Amintiri personale - In lumina culturii
Motto
Nu este nimic mai de folos zăbavă decât cetitul cărților
Miron Costin
Mai întâi câteva cuvinte despre lumea copilăriei, a părinților, a satului natal.
Cu dragostea față de părinți sau față de bunici și de casa părintească, te naști și aceasta se dezvoltă pe măsură ce trec zilele și anii. Parcă ești integrat în acest tablou al lumii și al universului, odată cu clipa când ai văzut pentru prima oară lumina soarelui.
Nu există un alt loc mai minunat pe această lume decât casa părinteasca cu ce se află în ea și împrejurimile sale.
Astfel, dacă m-ar întreba cineva ai dori să te naști a doua oară în alt sat, în altă casă, în cazul în care acesta ar fi posibil? Întrucât și eu m-am întrebat de multe ori, răspunsul meu ar fi prompt, sincer și imediat: dacă ar fi posibil, tot acolo aș vrea să mă nasc, în aceeași casă, din același sat, în aceeași Țară.
Și aceasta după ce am văzut zeci și zeci de țări din patru continente ale lumii, în care am găsit și locuri neasemuit de frumoase, asemănătoare unor paradisuri pământești. Dacă aș mai fi întrebat și de ce aceasta aș explica așa: pentru că datorită lui, satului meu, sunt, simt ceea ce simt, iubesc totul așa cum numai un om cu suflet de țăran poate iubi, în fine, pentru că acolo este Dumnezeu.
Este ceva ancestral în mine fiind născut din țărâna acelor locuri care cu timpul mi-au devenit sacre. Parcă și apa din fântâna aceea cu ciutură din care am băut permanent douăzeci de ani si apoi mai rar restul vieții, este cea mai bună și gustoasă apă pe care am băut-o.
Recent, am auzit o dezbatere radiofonică în care un medic recomanda bolnavilor cu afecțiuni gastrice, să se întoarcă în satul de origine și să facă o cură cu apa din fântâna din care a băut mama sa când îl purta în pântece cât și el în cazul în care aceeași apă a băut-o mai mult de zece ani.
Fără a fi verificat acest lucru, sunt dispus să-1 cred pe medic fără rezerve, bazat pe simț și pe intuiție.
Recent, încercând apa de-acasă, am băut cu o oală, una după alta, având un gust deosebit de plăcut, în comparație cu apa pe care o consum la Craiova sau la București.
Dragostea față de locurile natale și față de oameni, mi-a fost cultivată de învățătoare, de mama, de bunică, de cărțile citite la diferite vârste, de profesorii mei și de către religie.
Contactul cu viața, m-a învățat cum să deosebesc și mai mult binele de rău, să cunosc mai bine oamenii și intențiile lor bune ca și ale acelora cu intenții mai puțin
bune. Instinctiv, am știut să mă apăr, fără a cădea în greșeală, fără a face rău cuiva, în cazul în care prin tentații oamenii și viața, mi-au întins curse.
1. Povești, poezie, istorie.
Interesul pentru citit, a fost la vreme precoce și apoi neîntrerupt în viața ce o trăiesc.
Am împrumutat cărți și le-am citit. Acum, când sunt înconjurat în casa mea de cărți, având în rafturi în două și câte trei rânduri poate cincisprezece mii de volume, mă simt reconfortat și mulțumit.
Pe de altă parte, nemulțumirea că nu am putut citi mai mult. Pasiunea mea pentru citit a început cu Amintiri din copilărie precum și Capra cu trei iezi scrise în cele mai fermecătoare cuvinte precum și Ivan Turbincă și Harap Alb toate scrise de marele nostru scriitor și povestitor Ion Creangă.
Mai târziu, l-am înțeles mai bine pe Bădia Mihai așa cu îi spunea Ion Creangă poetului Mihai Eminescu, pe atunci revizor școlar, care ascultându-1 cum nara neîntrecut în povestirile sale, l-a sfătuit să le publice.
Așa au rămas aceste giuvaeruri în tezaurul literaturii noastre. Prietenia sinceră între scriitori, alături de aceasta, a mai fost și între Iosif și Dimitrie Anghel - aceasta până nu a intervenit între ei o femeie, , între Liviu Rebreanu și Elena Farago, ca să amintesc numai câteva prietenii ce-mi vin în minte la moment.
Revenind la povestirile lui Creangă, pot spune, că pe lângă încântarea pe care o simțeam în acelas timp era și ura pe care o aveam față de lupul care mâncase pe cei doi iezi precum și pe Spânul care îi adusese atâtea chinuri și piedici blândului și viteazului Harap Alb.
Aceeași încântare o aveam și la lectura poveștilor lui Petre Ispirescu din cartea sa Legendele sau Poveștile românilor în care Greuceanu sau Aliodor Împărat erau personaje care se întipăreau pe retina tânără a cetitorului care eram eu.
Citeam de la început până la sfârșit revista Universul Copiilor al cărui redactor șef era N. Batzaria sau Moș Nae cum obișnuia să semneze poveștile care le scria, precum și revista Jurnalul Științelor și al Călătoriilor ale cărei însemnări mă purtau într-o altă lume decât a poveștilor. Dar poveștile, își aveau farmecul lor neasemuit.
Desigur, cultura generală a unui om, se formează în anii de liceu, între 11 și 19 ani, când dorința de a citi este mare, memoria este în floare iar asimilarea se face rapid și eficient.
La vârsta adolescenței, se împletește impulsul pentru cunoaștere a tot mai mult din ceea ce s-a scris cu descrierea propriu-zisă a faptelor întâmplate sau presupuse în ceea ce s-a scris.
De asemenea, este și vârsta când mijesc primele iubiri, orizont necunoscut de farmec și visare.
Eu cred că impulsul dat mie pentru cunoaștere îl datorez profesorilor mei din liceu, cu deosebire profesorilor de limba și literatura română, de istorie, de geografie, diriginților, precum și celorlalte discipline școlare.
Aș aminti câte ceva din lecțiile desfășurate la limba și literatura română.. Astfel, profesorul Traian Mateescu, poreclit de înaintașii mei Țamblac, pentru fiecare poet, critic sau scriitor, sintetiza viața și opera într-o anumită schemă, în așa fel încât să rămână în memorie principalele date privind locul și data nașterii precum și opera principală care era descrisă până în anumite detalii.
Profesorul era exigent, pedant, totdeauna elegant, bărbierit proaspăt, fără a face concesii cu sine în primul rând. De la el, mi-a rămas ordinea în ceea ce privește studiul în literatură.
Pentru noi, profesorul Andrei Ionete, care o perioadă de timp ne-a fost și diriginte vreo doi ani, era omul mai vârstnic, muncitor și interesat a-și transmite cunoștințele sale elevilor. Anumite lucruri legate de autori și opera lor erau scrise citeț și cursiv pe tablă, pentru a fi copiate și de către noi în în maculatoare.
Era exigent și zgârcit la note, de regulă nota cea mai mare fiind nouă, rareori se putea lua și nota zece, îi plăcea să intervii atunci când întreba și invita la discuții: cine știe câte ceva despre romanul acesta sau poezia aceasta..
De multe ori am participat și eu și au fost trimestre în care mi-a pus note în catalog, fără a mă scoate la tablă.
A fost unicul meu examinator din viață care s-a comportat în acest fel. Știa și el preocupările mele ca poet, epigramist sau piese scurte într-un act, scrise cu diferite ocazii.
S-a căsătorit târziu, când trecuse de 50 de ani noi crezându-l celibatar convins însă nu a fost să fie așa. Era de o cinste ireproșabilă.
Ne vom revedea cu dânsul mereu pe străzile craiovene. A păstrat aceeași modestie în comportament și viață - mentalitățile aveau să se stingă tot așa tăcut și cuminte, și tot astfel va fi înmormântarea în satul său, la Boureni, într-o zi de vară...
Un alt mod de comportare avea față de elevi profesorul Ghită Constantinescu, dotat cu dicție, cu ochi vioi, fiind un orator de mare clasă. Știa să capteze atenția noastră, ceea ce făcea ca orele de limba română să fie dintre cele mai plăcute.
Voi reda câteva aspecte:
Odată, într-o zi când era ultima oră și ne preda poezia de dragoste a lui Eminescu, am uitat că timpul trecuse, că sunase de ieșire și de sfârșit de program, mai mult de două ore iar seria de după amiază trebuia să intre la cursuri.
Nimeni n-a mișcat, fiind cuprinși de fascinația celor spuse. Îmi aduc aminte că eram cutremurat de versul eminescian, recitat cu talent de distinsul nostru profesor iar atunci când am auzit (redau din memorie):
Abia-atingi covorul moale
Mătasea suna sub picior
Și din creștet până-n poale
Plutești ca fulgul de ușor...
Mintea mea zbura aiurea, cuprins de fiorii primei iubiri, care se înfiripase în inima mea, simțind cum o lacrimă alunecase discret...
Altădată, profesorul, ne-a dat pentru lecția viitoare să învățăm pe de rost poezia filosofică Mortua est de Mihai Eminescu.
Data viitoare dom' profesor ne-a întrebat după ce a așezat catalogul pe catedră și s-a așezat pe scaun:
- Ați învățat poezia Mortua est?
Din partea noastră nici un răspuns. Profesorul Ghiță Constantinescu s-a încruntat puțin, aceasta văzându-se pe fruntea sa și începe cu primul înscris în catalog: Arapu Gheorghe, spune Mortua est...
Acesta răspunde: Nu, știu. Examinatorul, scoate stiloul din buzunarul hainei și spune, scriind în catalog: Nota doi.
Apoi continuă: Bondei Gheorghe, acesta răspunde Nu știu. I se spune: Nota doi.
În continuare același dialog: Bărbiucă Ion, Brukner Romco, Burada, Buzatu Alexandru, Buzatu Ion, Caracaleanu Alexandru, Dincă Marin, care au spus invariabil Nu știu cu acelaș rezultat Nota doi.
Oprindu-se la aceștia, profesorul, mâhnit, ni s-a adresat cu destulă fermitate:
- Voi credeți că întâmplător v-am dat să memorați o poezie? Nu, nu întâmplător... Este un act de disciplină... Memoria trebuie pusă la muncă, atât pentru a reține versuri dar și alte lucruri necesare din viață... Fără disciplină și fără muncă nu veți reuși în viată, cu care fiecare vă veți lupta. Eu vreau să deveniți oameni de bază ai societății dar nu o veți putea realiza dacă nu tratați lucrurile cu seriozitate... Am observat că nu m-ați ascultat, așa că azi nu voi mai examina pe nimeni, pentru că sunt sigur că toți veți lua nota doi. De aceea, pentru data viitoare, aveți obligația să memorați poezia ,,Mortua est...S-a înțeles?!
- Da, am răspuns noi în cor. Data viitoare, dom' profesor Ghiță Constantinescu, după ce s-a așezat pe scaun, a deschis catalogul și a întrebat:
- Ați învățat poezia?
Toată clasa a răspuns ca unul singur: Daaa!
- Ia să vedem: Arapu
Acesta se ridică în picioare și începe (redau din memorie, pentru că atunci știam poezia ca pe apă): Mortua est de Mihail Eminescu:
Făclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte
Un vis ce-și înmoaie aripa-n amar
Astfel ai trecut al vieții hotar ș. a. m. d.
Când a terminat, profesorul zâmbind, exclamă:
- Vezi că se poate?! Iți dau nota nouă.
Și tot așa în continuare: Bărbuică, Bruckner, Burada, Buzatu, Caracaleanu, Dincă, toți cei ce în ora precedentă primiseră nota doi, aveau acum a doua notă dar de data aceasta: nouă.
Prin sondaj, a mai examinat pe sărite încă vreo 5-6 colegi și toți știau poezia...
Profesorul apoi ni s-a adresat părintește:
- Să nu uitați, dragii mei, că fără muncă și fără disciplină nu puteți face nimic, în viată. La acestea se adaugă desigur și învățătura pe care trebuie să v-o însușiți.
Altceva vom constata cu timpul: inteligența cu care se studia disciplina acelor ani, Istoria Literaturii Române: biografia scriitorilor, opera lor, apoi rezumate din aceasta.
Acea programă de învățământ reprezenta chintesența literaturii române și ordinea de studiere a lui.
A apărut mai târziu un talmeș -balmeș, cu recenzii academice care sărăcea istoria literaturii române axându-se pe critică și interpretări. Elevului să-i dai mai întâi descrierea reală a faptelor, a gândirii și scrisului înaintașilor și apoi să aduci în luptă armele sofisticate.
La istorie, cei mai mulți profesori pe care i-am avut, spuneau lucruri înălțătoare, mai ales când se prezentau faptele de arme ale strămoșilor începând cu Traian și Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, Horia,
Cloșca și Crișan, ca și războiul de neatârnare din 1877, războiul din 1916-1918 ca și cel din 1941.
După 23 august 1944, a urmat o anumită răsturnare în istorie în care totuși noi aveam posibilitatea de a face comparații și a ne da seama care este totuși adevărul.
- Să nu uitați niciodată istoria, ne spunea profesorul nostru Preda. Acolo unde s-au dat luptele și sunt ridicate monumente, și să vă închinați în fața eroilor neamului. Ei nu trebuie uitați în vecii, vecilor. Ei și-au dat viața ca să ajungem noi, astăzi, ceea ce suntem.
În trecerea mea prin țară, de fiecare dată când am avut prilejul, m-am oprit, să-mi plec fruntea la Adamclisi sau la Călugăreni, la Putna sau la Războieni, la Șelimbăr și la Alba Iulia, la Vladimiri ca și la Calafat, care amintește de primul obuz tras în anul 1877, la Mărăști și Mărășești ca și la Mateiași.
Aici, am văzut nu numai istorie trăită. Vorbind de vitejia românilor, profesoul Luca Preda relata un episod din timpul luptelor date de Napoleon Bonaparte la Toulon.
Acolo, era masată armata austro-ungară și Napoleon Bonaparte examinând situația de pe teren, stabilește planul de bătaie. Povestește profesorul:
- Acum, să bateți poziția inamică, mai întâi cu artileria și apoi să intre pe pozițiile inamice cavaleria. După un bombardament masiv de artilerie, cea mai mare parte din ostașii austrieci, s-au retras în fugă. Numai pe o porțiune, din poziția fortificată, o parte din ostași au rămas pe loc. Napoleon se uită cu ocheanul și observându-i întreabă un colonel: Ce se întâmplă acolo? Colonelul răspunde: Sire, acolo este un batalion de români din Transilvania, aduși de armata austro-ungară. Atunci, Napoleon, a răspuns admirativ: Afurisit batalion! încă trei batalioane ca acesta și voi cuceri Europa!
Această relatare, profesorul o spunea cu emoție în glas, după care se ștergea la ochi cu batista scoasă din buzunarul de la haină, înlăturând două lacrimi fugare.
Emoția profesorului se transmitea și nouă în inimile și sufletele noastre.
Rețin și figura blândă și conciliantă a profesorului de geografie Eugeniu Niculescu care a străbătut toți munții și dealurile din România, pe jos, bătând toată țara în lung și în lat, făcând și peste 40.000 fotografii diferite.
Descrierea depresiunilor, a dealurilor, a lacurilor a culmilor montane, se făcea cu amănunte și cu întâmplări din timpul în care le-a străbătut, documentându-ne și cu fotografiile realizate atunci.
Ar trebui să menționez și alți profesori ca și directori și diriginți pe care i-am văzut și care au contribuit în cea mai mare măsură la educația noastră civică și patriotică.
La începerea cursurilor, la orele opt dimineața, prin stația de amplificare se transmitea Tatăl nostru și Imnul regal...
Rugăciunea s-a transmis până în anul 1944, an până când și portretul Mareșalului Ion Antonescu - Conducătorul Statului Român, era înrămat pe peretele cel mai vizibil al clasei, iar până în anul 1947 Imnul regal, an până când și portretul Regelui Mihai I de Hohenzolern era înrămat la locul cel mai potrivit al clasei.
Când eram în clasa treia de liceu atât de ziua Regelui cât și a Mareșalului, le-am transmis la sfatul profesorului diriginte - câte o scrisoare de felicitare.
Mare mi-a fost mirarea când pe adresa mea din comună, am primit răspunsuri de mulțumire din partea acestora, pe câte o hârtie cartonată, albă, scrisă cu litere cursive și introduse în plicuri, unul cu antetul Palatului Regal iar altul cu al Președenției Consiliului de Miniștri al României, fiind în același timp mândru că aveam astfel de documente importante.
Cei ce le-au văzut din sat se uitau admirativ la mine, unii spunând: El, e cineva în satul nostru, fiind apreciat de conducătorii noștri. Are o scrisoare de la Majestatea Sa regele Mihai I și alta de la Domnul Mareșal Ion Antonescu. Cine mai este ca el... La fel se minunau și colegii de la liceu care le-au văzut și era mulțumit domnul
diriginte care mă îndemnase să le scriu.
Atunci, într-adevăr, eram cineva.
Dar, să mă întorc la cultura generală pe care mi-am
format-o în perioada liceului.
În primul rând acesta are ca postament solid, lectura de a citi zi de zi și chiar o parte din noapte. Vizitarea Bibliotecii Aman din Craiova era una din pasiunile mele. Acolo găseam cărți la care nu aveam acces, dar și atmosfera de liniște și sărbătoare cu săli de lectură, te îndemna la citit, la studiu și la reflecții.
De aici am împrumutat sute de cărți pe care le-am citit, acasă, pe nerăsuflate.
Am participat de asemenea la cenacluri literare, amintindu-mi unele ședințe ale acestora conduse de către profesorul dar și scriitorul Ioan Scântee, dar și scriitorul C.N.S Nicolaescu-Plopșor, care m-a încurajat ca să citesc și eu versuri proprii și epigrame în acele ședințe.
2. Actori și piese de neuitat
Voi spune câteva lucruri legat de activitatea mea, ca spectator de teatru.
Mărturisesc cu mâna pe inimă, că atunci când eram elev la liceu, spectacolele de teatru mă atrăgeau ca un magnet misterios. Priveam cu atenție afișele de teatru dar și panourile mari cu scene din spectacole, afișe în locuri publice de largă circulație.
Citeam titlurile mari ale pieselor, ale autorilor precum și distribuția actorilor interpreți ai personajelor. Rețineam toate aceste nume și puteam răspunde oricând din ce piesă sunt și cine au fost actorii care au dat viață spectacolelor.
Dedesubt, erau scrise prețurile pentru locurile ocupate la loja centrală, la lojele rang I și II, benoir, balcon I, II și III.
Suma scrisă pentru un bilet mă speria, dar atunci când luam banii pentru bursa pentru învățătură, opream o sumă pentru a cumpăra bilet la balconul II sau III.
Uneori, după începerea spectacolelor, noi cei ce așteptam să intrăm cu ceva reducere, luam biletele cu reducere fiind câte doi pe un bilet si acesta la balconul III. Acolo sus, la balcon, unde îi mai ziceam și la cucurigu, ne simțeam în al nouălea cer. În ceea ce mă privește, mă simțeam fericit fiind spectator al Teatrului Național.
De multe ori, stăteam în picioare, aplecat pe balustradă, ca să pot vedea și auzi orice mișcare a actorilor pe scenă ca și replicile acestora. Pot spune că savuram fiecare spectacol.
Dintre colegii mei de clasă amatori de a vedea piesele de teatru erau Sava Ionescu, Romeo Buckner, George Pârva, Eugen Șerbănescu, Adrian Gelep, Valerian Herăscu.
Îmi vine în minte o glumă cu un grup de scoțieni care dorind să vadă un spectacol, dădea fiecare câte un penny și cumpărau un bilet. Cel ce viziona spectacolul, acea obligația ca după terminarea lui, să povestească celorlalți subiectul piesei. Scoțienii o făceau din zgârcenie noi am fi făcut-o că nu aveam banii necesari.
Spectacolele Teatrului Național din Craiova au fost reluate în stagiunea 1942/1943, după o întrerupere de câțiva ani. În iunie 1941 începuse cel de-al doilea război mondial.
Atunci la reluarea spectacolelor aveam 12 ani și eram elev în clasa a II la liceul Comercial Gheorghe Chițu.
În acei ani am vizionat piesele Meșterul Manole de Lucian Blaga, Titanic Vals de Tudor Musatescu, O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale, Cuburi sfărâmate de Sandu Teleajean și Adrian Pascu, Acolo.. departe de Mircea Ștefănescu, Mușcata din fereastră de Victor Ion Popa, Vlaicu Vodă de Alex. Davila, Omul de zăpadă de A. De Herz, O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale.
Deasemenea, mi-au rămas în minte și alte piese jucate precum Mihai Viteazul de Leonard Divarius, Conu Leonida față cu reacțiunea de Ion Luca Caragiale, Suflete tari de Camil Petrescu, Doi sergenți de Carlo Rotti, Cerșetorii în haine negre de Fr. DEnnery, Oedipus rege de Sophocle, Cocoșul negru de Victor Eftimiu, Azilul de noapte de Maxim Goski, Omul cu mârțoaga de Gh. Ciprian, Evantaiul doamnei Wendermere de Oscar Wilde, Sosesc diseară de Tudor Mușatescu, Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Cererea în căsătorie de A. P. Cehov, Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri și altele.
Îmi amintesc, că am fost puternic impresionat de acțiunea unor piese precum: Doi sergenți, Cerșetori în haine negre sau Vlaicu Vodă care m-au marcat o perioadă de timp după aceea. A fost un timp când credeam că totul este aievea. Devenisem un împătimit de teatru.
Mai târziu aveam să mă îndrăgostesc și de cinematograf pe care le-am frecventat de fiecare dată când rula un nou film. Unele filme ca Regele spadei sau Mâna diavolului le-am văzut de mai multe ori, și aci, aveam la intrare cunoscuți, care ne dădeau voie să intrăm în sală câte 2 sau 3 pe un bilet.
După terminarea studiilor, când am devenit om cu leafă și aveam bani pentru biletele de intrare, am vizionat în perioada 1956-1977, aproape toate premierele Teatrului Național din Craiova.
În anul 1977, am fost transferat la București împotriva voinței mele, urmând calea destinului hărăzit la naștere.
Jocul actorilor m-a pasionat. Le învățasem gesturile iar vocea mi se întipărise în memorie ca pe un disc.
Erau pentru mine niște monștri sacri, pe care vroiam să-i cunosc și să-i pipăi cu mâna să văd dacă sunt aievea sau imaginație.
Sunt și acum, după o jumătate de veac, încă vii în memorie actori precum Alex. Demetrescu-Dan, Costel Rădulescu, Remus Comăneanu, Ovidiu Rocoș, Manu Nedeianu, Margot Boteanu-Păcuraru, Madelaine Nedeianu, Virgil Bădescu, Ion Lupu, George Mărutză, Constantin Țăpârdea, despre care am vorbit mai înainte.
În anii maturității mele alți actori craioveni dar și din București aveau să-și facă loc în inima mea precum Grigore Vasiliu Birlic, Al. Giugaru, Ion Manolescu, George Vraca, Amza Pellea, Constantin Rauțchi, Ion Besoiu, Sanda Toma, Ilie Gheorghe, Octavian Cotescu, ș.a.
Legătura mea cu Teatrul Național din Craiova, am descris-o într-un capitol dedicat acestei instituții de cultură, în două din cărțile mele publicate la începutul acestui nou secol și mileniu .
La Teatrul Național din Craiova, mi s-a născut gustul pentru spectacolul teatral. Aci, am văzut Omul cu mârțoaga de Ghe. Ciprian, piesele O scrisoare pierdută, Năpasta și Conul Leonida față cu reacțiunea de Ion Luca Caragiale, Titanic Vals de Tudor Mușatescu, Apus de Soare de Barbu Ștefănescu Delavrancea, Cui îi e frică de Virginia Coolf de Eduard Albee, Gaițele de Al. Kirițescu sau Înșiră-te mărgărite de Victor Eftimiu.
Am rămas fermecat de interpretarea marelui actor Alexandru Demetrescu - Dan în Cerșetorii în haine negre de Fr. D' Ennery, influențându-mă și mai mult în a merge mereu la teatru, Hamlet de W. Shakespeare, Vlaicu Vodă de Al. Davilla, Doctor fără voie de Molière, Intrigă și amor de Fr. Schiller, Două orfeline de A. D. Ennery Răzvan și Vidra de B.P. Hașdeu, Cocoșul negru de Victor Eftimiu sau Fântâna Blanduziei de Vasile Alecsandri.
La vizionarea piesei Doi sergenți de C. Rotti, rețin interpreŹtarea lui Ion Lupu, un actor înalt, cu siluetă, fiind bărbat frumos care m-a impresionat profund și atunci când sergentul trebuia împușcat, iar ofițerul trebuia să comande plutonului de execuție Foc, m-am ridicat de pe scaun și în liniștea sălii, cu toată puterea am strigat:
Nuuuu. Aveam 15 ani și am trăit scena, crezând-o atunci, adeŹvărată. Colegii mei și alți spectatori au râs, dar eu aveam lacrimi în ochi.
Mai amintesc câteva piese, pentru a rămâne în atmosfera aceea plăcută a spectacolului de teatru, respectiv Vrăjitoarele din Salem de A. Miller, Surorile Boga de I Horia Lovinescu, Pescărușul de Cehov, Wassia Jeleznova de Maxim Gorki, Cidul de Corneille, Cum vă place de W. Shakespeare Fântâna Turmelor de Lope de Vega sau Căsătoria de Gogol.
Atât în perioada cât am fost elev al unui liceu din Craiova cât și după aceea, am fost legat sufletește de mulți actori și actrițe și mi-aș îngădui să apelez și la răbdarea unor eventuali cititori ai acestor rânduri, amintindu-le numele acestora.
Dacă plictisesc, cer iertare dar aș vrea să le aduc un omagiu acestora la contribuția lor ca orașul Craiova să fi fost un răsfățat al culturii din care mulți ne-am adăpat, de-a lungul timpului.
Vorbind sau privind Teatrul Național din Craiova, îmi trec prin minte, defilând spectacolele, directori de teatru, actori, scriitori, care au trecut sau au rămas în acest oraș denumit și Cetate a Banilor Olteni.
Fac apel la memorie. Am notițele în arhivă personală. Am scrieri despre Teatrul Național.
Aș vrea să amintesc numele acelora ce au trecut, sau angajat, au contribuit la ridicarea și menținerea prestigiului acestui teatru.
Astăzi este unul dintre cele mai importante teatre ale României, cu cele mai răsunătoare succese în spectacolele date în lume în anumite perioade ale activității sale.
Caut să enumăr pe cei care i-am văzut, am vorbit cu ei, am fost apropiat și uneori prieten, i-am ascultat, i-am sprijinit, i-am admirat.
Îi voi scrie în ordine alfabetică, fiind o ordine de a urmări mai ușor vremurile lor. Poate că pe unii, datorită timpului scurs, i-am uitat, îmi cer iertare.
Încep cu Albanezu Lucian - Vasile, Mircea Albulescu, Natașa Alexandru, Alexandru Demetrescu Dan (un actor inegalabil), Sică Alexandrescu (regizor de talie mare), Tamara Alexandru, Violeta Andrei, Marcel Anghelescu (tip caragelian), Costache Antoniu (vă mai aduceți aminte de cetățeanul turmentat din O scrisoare pierdută?!), Mihaela - Sabina Arsenscu, Dumitru Aureliu (un om permanent amabil), Minerva D. Aureliu (veșnic veselă), Alexandra Balaban, Balogh Valentina (o regizoare de referință), Eugen Barbu (scriitor, de acum clasic), Geo Barton (Lică Sămădăul de mai târziu), Marina Bașta, Virgil Bădescu (veșnic vesel și amabil), Radu Beligan (mare actor), Mircea Bohoreanu (un tânăr frumos, un Hamlet mort la 29 ani), Emil Boroghină (un director de teatru, cel de azi, cu mult talent organizatoric, uman și zâmbitor), Ștefan Bossun (scriitor, cu care am discutat de zeci, poate sute de ori) Margot Boteanu - Păcuraru (parcă făcută pentru a juca în Gaițele lui Kirițescu, cu care am purtat disŹcuții în momente agreabile), Emil Bozdogescu (cu figura sa caricaturală, un munte de omenie și talent fiind cel ce mi-a îndrumat activitatea de teatru în liceu și a pus în scenă o piesă de-a mea), Bratu Gabriel (talentat caricaturist), George Bulandra, Andrei Bursaci și Vasile Buz (pictor - scenograf), cu tablouri excelente ca să închei numai pe cei cu literele A și B. Dar până la Z mai sunt atâtea nume de amintit.
Nu pot fi dați uitării și de aceea amintesc aci pe Dody Caian (voinică și frumoasă), George Calboreanu (marele Calboreanu care te cutremura în Apus de Soare a lui Delavrancea când interpreta pe Ștefan cel Mare), Toma Caragiu (inegalabilul Toma), Ion Caramitru, Hamdi Abdulah Cerchez, Ilie Cernea, Măria Ciochină - Goanță, Liviu Ciulei (serios și sobru), Pavel Câsu, Dina Cocea, Ion Colan (ajutat pentru a ajunge la Craiova), Remus Comăneanu (unul din corifeii teatrului cu care am discutat de mai multe ori, sfătos, un Trahanache la el acasă), Eugen Constant (scriitor, pe care l-am sprijinit în ultimii , ani ai vieții, ori de câte ori cerea ceva), Maria Cornescu, Vasile Cosma (marele Cosma, un ardelean oltenizat, de o rară cumsccădenie), Octavian Cotescu, Gheorghe Cozorici (venit cu echipa de aur a anilor '60, un talent risipit), Mihai Culman (coleg mai mare de liceu, unde ca elev juca în Irozii, rolul lui Irod împărat), Oana Cuțui, Ion Dacian (tenor celebru, cu care am discutat de două ori), Horia Davidescu (un excelent om și director al Teatrului de Păpuși din Craiova, căruia i-a ridicat prestigiul), Valer Dellakeza, Romulus Diaconescu (ziarist și cronicar, legat sufletește de teatru), Dincă Alexandru (coleg mai mare de liceu, director al Teatrului, un om de suflet și bun organizator), Valentin Dogaru, Petre Dragu (secretar literar, poet, plecat prea devreme în lumea umbrelor), Silvia Dumitrescu Timică (marea actriță), Mihai Duțescu (poet talentat, organizator de cultură), Fanu Duțulescu (profesor de teatru și filozofie, de la care am învățat multe în discuțiile purtate împreună).
Să mergem mai departe, amintindu-i pe Iancu Economu, Victor Eftimiu (a revenit pe scena Teatrului din Craiova, ascultându-i depănarea unor amintiri), Forry Etterle (actor mare, voce specifică), Mircea Faria, Lia Ferichide Botez, Florea Firan (profesor, istoric literar) Alexandru Firescu (scriitor, jurnalist, secretar literar al teatrului, om de cultură), Nicolae Florei (cântăreț de operă) Călin Florian (regizor de talent), C.D. Fortunescu (o mare figură a culturii oltene, director de revistă, scriitor, cu care am discutat prin anii 1960, de mai multe ori), Mișu Fotino, Silvia Fulda, Benedict Gănescu (grafician) Nicolae Gărdescu (actor important), Nicu Dan Gelep (de o mare tehnicitate teatrală), Petre Gheorghiu - Dolj, Ovidiu Ghidirmic (filolog, critic literar), Aurel Ghițescu, Alexandru Giugaru (ce mare actor și ce roluri complexe) Iancu Goanță (actor, înalt, frumos, talentat), Eustațiu Gregorian (pictor, grafician), Mircea Hadârcă, Dem. Hagiac, Ion Hagiescu (pictor, director) Dinu Ianculescu, Ilie Gheorghe (actor cult, plin de talent), Petre Iliescu (director de teatru), Vladimir Juravle, Richard Lang (figură germanică), Gheorghe Leahu, Anca Ledunca - Pavlescu, Sorin Lepa, Ion Luican (cântăreț de muzică populară, rămas în memorie cu acel M-a făcut mama Oltean), Sarmiza Lungeanu, Ion Lupu (un bărbat frumos), Ion Manolescu (pe care l-am privit fascinat), Ion Manu, Ion Marinescu (un autentic talent), Nae Gh. Mazilu, Ioana Măgură (plecată apoi la Munchen, la postul de radio Europa Liberă), Adela Mărculescu, Remus Mărgineanu, George Mărutză, Claudiu Moldovan (directorul Filarmonicii craiovene), Marin Moraru (cu o privire și o față interesantă, actor talentat), Barbu Morcovescu-Barmo (real caricaturist), Vlad Mugur (regizor, bun organizator), Grigorie Nagacevski (un nume la Craiova care după plecare nu s-a mai auzit de el), Nani Vladimir (actorul cu ochelari și cu modestie, îmbrăcat în talent), Madeleine Nedeianu - fost Petropol (o mare actriță de comedie, un personaj bine ancorat în Gaițele lui Kiritescu), Manu Nedeianu (fost director și actor de comedie), Nedelcea Tudor (filolog, critic literar), H. Nicolaide, Vasile Nițulescu, Leon Ovanesian (organizator de spectacole), Papil Panduru (un apropiat de-al meu), Victor Parhon (critic teatral), Ion Pavlescu (un actor plin de talent, un lago autentic), Ion Pătrașcu (un excelent profesor, om de mare cultură, modest, talentat), Savel Pătuleanu (secretar literar), Theodor Păunescu.
O lume a actorilor, a oamenilor de teatru... Dar nu mă opresc aici. Să continui:
Amintesc pe marele Amza Pellea (actor născut în Băilești, de mare complexitate, de la rol la rol, de la dramă la comedie de la Mihai Viteazul și Decebal la nemuritorul Nea Mărin), director al noului Teatru Național, chiar primul, bun prieten al meu, Penișoară Stegaru (pictor de talent), Tiberiu Penția, Leni Pințea - Homeag (o actriță, frumoasă, de talent, ochi pătrunzători), Mircea Penișoară, Grigore Traian Pop (jurnalist, critic literar), Dumitru Radu Popescu (cu piese jucate la Craiova, dramaturg, scriitor, fiind în bune relații), Silvia Popovici (o Darclée autentică, cu care am purtat mai multe discuții literare, luând masa în casa sa alături de soțul său Maxim), Natașa Raab, Ioana Radu (cântăreață neîntrecută în romanțe, cunoscută, și având discuții amicale în mai multe rânduri), Nicolae Radu (director al teatrului, un om cumsecade, de teatru, plecat prea repede dintre noi), Rodica Radu (soția sa, actriță tumultoasă), Constantin Rauțchi (personalitate de talent), Costel Rădulescu (actor al copilăriei mele, talentat), Victor Rebengiuc, Ovidiu Rocoș (un bonom, cumsecade), Virginica Romanovschi, Aurel Rogalski, Dumitru Rucăreanu (actor și voce bună), Ileana Sandu, Constantin Sassu (uneori vulcanic, om de treabă), Dinu Săraru (scriitor, un amic de-al meu), Nicolae Sireteanu, Ion D. Sârbu (secretar literar, scriitor, filozof, asistent al lui Lucian Blaga, apropiat de mine cu care am avut discuții interesante), Elena Sterienescu, Iosefina Stoia, Lucia - Sturdza - Bulandra (mare artistă), Mircea Șeptilici, Petre Ștefănescu Goangă (mare cântăreț de operă), Rodica Tapalagă, Aristide Teică, Sanda Toma, Vasile Tomazian, Tudor Gheorghe (actor, compozitor, menestrel, amic de-al meu), Olga Tudorache, Constantin Tăpârlea (actor al copilăriei mele), Grigorie Vasiliu Birlic (ce mare talent), Valy Voiculescu - Pepino, Romulus Vulpescu (poet, scriitor, critic literar).... Ion Zamfirescu (profesor universitar, critic literar legat de Craiova care l-a dat și l-a format.
Sper că am amintit cea mai mare parte a acelora pe care i-am cunoscut și pe scena teatrului din Craiova și de care îmi amintesc cu emoție acum când privesc direct sau cu ochii minții acest edificiu de cultură.
Despre unii actori aș putea scrie pagini întregi și interesante... dar n-am timp și răbdare. Dacă aș avea o stenografă la dispoziție, ar fi bine. Atunci aș scrie munți de pagini și nu numai aceste câteva înseilări în care am menționat în fuga condeiului, doar numele și prenumele actorilor pe care i-am cunoscut.
În afară de teatru, o parte din timp era rezervată și filmelor ce rulau la cinematografele Rio, Scala și alte câteva. Aci și atunci, am cunoscut mari actori precum Laurence Olivier, Alida Vali, Amedeo Nazzari, Vyviane Romance, Marlene Dietrich, Al. Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic și mulți alții.
La cinematografe ca și la Teatrul Național, ca elevi, după începerea filmelor, intrau câte doi sau trei pe un bilet, îmi aduc aminte că la filmul Regele spadei și Mâna diavolului am stat 3-4 ore ca să pot intra. Impresionant, după vizionarea filmului Mâna diavolului pentru că se înserase când am ieșit din sala de cinematograf, mă uitam cu teamă în urmă ca nu cumva diavolul să fie pe stradă, în urma mea.
Acest film l-am înregistrat mai târziu pe o casetă, video, avându-l în videoteca mea personală de peste 1500 de casete video.
Ce a mai contribuit la formarea culturii mele, în perioada liceului? Aș aminti și pe aceea pe care mi-a sădit-o profesorul de religie Ion Popescu - Cilieni, mai târziu și profesor de istorie, care ne îndemna să vizităm locurile și monumentele istorice, biserici și mănăstiri, muzee și biblioteci, expoziții și teatre.
Totdeauna ținea să ne amintească, să nu uităm că atunci când privim un tablou sau un monument să știm și cine e autorul, iar la biserici și monumente de artă și arhitectură și vechimea, împrejurările în care au fost create.
Mai întâi am aflat câte ceva despre patronul liceului nostru al cărui nume îl purta, respectiv Gheorghe Chițu.
Trebuia să știm cine a fost. Cu acest prilej, dirigintele ne-a spus că Gheorghe Chițu (1828 - 1897), a fost un cărturar erudit, poet, gazetar și publicist precum și om politic, reprezentând una din personalitățile cele mai de seamă pe care Craiova le-a dat culturii românești.
Clasele primare și o parte din cele secundare le urmează la Școala Centrală din Craiova, sub supravegherea lui Ioan Maiorescu, iar studiile universitare le-a făcut la Viena.
Alături de versurile patriotice, Gheorghe Chițu semnează și foiletoane satirice, cronici teatrale și artistice.
Din anul 1876, a fost în mai multe rânduri ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ministru de Interne, Justiție și Finanțe. La Craiova, a fost magistrat, procuror general la Curtea de Apel, primar al Craiovei (1853) și fondator al Școlii Publice Comerciale care până în anul 1945 i-a purtat numele său, respectiv Liceul comercial Gheorghe Chițu.
A fost deputat și senator, profesor la Facultatea de drept din București iar din anul 1879, membru titular al Academiei Române. A încetat din viață la 28 octombrie 1897, la comuna Mirila din Județul Olt.
*
* *
Despre monumentele de artă și arhitectură, fiind elev, am vizitat și identificat împreună cu colegi de ai mei pentru cunoștințele noastre: Mănăstirea Coșuna - Bucovăț, zidită în anul 1572, Mănăstirea Jitianu din secolul XVI-lea, Casa Băniei care e cea mai veche construcție laică a Craiovei (1699), Biserica Sfântul Dumitru, cu temelii puse de boierii Craiovești, reconstruită în anul 1889 de vestitul arhitect francez Lecomte de Nouy, Ruinele Hanului Hurez din 1699, Fântâna Jianu construită în secolul al XVIII-lea, Casa Glogoveanu construită în anul 1783, casa în care a locuit și slugerul Tudor Vladimirescu, Biserica Sfântul Ilie (1720) Parcul Nicolae Romanescu 1901-1903) Palatul Mihail (1899-1907) Biserica Sfântul Gheorghe Nou (1755) sau clădirea Colegiului Nicolae Bălcescu (1893 - 1895), etc.
Am remarcat și mi-au plăcut să admir monumentul lui Alexandru Ioan Cuza, lucrare a scluptorului Rafaelo Romanelli, bustul lui Ioan Maiorescu, Traian Demetrescu, al lui Nicolae P. Romanescu, statuia lui Eugen Carada.
Unul dintre cele mai importante monumente din Craiova, a fost desigur Monumentul Independenței - 1877, realizat de celebrul sculptor Pavelescu-Dimo. El reprezenta un grup de artileriști, alături de un tun, în care sergentul dădea ordinul foc.
În plan central era regele Carol I, la Calafat, iar deasupra inscripționate cuvintele: Asta-i muzica ce-mi place
Dintre toți, cel mai bine realizat în compoziție
era sergentul cu chipu-i frământat, privirea țintă la obiectiv, chipeș și preocupat de misiunea ce o avea.
Monumentul, era impozant, având o înălțime de 6-7 metri, amplasat pe strada Unirii, în fața Parcului Nicolae Romanescu".
Era masiv, din bronz și aramă, fiind o lucrare grandioasă a sculptorului Pavelescu-Dimo, originar din Calafat.
Prin anul 1948, autoritățile locale împreună cu reprezentanți ai armatei sovietice care se aflau în cantonement la Craiova, l-au demontat într-o noapte și l-au topit pentru nevoile de gloanțe ale armatei.
Peste douăzeci de ani, în anul 1966 academicianul C.S. Nicolaescu Plopșor, care era director al filialei Craiovei a Academici Române, a propus refacerea Monumentului Independenței așa cum a fost.
Profesorul C.S. Nicolaescu- Plopșor, a adus macheta monuŹmentului original la Craiova.
Atunci, eu eram primar al orașului Craiova și i-am dat o împuternicire scrisă acestuia, ca reprezentant al Primăriei - să ridice macheta monumentului de la Muzeul Central al Armatei.
Despre acest moment, am scris pe larg în memoriile mele.
Au fost consultate foruri competente, de la care s-au primit încurajeri dar și amânări, între timp profesorul a decedat, fiind secerat de o boală incurabilă.
Macheta se află și acum la Craiova într-o incertă așteptare. Cine va fi cel ce va ridica mănușa provocării?!
Pentru fiecare informație pe care o consideram descoperire, o ascultam și o notam cu grije spunând și altora despre aceasta. Mi se părea că eram totuși cineva care cunoaște o parte din istoria Craiovei, oraș care mă primise și mă pregătea pentru viață.
În anul 1964, aveam să fiu ales primar al Craiovei
3. Pasiunea pentru cititul cărților
Să revin din nou la lectură, care a constituit pasiunea mea principală, fără de care, cred că nu aș fi putut trăi.
De la povești, am trecut la nuvele, apoi romane și versuri, scrise mai întâi de scriitorii români, apoi de către scriitorii străini.
Apelând la memorie, amintesc pe Nicolae Filimon, Emil Gârleanu, Nicolae Gane, Calistrat Hogaș, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Drumeș, Damian Stănoiu, Gh. M. Vlădescu, George Mihail Zamfirescu sau Ion Alexandru Brătescu Voinești.
M-au impresionat, la ani diferiți ai liceului, romanele Ciocoii vechi și noi, Pe cărări de munte, Ion, Răscoala, Elevul Dima dintr-a șaptea, Cazul Magheru, Moartea fratelui meu și altele.
Am citit pe nerăsuflate pe Alexandru Dumas în minunatele sale cărți, Cei trei mușchetari, Vicontele de Bragelona, Cei patruzeci și cinci și Regina Margot. De eroul DArtagnan, eram legat sufleŹtește, aș spune că eram îndrăgostit de vitejia și acțiunile sale de vestit spadasin care știa să iese cu bine din orice situație critică, din orice capcană întinsă.
Trebuie să scriu multe pagini cu privire la cărțile citite dar voi aminti, totuși, cât mă ajută memoria, scriitorii români și străini care m-au ajutat să mă pregătesc pentru drumul ce aveam să-l străbat.
Dintre scriitorii români aș aminti pe Barbu Ștefănescu Delavrancea, Gala Galaction, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Miron Costin, Petru Bellu, Mihail Sadoveanu, Mihail Șerban, Zaharia Stancu, Ionel Teodoreanu, Const. Stere, Grigorie Ureche, Tudor Teodorescu - Braniște, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Mihail Kogălniceanu, I. Ludo, Mihail Lungianu, Ioan Massoff, Gib. Mihăescu, A. Murărașu, George Călinescu, Augustin Z. N. Pop, Rădulescu Motru, D. D. Pătrășcanu, Ioan Neculce, Alexandru Odobescu.
Cu mare pasiune am citit și pe Anton Pann, Dan Petrașincu, Alex. Piru, Costache Negruzzi, Matei Millo, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Nae Ionescu, Garabet Ibrăileanu, Mircea Eliade, Alex Dima, Ovid Densușianu, Constantin Virgil Gheorghiu, C. D. Gherea, Dinicu Golescu, Ilarie Chendi, Eugen Constant, Eugen Barbu, N. D. Cocea, Mihail Celarianu, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Marin Preda, Mihail Dragomirescu, Aron Pumnul, Vasile Pogor, I. Peltz precum și Hortensia Papadat Bengescu.
Alături de nuvele și romane, poeziile au constituit una din atracțiile mele, dorind din toată inima ca și eu la rândul meu să pot scrie versuri, fapt ce s-a și întâmplat mai târziu.
De aceea, nu pot să nu amintesc și pe alți poeți și scriitori care m-au învățat în acei ani de tinerețe - ca dealtfel și acum - precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Eminescu - marea mea dragoste din totdeauna, Grigore Alexandrescu, Alexandru Macedonski, Cincinat Pavelescu, St. O Iosif, Eugen Jebeleanu, Adrian Păunescu, Ion Alexandru, Adrian Maniu, Vasile Militaru, Vasile Cârlova, Panait Cerna, Mihail Codreanu, George Coșbuc, Aron Cotruș Perpessicius, Ion Pillat, Al. Philippide, Ion Pribeagu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Cezar Boliac, Mihail Cruceanu, Traian Demetrescu, Octavian Goga, A. D. Herz, Elena Farago, Petre Dulfu, Alex. Donici sau Ion Heliade Rădulescu.
Deasemeni, nu-i pot uita pe Alex. Depărățeanu, Al. Davilla, Victor Eftimiu, Ion Budai Deleanu, C. V. Tudor, Alexei Mateevici, Veronica Micle, Ion Minulescu, Andrei Mureșan, Ioan Nenițescu, I. Păun - Pincio, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, George Sion, Al. Donici, Th. A. Speranția, Al. O. Teodoreanu (Păstorel), George Topârceanu, Mircea Dem. Teodorescu, Alex. Vlahuță, Ilarie Voronca, poeții Văcărești precum și pe Dimitrie Cantemir, Al. Kirițescu, I.C. Popescu - Polyclet, George Ranetti, Costache Negruzi, C.S. Nicolăescu - Plopșor, Al. Lascorov Moldovanu, August Treboniu Laurean, Al. Sahia, Al. Russo, Tudor Vianu, I.C. Vissarion, Iosif Vulcan, Vladimir Streinu, Caton Teodorian, Dimitrie Teleor, Mircea Ștefănescu, Mihail Sorbul, Ion Slavici, A.D. Xenopol, Lazăr Șăineanu, C.D. Fortunescu, Mihail Sebastian, C. Sandu Aldea și alții.
Am obosit pe cititor? Cer scuze, dar memoria îmi face feste pentru că nu pot aminti acum încă sute si sute de scriitori și poeți, cărora ar trebui să le mulțumesc.
Orizontul, la vârsta tinereții, nu s-a oprit la teritoriul patriei mele dragi. M-am adăpat și la scrierile care fac parte din vasta literatură universală.
Dintre scriitorii străini, traduși în România, pe care i-am citit și studiat, doresc a aminti pe Jules Verne, Homer, Frații Grimm, F. Dostoievski, A.P. Cehov, Balzac, J.W. Goethe, N. Gogol. Abatele Prevost, Edgar Alain Pöe, Jack London, Charls Dickens, Victor Hugo, Viliers de L' lisle - Adam, Ivan Turgheniev, Mark Twain, Leon Tolstoi, Stendhal, Willian Shakespeare, Bernardin de Saint Pierre, Walter Scott, Eugen Sue, Al Dumas.
Departe de a epuiza pe cei care m-au încântat pe mine dar și pe alții, amintesc și pe Guy de Maupassant, Moliere, Petrarca, Pușkin, Lermontow, Henrik Ibsen, Lamartine, A. Mickiewiez, Platon, Romain Rolland, Paul Feval, Esenin, Corneille, Dante Aligheri, Gustave Flaubert, Maxim Gorki, H. Heine, Tit Liviu, H. Taine, Jon. Swift, Ștefan Zweig, Oscar Wilde, Sofocle, Spinoza, Voltaire, Edgar Wallace, Cervantes, Lord Byron, Fr. Copee, Carlo Goldoni, Chateaubriand, Alphonse Daudet, Th. Gautier, Saint Simon, Fr. Schiller, Torquato Taso, Alfred de Vigny, Virgiliu, Walt Withman, Seneca, Eugen Scribe, Tacit, Rabindranat Tagore, Contesa de Segur, Schopenhauer, Paul Verlaine, Marivaux, N. Lenau, La Rochefoucould, La Bruyere, Mentesqeuieu, Charles Perrault, Racine, J.J. Rousseau, Ed. Rostand, Maria Rainer Rilke, Henrik Senkiewiez, Marcel Proust, Jules Michelet, Prosper Merimee și alții.
Trebuie să mulțumesc încă o dată profesorilor mei de limba și literatura română care în timpul liber, al vacanțelor, ne dădea lectură obligatorie și facultativă. Acest lucru a făcut ca numărul cărților facultative să fie tot mai mare. N-am dat la o parte și cărțile care ni se interziceau la scoală cum sunt cele din colecțiile Celor cinciŹsprezece lei, Femei celebre și Aventurile submarinului Dox...
În orice caz în aproape toate cazurile, răul este înfrânt, iar eroul pozitiv este victorios, în general, toate cărțile sunt utile, cititorul fiind acela care trebuie să culeagă dintre slove numai ceea ce este bun.
Odată, un prieten, privind miile de cărți care mă înconjoară zilnic, în locuința mea, mă întreabă:
- Pot să-ți pun câteva întrebări?
- Desigur, i-am răspuns eu. Întrebările sunt mai ușoare decât răspunsurile.
- Care crezi că este cel mai bun roman din literatura universală?
- După părerea mea, cred că Quo Vadis de Henrik Senkieviez.
- Dar cel mai bun roman românesc?
- N-aș putea spune care e cel mai bun roman dar pot spune că Liviu Rebreanu este cel mai mare romancier român.
- Pentru noi, geniul poeziei românești este Mihail Eminescu. În ceea ce privește poetul străin e hazardat să mă pronunț. Totuși, una dintre cele mai frumoase poezii din lume ar putea fi De poți a lui Rudiard Kipling.
În versiunea românească, desigur, transpunerea ei depinde de traducător.
Iată, voi reda începutul acestei minunate bijuterii:
De poți să nu-ți pierzi capul când toți în jurul tău
Și l-au pierdut pe-al lor găsindu-ți ție vină,
De poți, atunci când toți te cred nedemn și rău
Să nu-ți pierzi nici-o clipă încrederea în tine,
De poți s-aștepți oricât fără să-ți pierzi răbdarea
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea.
Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminți;
De poți visa, dar fără să te robești visării s.a.m.d.
- Dar în dramaturgie?
- Aici, de departe cel mai mare dramaturg al lumii a fost și este William Shakespeare, sau marele Will. Au trecut cinci secole și nimeni nu l-a ajuns. Și vor mai trece încă secole...
La noi, cel mai mare dramaturg rămâne Ioan Luca Caragiale. Dar cine sunt eu să fac aceste judecăți? Am adăugat eu.
- Tu n-ai făcut decât să-mi răspunzi mie la câteva întrebări.
- Dar ar mai fi ceva de spus: oricât de mari ar fi scriitorii universali și oricât de frumoase sunt operele lor, să începi prin a citi și învăța scriitorii români și operele lor.
N-o spun numai din patriotism ci din convingerea că în ele vei găsi lumea apropiată ție, înțelegerii tale, sufletului tău.
În ele vei regăsi viața satelor noastre, natura și parfumul lor, vei găsi toamnele, iernile și verile noastre, holdele, grădinile, curțile și vetrele caselor... și vei mai găsi ceva nespus de frumos: Graiul! Graiul cu care te-ai născut, în care ai trăit, graiul poporului tău și vei găsi, mai ales, patria.
Prietenul a tăcut, copleșit sau meditând.
Și ne-am oprit aici.
|
Petre Gigea Gorun 1/2/2024 |
Contact: |
|
|
