Cu Alice Năstase Buciuta despre profesia de jurnalist
Să te muți în altă țară, când întreg destinul tău pare legat de locul în care te-ai născut, e curaj și nebunie, deopotrivă. Pentru Alice Năstase Buciuta, e „o experiență de creștere”: pe cât de dureroasă, pe atât de plină de recompense.
În conversația de mai jos, am vorbit cu Alice despre ce a împins-o să facă acest pas, pe care spune că l-a visat mereu, cum a decurs acomodarea la Londra și ce ar face diferit, acum, dacă ar lua-o de la început.
Am vorbit și despre cel mai nou proiect al ei, emisiunea „Trei ceasuri bune”, de la Romanian Radio London, prin care spune că redescoperă noblețea jurnalismului bine făcut. Și-am vorbit despre întâmplări care pot cu ușurință trece drept semne – semne că suntem pe drumul nostru, semne că viața va fi bună cu noi, dacă-i îngăduim surprizele, revelațiile, darurile extraordinare.
Corina Stoica: Alice, de o bună bucată de vreme, pare că trăiești între două țări. Așa este sau te-ai stabilit cu totul în Anglia?
Alice Năstase Buciuta: Probabil că răspunsul onest este “m-am stabilit în Anglia”, dar îmi este atât de greu să îl pronunț, încât sunt tentată să răspund ocolit și să accept mai degrabă formula din întrebarea ta, dragă Corina: trăiesc între două țări. Copiii mei, soțul meu și motanul meu s-au stabilit cu totul în Anglia, dar eu trăiesc între două țări. (Asta e, totuși, doar o formulă amăgitoare, precum cea pe care o folosesc cei cărora le este greu să spună că sunt singuri și decid să declare că se află între două iubiri. Ori cei aflați în căutarea lui Dumnezeu care simt, ca în poemul lui Arghezi, că rătăcesc “între două nopți”.)
Când ați hotărât să vă mutați și cum ați ales Anglia?
A.N.B.: Încă de la finalul clasei a XI-a, deci din 2019, fetița mea cea mare, Ilona, s-a apucat să își caute o facultate mai bună prin Europa. Ilona studiază muzică de mică și a învățat suficient despre sistemul de învățământ vocațional din țara noastră, încât să știe precis că vrea să facă facultatea în altă țară… (râde)
Noi, însă, aproape ca orice familie de intelectuali serioși și foarte muncitori din țara noastră, ne-am trezit în fața imposibilității de a-i plăti studiile în afara României și, deci, gata să-i frângem visul, deși, ca o paranteză, tu știi că nu mă laud, fiindcă am lucrat și împreună cândva: eu chiar am o capacitate de muncă ce sfidează legile fizice. Are Leonida Neamțu, un scriitor român nedrept de puțin cunoscut, în romanul Legenda cavalerilor absenți un personaj feminin fermecător, o actriță fragilă și minionă care spunea “sunt atât de bună, încât pot să joc rolul unui elefant”. Spun și eu ca Gazela că, în ciuda fragilității mele aparente, pot să muncesc cât un elefant, enorm și, în plus, la un nivel foarte mare de performanță. Numai că asta nu mi-a folosit prea ca să pot plăti studii private copiilor mei decât până la un anumit nivel.
Revenind, Ilona a înțeles perfect situația, și și-a limitat căutările la țările în care ar fi putut studia gratuit sau, cum a fost cazul Marii Britanii înainte de ieșirea din Uniunea Europeană, accesând ea, pe cont propriu, un împrumut pentru studii, pe care să îl restituie mai târziu, când va începe să câștige bani din meseria ei.
Recunosc că nu m-am gândit să plecăm împreună cu ea de la bun început, mai ales că, inițial, avusese în vedere și țări în care nu m-aș vedea trăind niciodată. Eu am avut mereu visul plecării din țară, de când Simona a emigrat în Canada și eu am rămas cu dorul să o urmez, însă visul ăsta părea să nu se concretizeze. Mi se părea și că e prea târziu să mai plecăm undeva la 50 de ani și să luăm viața de la capăt. Dar apoi, când Ilona a intrat în faza finală a selecției și a avut nevoie să meargă la mai multe audiții live, am însoțit-o de câteva ori în mai multe orașe din Marea Britanie și am trăit pe viu miracolul întâlnirii unei țări politicoase și elegante cum numai în visele mele credeam că există.
Pentru a fi onestă până la capăt, am trăit în drumurile acelea în care am fost doar eu și ea, copilul meu dintâi, reperul meu esențial de frumusețe și de iubire, și sufocarea pe care probabil că a resimțit-o orice părinte având revelația tulburătoare a unei despărțiri geografice iminente. Știu că specialiștii în parenting și-ar da ochii peste cap dacă m-ar auzi, fiindcă unul dintre paradoxurile științei moderne e să te îndemne să stai “bot în bot” cu partenerul de viață pe care nu îl mai iubești, dar să te desparți de copiii pe care îi adori, să îi lași liberi – dar eu încă, mă scuzați, nu am priceput cum vine treaba asta (râde). Și atunci mi-a încolțit gândul plecării foarte serios.
Cum ați știut că vreți cu adevărat să faceți pasul acesta (atât de inconfortabil)? Pe ce ai spune că te-ai bazat mai mult, pe rațiune sau pe intuiție?
A.N.B.: Eu nu am știut nicio clipă limpede ce va fi, cum va fi. Dar în momentul în care am început să aranjăm plecarea Ilonei am realizat și că, din punct de vedere organizatoric, administrativ, ar fi mai simplu să plecăm cu toții. Apoi a fost și un complot al destinului, pentru că am înțeles că decizia se poate face acum sau niciodată, fiindcă la final de 2020, multtărăgănatul Brexit urma să intre, totuși, concret, în vigoare. Iar dacă am fi amânat decizia plecării dincolo de începutul lui 2021 totul ar fi devenit aproape imposibil. Mai departe toate s-au rostogolit așa, ca într-o transă și, culmea, ca și cum viața chiar ar fi vrut să plecăm, fiindcă ne-a deschis uși nebănuite. Inclusiv am trăit o întâmplare atât de ciudată, încât pare neverosimilă și, ca să o descriu, citez din regizorul Nae Caranfil care spune așa în fața întâmplărilor uimitoare ale vieții: “Pune asta într-un film și nu te crede nimeni”!
Îți spun cum a fost. Ilona plecase mai devreme la Londra să aranjeze câte ceva legat de înscrierea la facultate și să caute o casă de închiriat pentru noi. Numai că, într-o zi, m-a sunat deznădăjduită și mi-a spus că nu reușește cu niciun chip să găsească o casă, pentru că, neavând aici niciun istoric locativ, toți proprietarii îi pretind niște depozite financiare colosale, mult mai mari decât se aștepta sau decât cer unor chiriași obișnuiți, care au un trecut în piața imobiliară. Mi-a spus, cu glasul tremurând, că știe că nu avem cum să facem rost de atâția bani, deci poate că ar fi bine să luam în calcul varianta de a renunța, totuși, la plecare.
Nu știu sigur dacă m-am gândit sau nu să renunț, eram într-un fel de amorțeală. Știu doar că mi-am petrecut o zi și o noapte în rugăciune, spunând întruna “Doamne, fă cum e mai bine pentru noi și ajută-mă să accept decizia Ta”.
A doua zi m-a sunat o prietenă cu care nu mai vorbisem de ani de zile și mi-a zis ceva ce nu cred că au auzit mulți oameni de-a lungul vieții. Mi-a spus că am ajutat-o cu ceva important mai demult, când avea mare nevoie, iar acum a primit ca moștenire un teren mare pe care l-a vândut și că împarte câtorva prieteni cărora simte că le-a rămas datoare o parte din suma primită pe neașteptate.
În prima clipă, nu am corelat informațiile între ele. Apoi, când m-am dezmeticit, recunosc că m-am gândit că nu poate fi vorba de cine știe ce sumă, o mică atenție, care să aibă cu cel puțin un zero mai puțin decât am aflat ulterior că îmi pregătise ea.
După care m-am fâstâcit atât de rău, încât prima frază a fost că nu pot să accept, că e prea mult, dar ea a insistat îndeajuns, încât să îmi amintesc pentru ce mă rugasem toată noaptea și ziua dinainte. Și i-am spus Mulțumesc și am acceptat. Și, desigur, mi-am petrecut ziua următoare tot în genunchi, la icoană, mulțumind în neștire că am primit un răspuns așa de clar, de rapid, și gata schimbat în monedă europeană (râde)… Deci m-am bazat mai mult pe intuiție, pe credință, pe legile universului decât pe abilitatea mea de a face un plan așa de greu de pus la punct.
Uitându-te înapoi, ai mai face același lucru? Și, dacă da, ce ai face diferit?
A.N.B.: Da, aș face același lucru.
Oricât de greu ar fi, schimbarea asta esențială este o experiență de creștere incredibil de puternică, iar țara în care ne-am mutat s-a dovedit a fi, nu chiar din prima zi, dar când am învățat s-o cunosc mai bine, de-o frumusețe și de-o generozitate greu de exprimat în doar câteva cuvinte. Sunt un milion de daruri de civilizație și de bună organizare cu care ne-a așteptat și pe care ni le-a pus, efectiv, pe tavă.
În ceea ce aș face diferit, știu precis: m-aș ruga mai din timp! (râde)
Deci totul a mers bine de la început? Universul și-a continuat șirul de minuni și după ce ați ajuns la Londra?
A.N.B.: Istoria acomodării mele în Anglia e destul de sinuoasă, să știi. Noi ne-am mutat cu toții la Londra în octombrie 2020, deci în toamna anului trecut, dar atunci tot continentul era copleșit și năucit de pandemie, Anglia era într-un lockdown crunt, România la fel, și lucrurile păreau, inițial, foarte greu de desțelenit. Ilona a început facultatea, dar mie mi-a fost teamă să înscriu și copiii mai mici la școli londoneze și, profitând de faptul că școala în România se desfășura online, ei au venit la Londra, dar făceau școală pe computerele conectate la profesorii (mai mult plictisiți sau năuciți) din București.
Paul și-a găsit un serviciu, o colaborare, din prima zi când am ajuns aici, însă eu nu reușeam să îmi găsesc nimic. Am trimis o sută de aplicații pentru joburi și nu am primit decât refuzuri sau tăceri, deși inițial crezusem că CV-ul meu impresionant îmi va deschide toate ușile. Dar nu a fost așa. Cu o singură slujbă avansasem mai mult în discuții – să nu râzi – era la o brutărie, dar, până la urmă, nu m-au luat nici acolo.
Și într-o zi am decis că iau copiii mai mici – care se chinuiau oricum să înceapă fiecare zi de școală românească la ora 6 sau 7 a Londrei – să mă iau și pe mine, că înnebuneam închisă într-o casă prea mică pentru atâta neliniște, și să mă întorc în țară, lăsându-i aici pe Paul și pe Ilona.
În ianuarie 2021, m-am întors în România convinsă că experiența mea londoneză a eșuat. Culmea este că, la București, parcă voiau toți să îmi hrănească toate orgoliile. Cum am ajuns, am primit, mi s-au oferit din senin, nu le-am căutat, nu unul, ci două posturi de lector universitar, în două facultăți diferite. Mi s-a părut ca un răspuns reparator al universului la nereușita mea de la brutăria londoneză. Am fost fericită.
Am început să lucrez și am publicat și o ediție splendidă de revistă. Am scos două cărți, o antologie cu textele Simonei Catrina și încă o carte, curajoasa mea carte despe feminism, alcătuită pe baza tezei mele de doctorat. Eram într-o efervescență academică incredibilă și mi se părea că nu voi mai pleca niciodată din țara care, uite, mă respectă și apreciază. Până în ziua când mi-am dat seama că doar orgoliile mi le hrănesc din noua mea viață cu ifose, dar că de fapt am ales să fiu o mamă singură cu doi copii, copleșită de treburi, de drumuri și de singurătate, și că poate aș fi fost mai fericită la brutărie, decât predând literatură postmodernă la universitate. Și am decis să plec, măcar să încerc, totuși, să ajung înapoi la familia mea.
Acum, însă, ești la Londra și m-am bucurat mult pentru noul tău proiect de la Romanian Radio London! Povestește-mi, te rog: cum l-ai găsit sau cum te-a găsit?
A.N.B.: În august, anul acesta, am revenit la Londra, cu copii cu tot, dar nu cu gând să stau neapărat, ci pentru că era ziua lui Paul și voiam să ne vedem. Din ianuarie nu ne mai întâlniserăm niciodată, el nu venise, noi nu plecaserăm. Doar Ilona mai trecuse câteva zile pe acasă, dar el, nu. Ne petrecuserăm toate sărbătorile, Paștele, Rusaliile, ziua mea, toate, separat.
Iar în a doua zi a mea de revenire la Londra, mi-a apărut pe net – nu știu cum, nu știu de unde – un anunț pentru postul de jurnalist la Romanian Radio London. Mi s-a părut incredibil, așa că am trimis un CV și am înălțat o rugăciune către Sfânta Fecioară. Apoi aproape că am uitat, dar în câteva zile am primit un telefon și mi-au spus că sunt pe lista scurtă a selecției și că, în ciuda faptului că nu am nicio zi de experiență în radio – inițial mă gândisem să mint și să spun că am lucrat la prietenul meu George Chirca, la Radio Metronom, aș fi putut, dar apoi m-am răzgândit, mi-am zis că nimic important nu se poate construi pe o minciună și să las, mai bine, Universul să își facă treaba cum vrea el. Și Universul și-a făcut treaba.
Am trimis o înregistrare (habar nu aveam cum să vorbesc la radio, m-a corectat de vreo trei ori prietena mea Mihaela Burda) și m-au anunțat că m-au ales pe mine și că voi face parte din trustul lor de presă, care deține un alt post de radio, unul mare, destinat comunității poloneze din UK, iar acum se extind și spre comunitatea noastră.
Am țopăit de fericire, mi s-a părut cel mai prețios dar pe care îl puteam primi, un job la Londra, în profesia mea și în limba română! Ce putea fi mai valoros, mai bun, mai ușor și mai frumos?! Cum zice Magda Isanos: Doamne, n-am genunchi să-ți mulțumesc! Și în momentul în care am avut acces la site-urile radioului am văzut că toate paginile corelate cu acest proiect erau create pe 13 iulie, de ziua mea. Ca și cum ar fi fost într-adevăr un cadou pentru mine.
Ce ți se pare, totuși, cel mai greu la radio, în ciuda experienței pe care o ai în televiziune?
A.N.B.: La început totul mi s-a părut îngrozitor de greu. Am fost la un moment dat pe punctul să renunț, fiindcă am crezut că nu voi învăța niciodată softurile radioului. Eu sunt genul atehnic, mai degrabă, și recunosc că mă gândisem că la radio va fi cum am văzut eu că se fac emisiunile la Radio România, unde am fost invitată de mai multe ori, iar prezentatorul și invitații au în față doar microfonul și căștile, n-au nimic altceva de făcut decât să se concentreze la ceea ce spun, în timp ce o altă echipă, doi sau trei oameni, stau în compartimentul de regie și butonează. Cred că și la televiziune e mult mai ușor, te așezi pe scaun și aștepți să îți dea intrarea și ieșirea din emisiune o voce în casca din ureche. Ei, bine, aici, și am înțeles că în toate radiourile moderne ar fi la fel, m-am pomenit că nu e deloc așa.
Am aflat că intra în descrierea postului meu să știu sau să învăț tot felul de softuri și să pricep cum funcționează niște chestiuni abstracte cum ar fi sunetul, mixajul vocilor, componentele cântecelor, intrarea la timp a spoturilor de reclamă și tot felul de alte detalii despre orificii metalice unde intră cablul și orificii de plastic pe unde iese armonia. Am avut noroc și de ajutorul băieților mei de acasă, pentru că Paul și Victor au învățat softurile de radio în același timp cu mine, ca să mă ajute și să înțeleg mai ușor, dar și de colegi excepțional de miloși și buni, între care trebuie să îl numesc pe colegul meu David Slomian, care a avut răbdare de înger cu mine.
Într-o dimineață în care nu îmi funcționau softurile, ratasem ora de intrare în direct și intrasem atât de rău în panică, încât nu mai știam să zic niciun cuvânt în engleză, i-am spus, în română: “Îmi pare rău, nu mai știu deloc să vorbesc în engleză, dar chestia asta nu mai merge deloc, iar eu sunt disperată, desperate, desesperada. El e polonez, deci știe, probabil, cât de greu e să te adaptezi la o altă limbă în condiții de stres, mi-a spus Ok, stay calm, I understand you, deși eu continuam să bombăn și să mă rog, simultan, ziceam ba un verset din Biblie, ba o înjurătură românească, până când el a rezolvat totul și mi-a zis: gata, respiră, ține aerul, apoi zâmbește și intră…
Și ce-ți place, ce te împlinește cel mai mult?
A.N.B.: Îmi place că am crescut și eu odată cu proiectul acesta, cu emisiunea mea zilnică “Trei ceasuri bune”. La început, cu speranța că patronul meu polonez nu o să citească interviul meu în română, eu cred că am fost jalnică. Nu puteam să coordonez mica întârziere dintre sunetul vocii și cel din cască, lălăiam cuvintele și mă bâlbâiam – în plus, eram disperată, aveam efectiv senzația că vorbesc singură și cred că, o vreme, așa a și fost, până când au început oamenii să audă de radioul nostru și să vină să comenteze, să îmi trimită mesaje, înregistrări, iar eu să invit la interviuri din ce în ce mai interesante personalități românești, oameni deștepți și culți care să intre în direct și să îmbogățească discuțiile.
La început nu știam să îmi convertesc singură fișierele muzicale în formatul pentru radio și vreo două săptămâni cred că am difuzat aceleași melodii în emisiunea mea, doar că în altă ordine, dar erau singurele care îmi plăceau din playlistul făcut anterior al radioului și doar pe acelea le difuzam. După care le ceream colegilor – de radio sau de locuință – să îmi convertească ei cântecele și, într-un final, am învățat sigură, că nu am avut de ales.
Abia după ce am rezolvat toate nepriceperile mele tehnice am trecut cu atenția asupra conținutului editorial, a valorii interviurilor, am început să îmi pregătesc cu tot mai multă grijă conținutul, să îmi amintesc tot ce știam și tot ce am predat anul trecut la Facultatea de Jurnalism: cum să fiu, din nou, o realizatoare care să ofere publicului un conținut valoros.
Iar acum sunt pur și simplu fericită în fiecare zi, trăiesc emoții intense și luminoase, ascult muzică în alt fel decât o făcusem vreodată, deși sunt dintotdeauna mare ascultătoare de muzică, ador versurile românești și simt, pur și simplu, simt energia ascultătorilor, închid ochii și le văd sufletele, cum spun și la radio, dar nu e doar o metaforă, chiar îi simt. Și s-au adunat acolo, în jurul radioului, numai oameni foarte buni, cu vibrație înaltă. A devenit totul o mare bucurie și un motiv zilnic de recunoștință și de aspirație către performanțe mai mari.
E chiar o răspundere să vorbești cu oamenii dintr-o comunitate al cărei prim atribut este dorul de casă și parcă regăsesc aici bucuria pierdută a profesiei de jurnalist, o profesie pe care o iubesc și o slujesc de mulți ani.
Sunt fericită și că în Marea Britanie există o filială a Uniunii Ziariștilor Profesioniști, mi-am creat conexiuni în breaslă, mă simt în siguranță, nu mi-e greu în plan profesional.
Între timp, continui și emisiunea ta TV, „Marea Dragoste”, de la Canal 33? Cum reușești să menții acest stil de viață și în ce fel te taxează el? Unde simți cel mai mult efectele oboselii?
A.N.B.: Continui emisiunea la Canal 33, “Marea Dragoste”, fiindcă e un proiect de care nu mă pot desprinde ușor. Nici nu vreau. Și, deocamdată, văd că reușesc să fac asta.
Când merg în România, o dată la două, trei luni, filmez cât de multe emisiuni pot, opt, zece, apoi se difuzează în regim de premieră. Când rămân fără înregistrări noi, merge în studio colega și prietena mea bună, bună de tot, Roxana Gabor Iliescu, și moderează ea emisiunea de acolo, din platou, iar eu intru doar ca invitată, pe zoom. Dar, în general, îmi doresc să se așeze lucrurile în viața mea în așa fel, încât să pot călători cât mai des, să fac cât mai multe emisiuni bune, și la București, și la Londra.
Singura problemă e că – așa cum am constatat împreună cu Dara Codescu, colega mea de scris cărți și reviste și invitata mea permanentă în emisiunea de la radio – nu mai nimerim să folosim formula corectă de adresare pentru audiența noastră, la radio le zicem “dragi cititori”, la televizor “dragi ascultători”, iar acasă, celor din jur, “iubiți telespectatori” (râde).
Cum îți faci viața în Anglia mai ușoară și depărtarea de România mai puțin dureroasă? Am citit textul tău, „By night one way, by day another” și te întreb: când simți că distanța dintre tine și tine se micșorează cel mai mult?
A.N.B.: Ah, da, am povestit într-unul dintre textele de pe blogul meu ceva adevărat: că mă visez, în visele de noapte, după ce adorm, doar acasă, în țară. Că sunt ca Fiona din filmul cu Shrek, într-un fel noaptea și în cu totul altul ziua și aștept sărutul adevăratei iubiri ca să mă hotărăsc cine sunt.
Distanța dintre mine și mine – o formulă împrumutată de la adorata mea poetă Nina Cassian – se micșorează atunci când mă întorc cu atenția în mine însămi, fără să mai conteze unde sunt. Când mă bucur că am familia aproape, că inima mea e bucuroasă de ceea ce trăiesc, că râd mult, că mă rog, că am inclusiv clipe sau zile fericite. Dar sunt, în mod onest, bântuită de un dor de casă cum nu știam că există.
Îți mai povestesc ceva. Deși la începutul pandemiei am crezut, o vreme, că nu voi putea lua niciodată în serios workshopurile online de spiritualitate, meditațiile theta healing făcute pe zoom sau rugăciunile în grupuri online, practicând totuși conectarea la distanță am înțeles, chiar mai bine decât atunci când făceam asta în sălile de clasă, și ne țineam de mâini stând în cerc, că suntem unul și același suflet strălucitor, că ne leagă fire nevăzute oriunde ne-am afla, și că puterea inimii iluminate întrece orice obstacole sau distanțe. Sunt lângă tine, acum, dacă închid ochii și deschid inima, chiar dacă tu ești pe un continent și eu pe altul.
Ce crezi că ți-ar spune Simona, care a emigrat în Canada, despre mutarea asta?
A.N.B.: Că mă înțelege, că mă susține, că mă iubește. Și că ar fi venit și ea împreună cu mine la Londra.
Cum ți-ar plăcea să fie viață voastră peste 10 ani?
A.N.B.: Mai demult răspundeam cu ușurință la întrebarea asta, o adresam și eu în interviurile mele și mă enervau cei care evitau răspunsul. Azi nu mai știu nici eu să răspund așa de ușor. Și nu sunt sigură că pandemia e de vină sau înaintarea prin vârste sau înțelepciunea pe care o aduni, vrei nu vrei, odată cu marile schimbări.
Mi-aș dori să avem inima ușoară. Și să fim liberi, să nu avem niciun fel de încorsetări financiare sau sociale, să putem din nou călători ușor, să se redeschidă lumea, iar noi să ne putem muta unde vrem noi, fără ca asta să mai semene a ruptură, ci a aventură.
Și mi-ar plăcea să conteze câte ceva din ceea ce am făcut în viața profesională, ca scriitoare și ca jurnalistă, să încep să simt că va rămâne ceva după mine, o carte bună, un vers memorabil, o emisiune frumoasă, un interviu dat sau luat în care să conteze măcar o idee.
***
Alice Năstase Buciuta este scriitoare, jurnalistă și doctor în Științe Politice. Este fondatoarea și editoarea revistei „Marea Dragoste” și realizatoarea emisiunii cu același nume de la Canal 33.
Pe Alice o puteți asculta, de luni până vineri, pe Romanian Radio London, în emisiunea „Trei ceasuri bune”, în care dezbate, alături de invitații săi, teme de viață ce ne preocupă pe toți.
Corina Stoica este jurnalistă, fondatoarea site-ului larevista.ro, locuiește în Statele Unite, unde lucrează ca marketing și PR manager pentru compania ZeroBounce.
UZPR
|
Interviu de Corina Stoica 12/26/2023 |
Contact: |
|
|
