucerite. Marco Polo, pretinde cã acel serviciu era asigurat de trei sute de mii de cai...” (Harold Lamb, Genghis Han, Philadelphia, 1944, pp. 162-170).
Inițierea cavalereascã a Apusului medieval prezintã și ea analogii cu întreaga simbolisticã a Calului - Alteța Sa regalã, care însoțește cãutarea spiritualã. Cavalerul dãinuie strãlucitor în literatura evului mediu, dar și în cea modernã. Chiar în afara istoriei sale, ideea de Cavaler e un tip superior de umanitate, de spiritualitate, chiar un element al culturii universale. Inițierea cavalereascã presupunea idealul cavaleresc, rezumat prin lealitatea totalã fațã de o credințã, de un monarh sau de femeia adoratã. „Cezar este cel care a desemnat prin termenul de cavaleri - equltes, întreaga clasã a rãzboinicilor celți, opunându-i clasei sacerdotale-druides” (Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, Dicționar de Simboluri, vol. 1, A-D, Artemis-1994).
„Cavaleria imprimã un stil rãzboiului, la fel și dragostei și morții. Dragostea este trãitã ca o luptã și rãzboiul ca o dragoste. Cavalerul se sacrificã și pentru una și pentru alta, pânã la moarte. El luptã împotriva tuturor forțelor rãului, inclusiv a instituțiilor societãții atunci când ele violeazã exigențele sale interioare” (ibid., p. 263).
În vremea Cruciadelor creștine, în deșertul arid, caii mari ai europenilor apuseni au fost o adevãratã povarã pentru cruciați. Au pierit în masã și unii și alții, spre satisfacția arabilor. Pentru turniruri, adesea în onoarea doamnelor aristocrate, au fost folosiți de asemenea cai masivi. Deși întrecerile erau sângeroase, maniera luptei era cavalereascã. Învingãtorul, primea calul, armura și rãscumpãrarea adversarului. Geoffroi de Preuilly, un cavaler francez din Touraine, a instituit o Chartã a turnirurilor în veacul al XI-lea, pentru întreaga Europã feudalã... Pentru un astfel de turnir Henric al II-lea, regele Franței a plãtit cu viața în anul 1559. (A. Schultze, Das hofische Leben zur Zeit der Minnesanger, Leipzig, 1889, vol. II, pp. 106).
Legendele trace vorbesc despre faimoșii Cavaleri și Caii lor celebri, cã aveau o frumusețe, o inteligențã și o eleganțã asemãnãtor de fascinantã și de izbitoare! Între ramurile cãlãreților s-a numãrat și hoarda hunilor, descrisã de celebrul trac din Antiohia, Ammianus Marcellinus: „hunii și caii lor erau de o urâțenie respingãtoare. Aveau corpuri diforme; se hrãneau cu rãdãcini sãlbatice; erau țintuiți pe caii lor; puneau carnea crudã sub șa pentru a o încãlzi puțin cãlãrind, fiindcã nu o frigeau niciodatã... Caii erau osoși, pãroși, cu corpul lung și scund, cu trenul posterior jos, capul mic, picioarele scurte și puternice... Din laptele iepelor hunii produceau kumys, o bãuturã fermentatã și hrãnitoare” (Ammianus Marcellinus, Historia Romana, XXXI).
Notã - Eseul este închinat în mod expres tuturor Cavalerilor României Tainice, de pretutindeni, iubitori de frumusețe și eleganțã privind natura Alteței Sale regale - Calul!
Alteța Sa regalã – CALUL
(partea a II-a)
„Împãratul Cosmosului – HRISTOS
Este Cavalerul absolut al Veșniciei!”
(Valahiel Monahul)
CAII misterioși ai Marilor Eroi care au creat legendele celebre ale lumii.
BALIOS și XANTOS au fost armãsari regali dãruiți de regele Traciei, Peleus, fiului sãu Ahile, ca un dar din partea lui Poseidon – Zeul Mãrii. În Grecia tracicã întâlnim sportul curselor de cai. În Cartea a douãzeci și treia a Iliadei, marele poet trac Homer, descrie „cursele pe care Ahile le-a organizat în valea Troiei, în onoarea prietenului sãu Patrocle, cãzut în luptã. Au participat cinci dintre cei mai buni conducãtori de care, iar printre aceștia se gãsea și regele Menelaos în persoanã.Totuși nu el, ci Diomede, un membru al consiliului aheenilor, a fost cel care a obținut premiul întâi: o femeie frumoasã, priceputã la lucru și, pe deasupra, un mare trepied de aur.”
AMAZOANELE erau Fecioarele cele mai frumoase, cele mai nobile și cele mai aprige luptãtoare ale milenarului Trunchi Traco-scitic, care au reușit sã impunã omenirii pe cea mai faimoasã Reginã, TOMIRYS. Amazoanele pe armãsarii lor, negri, regali și repezi fulgerau dușmanilor o apariție fantasticã care-i spulbera cu trãsnetul Cavaleriei lor nimicitoare.
CYRUS a fost armãsarul pur sânge al celei mai renumite Regine antice a traco-sciților - Tomirys, învingãtoarea celui mai puternic împãrat al lumii în vremea sa, Cirus cel Mare, cãruia neînfricata luptãtoare i-a tãiat capul cu spada ei, împlinindu-și astfel profeția-avertisment.
BUCEPHALUS
Alteța Sa imperialã – Bucefal, simbolizeazã pe slujitorul fidel pânã la moarte, a singurului sãu mare Stãpân, care a pornit în fantastica sa cavalcadã a cuceririi teritoriale spre soare-rãsare, strãbãtând marea Persie, pânã la marginea Indiei. Ca și împãratul, armãsarul imperial s-a lãsat ispitit doar înspre soare, întruchipând pe celestul bidiviu solar. Renumitul gravor de la Gros l-a imortalizat într-un faimos desen în anul 1798.
Alteța Sa imperialã – Bucefal a fost calul favorit al împãratului geto-dac Alexandru cel Mare, „excela printr-o imaginație neobișnuitã, considerându-se egal cu zeii și forțând destinul, fie cu mânie violentã, coborâtoare din eroii homerici, de unde și-a ales modelul pe Ahile, fie cu calcul rece, disciplinat de învãțãtura dascãlului Aristotel din Stagyra”. (Iohanna Șarambei – Nicolae Șarambei, 99 Personalitãți ale Lumii Antice, Ed. Albatros-București, 1983)
Armãsarul pur sânge, de abanos, de nestrunit, ca un valah neînfricat, nu accepta pe nimeni altul sã-l struneascã. Copilul Alexandru l-a încãlecat la 13 ani, iar la 15 ani regele Filip, tatãl i-a lãsat pe mânã regatul, fiind angajat în rãzboiul cu tracii lui Kersoleptos. Bucefal a murit în anul 326 î.Hr. Împãratul Alexandru cel Mare a fost atât de afectat, de moartea prietenului Bucefal, ca de pierderea unei întregi legiuni. În memoria lui a fondat Cetatea Alexandria – Bucefala.
„Își îndoia genunchii dinaintea lui Alexandru cel Mare și apoi neobosit, începea sã alerge. A fost omorât în timpul unei sângeroase bãtãlii, și Alexandru cel Mare a pus sã se ridice un oraș în jurul mormântului sãu, spre venerarea lui.” (Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, Dicționar de Simboluri, vol. I, Ed. Artemis, București, 1995)
DARDAN – în limba aramaico-pelasgã se tâlcuiește Darul celui Drept. Dardan a fost Calul providențial al Împãratului Darius cel Mare (521-486 î.Hr.), care l-a urcat pe tron. Dupã moartea lui Cambyses al II-lea și îndepãrtarea ticãlosului mag Gaumata, care se autoproclamase rege, la tronul vacant erau șapte pretendenți, fiecare cu calul sãu. Zarul aruncat s-a validat prin hipomancie. „Procedeul prevedea cã este ales de zei cel al cãrui cal va necheza primul la ivirea zorilor.” (Iohanna Șarambei-Nicolae Șarambei, 99 Personalitãți al Lumii Antice, op. cit.)
CARPUS, a fost Armãsarul Împãratului Burebista cel Mare, al Geto-Daciei, al cãrui nume se tâlcuiește prin „cel mai strãlucit” dintre bãrbați, monarhul care provocase o spaimã uluitoare tuturor adversarilor și mai cu seamã romanilor lui Cato, personajul lui Lucanus din epopeea Pharslia: „Feriți-ne, zei cerești, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mișcare pe daci și pe geți, Roma sã cadã, iar eu sã mai rãmân teafãr...”
Carpus era un bidiviu negru, strãlucitor, înfocat, de talie mijlocie, neobosit, rapid, furios, sigur pe sine, neacceptând decât privirea pãtrunzãtoare, mâna dârzã și mângâierea marelui stãpân.
DUCIPAL a fost pegasul marelui și neînfricatului Decebal, supranumit de vitejii vremurilor sale, Regele munților. Avea culoarea abanosului, de talie mijlocie, puternic ca un hercule, ca o fibrã de oțel în toți mușchii proeminenți, ai picioarelor atlete. Era deosebit de iscusit la coborârile repezi, dar și flacãrã aprigã la cãțãrãrile abrupte.
INCITATUS – Impetuos a fost calul împãratului Caligula (12-41 d.Hr.), cel mai rãsfãțat cal din istoria omenirii. Purta un mare colier cu pietre prețioase. Avea un grajd din marmurã albã și un jgheab din fildeș. Spre a-și înjosi politicienii sãi, împãratul și-a fãcut calul senator.
CEZAR, un pur sânge arab de culoare albã cu pete negre a fost calul favorit al marelui get, Împãratul Constantin cel Mare, cu care a obținut strãlucitoarea victorie de la Podul Milvius – Podul Vulturului în ziua de 28 Octombrie, 312, care va provoca Edictul de la Milan din 313. Calul a purtat ca și stãpânul sãu, pe veșmântul imperial de brocart, Crucea, binecuvântatã de Împãratul Cosmosului – Hristos, cea care avea sã aducã omenirii biruința universalã a Bisericii.
BORAK a fost un armãsar rapid ales de profetul Mahomed, întru nemurirea sa, care l-a urmat, „în Noaptea sfântã, însoțit de Arhanghelul Gabriel, de la Mecca pânã la Ierusalim, unde s-ar fi înãlțat la cer.” (Encyclopedie de l-Islam (Leyde-Paris, 1913, vol. I, p. 813. Coran, Sura 67)
RODRIGO, armãsarul pur sânge arab al lui Rodrigo Diaz de Bivar – Cid Campeador (1040-1099), întruchiparea idealã a cavalerului spaniol, s-a fãcut remarcat în vremea Reconquistei, rãmânând în legendã, alãturi de bravul Cavaler, ca unul dintre cei mai venerați cai ai lumii.
ROSINANTE a fost calul celebrului hidalgo Don Quijote de la Mancha, eroul romancierului spaniol Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616), care a cãutat alãturi de stãpânul sãu adevãrul, dreptatea și himera libertãții.
CATALAN – renumitul armãsar al lui Ștefan cel Mare, era de talie înaltã, alb ca spuma laptelui, cu ochii mari, scânteietori, cu o coamã bogatã și o coadã lungã, stufoasã, sforãind mândru de marele sãu Voievod, cel mai impunãtor Atlet al lui Hristos, al veacului al XV-lea.
Catalan a fost fidelul Marelui Voievod, ambii încununându-se de Aureola marii Bãtãlii de la Vaslui-Podul Înalt, 1475. Alt favorit a fost armãsarul Voitiș, sprinten ca o caprã neagrã și iute ca o sãgeatã. Ștefan cel Mare avea o impunãtoare cavalerie de 40.000 de cãlãreți iuți ca fulgerul.
SULTAN era armãsarul arab, înalt, alb cu pete albastre al lui Vlad Țepeș. Neînfricatul Voievod îl cãlãrea adesea pe sultan în toate confruntãrile armate cu marele Sultan și vizirii sãi. Nu putea fi strunit decât de regalul sãu stãpân. Sultan avea o privire aprinsã ce te strãpungea. În luptã se repezea cu Domnul sãu ca un vifor în calul unui pașã, fãcându-l una cu pãmântul. Cruciatul Wallerand de Wavrin aprecia iscusința și viteaza cavalerie a lui Vlad Țepeș.
PEYLOO era un frumos murg arab, îndrãgit de Voievodul Petru Rareș, care ocupa în inima sa locul imediat dupã familie. În vremea pribegiei 1538-1541, în scrisorile trimise din Caransebeș cãtre fidelul sãu Toma Boldorffer din Bistrița, pentru doamna sa Elena, întreba de dânsa, de copii și de cai. „Sã te strãduiești d-ta pe lângã copiii și soția noastrã, ce le va fi nevoia, ca sã li se dea lor ceva bani... și de cai sã ai dumneata grijã.” (Constantin Gane, Trecute Vieți de Doamne și Domnițe, Ed. Orizonturi, Buc., p. 56)
SVETLANA – nobila iapã pur sânge, ca spuma laptelui, de talie mare, focoasã ca o curtezanã din Orient, mândrã de regalul ei Stãpân, l-a onorat pe Marele Domn valah Mihai, la Intrarea lui Triumfalã în Alba Iulia, în binecuvântata zi de 1 Noiembrie 1599.
FATIMA a fost o faimoasã iapã pur sânge a Întregitorului Daciei Mari, care l-a salvat în bãtãlia de la Mirãslãu, când „s-a dat pe mâna lui Basta, scria Radu Theodoru, cu o ușurințã vecinã cu nebunia.” (Radu Theodoru, Vulturul, 4, Ed. Militarã, București-1982, p. 29)
Retragerea lui Mihai nu putea fi salvatoare decât trecând învolburatul Mureș. S-a lãsat în grija Fatimei. „Malul rîpos. Jos, mult sub mal, dolia adîncã, apele verzi și lucii rotitoare. Pinten. Fatima se aruncã în gol. Plutire ca într-o desprindere. Plescãitul apei. Rãcoarea apei, dulce și dezmierdãtoare și odihnitoare ca moartea. În stânga. În dreapta. Peste tot plescãitul cailor împinși în Mureș...Fatima țãcãne prundul. Se îndreaptã în șa. Curge Mureșul din El. Scoate steagul de sub cuirasã. Iese la trap pe malul unde-l așteapta Baba Novac...”(ibid., p. 43-44)
Un alt cal al Viteazului, consemnat de același mare scriitor Radu Theodoru a fost Sultan. Cu el, neînfricatul Domn a primit delegația sârbilor prin trei tineri care purtau steaguri cu chipurile Sf. Sava, Iovancãi Rudnik de Zagubica și Baba Novac, cãlare, cu sabia ridicatã deasupra capului. De pe semețul Sultan, Domnul Daciei Mari s-a jurat sã rãzbune profanarea haiducului Novac:
-„Pe cenușa lui mã jurui sã-i rãzbun moartea și mâna mea sã nu lase sabia rãzbunãrii...”,p.348.
Sfârșitul Marelui Viteaz, prin trãdarea habsburgicã pe Câmpia Turzii... „ În afara cortului se aflau aproximativ 17 slujitori ai Domnului care, dându-și seama ce se petrece, au sãrit sã-și apere stãpânul. S-a încins o luptã aprigã în care au pierit peste 30 de oameni ai lui Mihai. Calul Voievodului, care aștepta gata înșeuat la intrarea în cort, a fost împușcat și trupul lui Mihai a fost așezat pe trupul calului.” (Mihai Viteazul în conștiința europeanã, ediție de documente, I, Ed. Academiei R.S.R., 1983, p. 416)
FLORA, iapã din rasa Frizianã, din Olanda, aparține lui Aurelian Sima din Feldioara. La comemorarea a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, Flora a îngenuncheat în fața statuii ecvestre a Regelui Daciei, Mihai Viteazul din orașul Sfântu Gheorghe.
MARENGO, botezat de Napoleon Bonaparte, dupã victoria bãtãliei de la Marengo, din 1800. Armãsarul s-a nãscut în herghelia El Naseri în 1793. L-a slujit pe împãrat în multe bãtãlii, inclusiv în cea de la Waterloo. Marengo a murit în 1831, iar scheletul sãu onoreazã Muzeul Armatei Naționale-Londra.
COPENHAGA, rasã anglo-arabã, deținut de mareșalul britanic Thomas Grosrenor, botezat dupã bãtãlia de la Copenhaga din 1807, apoi vândut marchizului de Londonderry, Charles Steward, iar de acesta vândut ducelui Arthur Wellesley Wellington (1769-1852), ambii prezenți în bãtãlia de la Waterloo. Calul a murit în 1836, fiind îngropat cu onoruri militare în parcul castelului Stratfield Saye House.
Prințul Barbu Știrbei a rãmas în istorie prin noblețea caracterului sãu, care l-a fãcut sã fie în egalã mãsurã iubit de suveranã și apreciat de regele Ferdinand. Herghelia frumoșilor sãi cai și faptul cã el a fost preferatul pur sânge al Reginei Maria, i-au adus celebritatea.
MURGU, cal arab, pur sânge, negru de talie mijlocie, sprinten, puternic, inteligent, nãrãvaș, autoritar, trufaș, strãlucitor, neobosit, neîntrecut în galop, prevãzãtor în fața pericolului, asemeni stãpânului sãu, maiorul Ion Antonescu, șeful Secției Operații a Marelui Cartier General, cel care a întruchipat orgoliul ostașului și virtutea eroului, cel care a decis victoria de la Mãrãșești, poate chiar și soarta rãzboiului.
Regele-figurant Ferdinand și suita sa de la Iași, convinși de Comandamentul rus, bãteau în retragere. Antonescu s-a opus îndârjit. „Când mi s-a cerut sã traduc în ordin aceastã hotãrâre, mãrturisea maiorul Antonescu, am obiectat cu brutalitate. „Dacã ne ridicãm de la Mãrãșești nu ne mai oprim nici la Nistru. Trebuie sã învingã sau sã moarã poporul român. Altfel, piere în dezonoare. Eu nu redactez și nici nu contrasemnez ordinul de retragere.”(General G. A. Dabija, Armata românã în rãzboiul mondial (1916-1918, vol. II)
Regina Maria a fost inițiatã în eleganța cavaleriei române de prințul – general Gheorghe Cantacuzino – Grãnicerul și a atins performanța suveranã... sub prințul Barbu Știrbei.
Rudolpho Valentino, renumitul actor italian, o celebritate a hollywoodu-lui a avut un cal de o fidelitate care s-a transmis dincolo de moarte, dincolo de firesc. Dupã plecarea timpurie a actorului, respectiv a stãpânului-prieten, Calul mergea sãptãmânal în ziua de Vineri, la mormântul starului stând în reculegere ore în șir.
Toți împãrații, regii, marii Voievozi, marii Comandanți de Oaste geto-daco-români au fost neîntrecuți Cavaleri și Cãlãreți. În instrucția oricãrui Vlãstar princiar la loc de cinste sta arta cãlãritului.
Admirație și venerare Marilor Cavaleri!
+ Sf. Prooroc Ioan Botezãtorul – Înainte Mergãtorul Domnului
Mulți ani fericiți purtãtorilor sfântului nume IOAN
Gheorghe Constantin Nistoroiu – Cavaler de Clio
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 1/7/2024 |
Contact: |
|
|
