Farmecul satului strămosesc in inspiratia poetilor români
Motto:
Vesnicia s-a născut la sat
Lucian Blaga
Clasa noastră, de la liceul „Gheorghe Chitu” din Craiova, era formată din elevi provenind aproape în totalitate de la sate. S-ar putea spune, că majoritatea sunt fii de tărani. De tărani neaosi, de regulă de mijloc, sau „mijlocasi”, cum s-a statornicit într-o perioadă când tăranii erau clasificati, pentru realizarea unui anumit scop politic.
Îi numărai pe degete, pe orăseni. Au venit cu totii cu mentalitatea de la tară, mai putin „civilizati” dar corecti si cinstiti în comportare, cu o anumită curătenie sufletească.
Pentru noi, elevi fiind, nu era o rusine să spui că esti de la tară. Din contră, uneori, era o mândrie. Citindu-l pe filozoful si poetul Lucian Blaga, aflasem că vesnicia s-a născut la sat. Peste filozofia lui, timpul a asternut si tăceri. Unele dintre acestea sunt semnificative si periculoase, pentru ceea ce a însemnat satul în istoria României, în
general al românilor.
Dar numai, Lucian Blaga are această părere, pe deplin justificată? De ce nu-i întrebăm si pe ei, poetii, ce simt despre sat?! Dar de ce să-i întrebăm pe ei?! Pentru că ei sunt sentimentali si iubesc cu sinceritate... Ei scriu ceeace văd si asa cum simt...
Să ne uităm în jurnalul aminitirilor noastre, ce ne-au spus ei când i-am citit. Unii poeti au murit de mult. Dar poeziile lor au rămas.
Vă cerem iertare dacă facem un scurt popas si să vedem dacă acestia, adică poetii, împărtăsesc ideea lui Adrian Marino care spune că „vesnicia s-a născut la oras”, la sate fiind imposibilă aceasta.
Asa să fie oare?! Vă rugăm să aveti răbdare, iubiti cititori... Că vorba cronicarului Miron Costin cum că „nu-i nimic mai de folos zăbavă, decât cetitul cărtilor”
Si acum...
Voi reda un fragment din interviul luat de Luminita Ristea, lui Adrian Marino la 29 decembrie 1993 când acesta referindu-se la faptul că noi românii „practic suntem destul de departe de Europa” si că „Europa e mult mai complicată decât credem”, declară”:
„Ideea europeană este, cum să spun, citadină. Ori mentalitatea poporului român - cel putin jumătate - este rurală, patriarhală, spiritul rural fiind etnicist, conservator. Satul are un orizont închis, el trăieste în „jariste cosmică”. Eternitatea s-a născut la sat” - ceea ce eu contest în mod radical. Eternitatea s-a născut la oras. Nu despre satul de chirpici se spune, ci despre Roma - cetatea eternă, un oras de cărămidă si de marmoră. Toate povestile acestea patetico nationalist - etniciste sunt niste „tigări fumate”. Mă scuzati că mă exprim în acest mod, dar sunt plictisit, efectiv, de atâtea sloganuri perimate, care nu mai sunt europene. De altfel, tăranul, asa cum îl stim noi, aproape nu mai există în occident. Satul patriarhal, în care biserica este centrul lumii - doar clisee etnografice”.
Mă opresc aici, după acest citat, dat întreg si nu rupt din context pentru a putea întelege conceptia criticului Adrian Marino
Dar pentru a face comparatie, mă simt obligat să redau câteva comunicări ale poetului si filozofului român Lucian Blaga (si el ardelean ca si Marino), în legătură cu „satul-idee”, despre care cred, este în esentă sat preistoric:
„Săteanul nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, asa cum îl defineste gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic adică preistoric.
Satul românesc si-a însusit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorică în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor. Când urmăresti colectiile de literatură folclorică se lămureste degrabă cu priviri la un proces asupra căruia nu trebuie să ne facem iluzii. Nici Dumnezeu, nici Isus Christos, nici Maica Domnului nu sunt pentru săteni subiecte de meditatie dogmatică -filosofică, ca motiv de mitizare, adeseori foarte liberă. Nu devine Maica Domnului o zeită a fertilitătii?! Descântecul nu angajează persoanele „Trinitătii” si pe toti sfintii în slujba unei magii arhaice? Ne-am obisnuit să interpretăm asemenea aspecte ca resturi vagi, ca ecouri din alte vremuri, si nu am procedat cum s-ar fi cuvenit, la o radicală întelegere a situatiei care este de fapt, în mediul ei intim, puternic si permanent eficient „preistoric, preistorie care converteste de graiul si la formele ei, motive de cultură căzute dintr-o zonă superioară”.
Lucian Blaga filozofează simplu si convingător si citindu-l nu am motiv si dovezi ca să-l pot si contrazice, mai ales că si eu ca si el ne-am născut la sat, fapt ce mă onorează si mă cinsteste.
Poate si de aceea, am citit pe nerăsuflate tot ce s-a scris despre sat si oamenii săi, mai ales poeziile...
Cu această dragoste în suflet fac o mică incursiune într-un mare univers al poemelor, care m-au fascinat si cred că n-au să-l plictisească pe acela ce-si aruncă ochii pe aceste însemnări.
*
* *
O privire plină de bucurie dar si înlăcrimată, voi arunca pe poeme de mult scrise.
Astfel, în poezia „Sfârsit de toamnă”, Vasile Alecsandri (1821 -1890), la Mircesti, în anul 1867, scria:
„Oaspetii caselor noastre, cocostârci si rândunele
Părăsit-au a lor cuiburi si-au fugit de zile rele;
..........................................................................
Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăt călare!
Vântul suieră prin hornuri, răspândind înfiorare,
Boii rag, caii nechează, câinii latră la un loc
Omul, trist, cade pe gânduri si s-apropie de foc”
În pastelul „Dimineata”, Alecsandri prinde cu privirea peisajul de început al zilei:
„Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă,
Păsărelele-si dreg glasul prin hugeagul de sub luncă
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poene si prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenusii.
Caii zboară prin ceairuri: turma zboară la păsune:
Mieii sprinteni pe coline fug grămadă-n răpăgiune,
Si o blândă copilită, torcând lână din fuior.
Paste bobocei de aur lâng-un limpede izvor”.
Acelasi poet prinde în poezia „Pastele” un crâmpei al tipologiei tărănesti:
„Bătrâni cu fete stinse, români cu fete dalbe,
Românce cu ochi negri si cu stergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc
Iar pe-mprejur copiii se prind la luptă-n joc”...
Voi încheia din pastelurile lui Alecsandri cu o strofă de început din poezia „Plugurile”:
„Noroc bun! Pe câmpul neted ies românii cu-a lor pluguri
Boi plăvani în câte sase trag, se opintesc în juguri.
Bratul gol apasă-n coarne: fierul taie brazde lungi
Ce se-nsiră-n bătătură ca lucioase, negre dungi”
*
* *
Voi reda din poetul Al. Depărăteanu (1834 - 1865), prima strofă din „Vara la tară”, care la cei mai multi dintre cititori le-a rămas întipărită în minte:
„Locuinta mea de vară
E la tară;
Acolo eu voi să mor
Ca un fluture pe floare
Beat de soare,
De parfum si de amor...”
În poezia „Sara lui Sf. Vasile”, poetul N. Beldiceanu (1844 -1896), surprinde unul dintre obiceiurile unei fete care doreste să se mărite:
..O copilă la fântână,
Cu lumânărica-n mână
Face vrajă de iubit,
Caută pe-al ei ursit...”
Desigur, satul si împrejurimile sale, cu oamenii săi, au fost magistral surprinse de geniul poetului nostru national Mihai Eminescu (1850 - 1889), oprindu-mă, pe scurt, din păcate, numai la cinci poezii, pe care fiecare din cei ce-mi împărtăsesc aceste însemnări, sunt sigur că le-au citit si le-au si memorat.
În poezia „Sara pe deal”, versul parcă a încrustat cu dalta pe marmoră:
„Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stelele scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne:
Sub un salcâm, dragă, m-astepti tu pe mine.
......................................................................
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara
Sufletul meu arde-n iubire ca para”.
În cele ce urmează, as vrea să arăt cum în versuri simple poetul de geniu, însiră mărgăritare în unele poezii iar acum iată ce spune în „Ce te legeni...”
- ,,Ce te legeni codrule,
Fără ploaie, fără vânt
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-as legăna,
Dacă trece vremea mea?
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l răreste
Bate vântul frunza-n dungă
Cântăretei mi-i alungă:
Bate vântul, dintr-o parte
Iarna-i ici, vara-i departe
Si de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele
Ducând dorurile mele
Si norocul meu cu ele” etc.
De asemenea, redau două strofe din poezia eminesciană „păsărele” desi sunt tentat s-o scriu toată, fiindcă este atât de gingasă si dulce:
„Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună
Se ascund în rămurele
- Noapte bună!
Doar izvoarele suspină
Pe când codrul negru tace:
Dorm si florile-n grădină
- Dorm în pace!”
Nu pot trece peste farmecul primei strofe din poezia „Dorinta”, rămasă în memoria liceanului de odinioară, care am fost cândva:
,, Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund”...
Cu greu mă despart de atmosfera eminesciană dar nu înainte de a aminti si de poezia „De ce nu-mi vii”, imagine de sat cu tineri care se iubesc sincer si tandru:
„Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-asează bruma peste vii
- De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?
..........................................................
Ti-aduci aminte cum pe-atunci
Când ne plimbam prin văi si lunci
Te ridicam de subsuori
De-atătea ori, de-atâtea ori. s.a.m.d.
Din Alexandru Macedonski (1854 – 1920) vă voi retine atentia cu o strofă din poezia „Între frunze”, ce-i aminteste poetului de grădina din satu-i natal Adâncata din Pometesti-ul Doljului:
„Ascultă: e grădina întreagă ce uneste
Simtirea ei suavă cu cântecul din noi.
Si cerul din adâncu-i de aur ne priveste
Zâmbindu-ne prin foi”.
Alexandru Vlahută (1858 - 1919) este prezent în însemnările mele cu câteva versuri din două sonete ale sale în care satul este surprins sub câteva aspecte. Astfel, în „Semănătorul”, de-altfel, asa cum l-am cunoscut si eu la mine în sat, poetul îl surprinde pe tăran cum seamănă grâul:
„Păseste-n tărână semănătorul
Si-n brazdă neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viata nouă
Pe care va lega-o viitorul” s.a.m.d.
În „Sonet”, Vlahută, vede satul în pragul venirii primăverii:
„Si nici un sloi n-a mai rămas pe pârtie,
Doinind s-aude trisca de la târlă
Iar mieii, strânsi în cârduri, zburdând în soare
Pământu-ntreg, ca-n prima-i dimineată
Se umple de lumină si de viată,
Iar inima-mi se-ntunecă si moare”.
În sonetul „Boul” Duiuliu Zamfirescu (1858 - 1922) prinde cu pana, ceeace cu pensula a imortalizat în inestimabile tablouri, pictorul Nicolae Grigorescu.
„De-a pururi trist, în mijlocul câmpiei,
Voinicul bou priveste înainte,
Cu ochii mari, cu sufletul cuminte,
Ca un simbol antic al poeziei” s.a.m.d.
Din amintirile mele nu poate lipsi poetul George Cosbuc (1866-1918), care surprinzând satul în multiplele ipostaze a fost denumit si „poetul tărănimii”, fapt ce l-a înobilat.
Hai să ne întoarcem în copilărie, în satele noastre si să vedem dacă „Noaptea de vară” nu se aseamănă cu frumusetea noptilor de vară pe care le-am trăit cu bucurie si sinceritate:
„Zările, de farmec pline.
Strălucesc în luminis:
Zboară mierlele-n tufis
Si din codri noaptea vin
Pe furis.
Care cu poveri de muncă
Vin încet si scârtâind:
Turmele s-aud mugind
Si flăcăii vin pe luncă
Hăulind
Cu cofita, pe îndelete,
Vin neveste de la râu:
Si cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu” s.a.m.d.
Dragostea fetei de la tară, pe care am simtit-o la fetele de vârsta mea, rămase acolo în sat ca să ducă neamul tărănesc mai departe, în nemurire, este atât de frumos redată în poezia cosbuciană, intitulată „Pe lângă boi” si care se si cântă pe o melodie frumoasă:
„Pocnind din bici pe lângă boi.
În zori de zi el a trecut
Cu plugul pe la noi
Si de pe bici l-am cunoscut
Si cum teseam, nici n-am stiut
Cum am sărit si m-am zbătut
Să ies de la război”...
Amintirea celei ce ne-a dat viată este asa de minunat prinsă în poezia „Mama”, dintr-un sat, care nu e altul decât acela al autorului:
„În vaduri ape repezi curg
Si vuet dau în cale.
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale,
Pe nudul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară
Acolo mamă te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară...”
În sfârsitul poeziei „Iarna pe ulită” după ce George Cosbuc a descris iarna copiilor cu „multe sănii” de care se miră si o babă din sat, care vede si pe nepotul său aventurându-se pe ulită, încheie optimist:
.........................................
„Ba se răscolesc si câinii
De prin curti si sar la ei
Pe la garduri ies femei
Se urnesc mirati bătrânii
Din bordei.
- Ce-i pe drum atâta gură?
- Nu-i nimic. Copii strengari.
- Ei, auzi! Vedea-i-as mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!”
Obiceiurile de nuntă pe care le-am cunoscut în copilărie, le văd întocmai în poemul „Nunta Zamfirei”, din care redau patru strofe:
................................................
„Si-n vreme cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrăngăneii la opinci
Ca-n port de sat.
Trei pasi la stânga linisor
Si alti trei pasi la dreapta lor:
Se prind de mâini si se desprind,
S-adună cerc si iar se-ntind,
Si bat pământul tropotind
În tact usor.
Iar la ospăt! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, si tot oaspeti rari.
Tot crai si tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.
....................................
Si-a zis: ,,Cât mac e prin livezi.
Atâtia ani la miri urez!
Si-un print la anul! Blând si mic
Să crească mare si voinic,
Iar noi să mai jucam un pic
Si la botez!”
Melancolicul poet craiovean Traian Demetrescu (1866 - 1896) în poezia „Idilă”, prinde si un aspect al peisajului sătesc:
.........................................
„Molatic la vale se duce
O turmă de oi:
Un viers de cimpoi
Uitate daruri si-aduce...”
În acelasi fel o face si poetul Dimitrie Anghel (1872 - 1914) în poezia „În grădină”, în care acest colt de pământ, este astfel prezentat:
„Miresme dulci de flori mâ-mbată si mă alintă gânduri blânde
Ce iertător si bun ti-i gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă si alte flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint”.
În poezia „Satul”, poetul si culegăturul de folclor Ovidiu Densusianu (1873-1938) acesta încheia apocaliptic, descrierea sa:
......................................
-...Ce mic - cât un sicriu
E satul îngropat sub stele
Si cât de trist e somnul lui
Când latră câinii a pustiu
Si trec pe câmp strigoi si iele...”
Tristul poet St. O. Iosif (1875 - 1913), prieten până la o anumită vreme cu Dimitrie Anghel, este optimist în „Cântec de primăvară”unde satul este prezent.
„Înfloresc grădinile
Ceru-i ca oglinda
Prin livezi albinele
Si-au pornit colinda...”
.....................................
Joacă fete si băieti
Hora-n bătătură,
Ah, de ce n-am zece vieti
Să te cant, natură
Poetul Mihai Codreanu (1876 - 1957) în sonetul „O noapte la tară” vede pădurea satului, plângând:
„Porni din depărtări un vânt usor...
Si-atunci în cor pădurea cea bătrână,
Trezită ca de-o nevăzută mână,
A plâns din frunze cântec lung de dor”. s.a.m.d.
Seceta cumplită care aducea sărăcia pe la casele truditorilor de ogoare, impresionează prin versul poetei craiovene Elena Farago (1878-1955), în poezia „Secetă” din care redau prima strofă:
„Nici un nor, nici semn de boare.
Parcă n-a plouat de-un veac
Stau asa de parcă zac
Însetatele ogoare”...
Voi zăbovi putin la un alt poet national cu obârsie oltenească. Tudor Arghezi (1880 - 1967), care s-a oprit de mai multe ori asupra peisajului sătesc si a profunzimii sale.
Din poezia „Cătunul”, redau trei strofe triste si cutremuătoare:
„Cătunul s-a mutat tiptil din zare,
În cimitirul lui, mai mare,
Ce s-a născut, pe rând s-a si-ngropat
Si crucile-au intrat în sat,
Flori de lemn
Încremenite într-un semn
Si au iesit din sat până departe.
Lâsându-i drumurile moarte
Ia seama bine, dacă treci.
La încâlcitele si vechile poteci
Să nu te-mpiedici de ciulini,
Mortii-s acolo, ca-n cătun, vecini” s.a.m.d.
Un omagiu îl aducea Arghezi utilajului milenar al tăranilor, plugul, asa cum o face într-o poezie al cărei titlu simplu este „Plugurile”, în care prima strofă este:
„Plugule, cin ' te-a născocit
Ca să frământi a versurilor coaje
Si să-nlesnesti îndătinata vraje
- De-a scoate-n urmă-ti bobul însutit”
As mai mentiona si patrusprezece versuri din poemul „Cântec de fluier”, respectiv începutul acestuia:
„Inima mi-e drumul cu ploile.
Mi-e drumul cu praful cu oile.
Drumul sterp dintre copaci,
Mi-e via strâmbă pe haraci,
Mi-e satul cu câinii, mi-e bătătura,
Cenusa din brazde si arătura
Mi-e cireada care paste pe pământ
Mi-e cârdul de ciori din vânt
Mi-e bivolul sculat din noroi
Cu carul greoi
Si care se uită în golul mare
În toate, inima bate si tresare.
În pruncul tăvălit de angoase,
În slăbănoagele lui mădulare...”
Respectul fată de tăranul român, este arătat de Tudor Arghezi în poezia „Bade Ioane” din care voi cita primele treisprezece versuri:
„ Bade Ioane, m-as gândi să-ti fac
Un cântec nou, de ti-ar mai fi pe plac
Dă-ti de la buze buciumul deoparte.
Că sună prea departe.
Eu ti-at cânta muteste, cu slove ce le cânt...
Cum ti-ar plăcea ca ghiersul să mai fie?
De bărbătie si de vitejie?
Bărbat ai fost, o spune
Pământul tău, muncit si-o rugăciune.
Că ti-ai purtat prin veacuri, greu povara
Mărturisesc ogoarele si tara
Clădită-n suferintă si răbdare
I-ai dat si sânge si sudoare...”
Poetul George Bacovia (1881-1957), ca de obicei, trist si însingurat, în poezia „În sat”, are următoarea viziune:
„Depărtat,
Ici si colo,
Fumegând,
În zăpadă
Dorm bordeie,
Parcă nimeni
Nefiind..."
Asupra satului se opreste si poetul Panait Cernea (1881-1913), unde în poezia „Triumf”, lanul de grâu si secerisul sunt prezentate cu imagini optimiste:
„...În dimineti frumoase ca visul de-altă vreme
Tot lanul e un zâmbet zglobiu si fericit,
Iar muncitoru-i vesel c-a izbutit să cheme
O auroră nouă dintr-un pământ trudit.
Trudit dar bun, cosasul o-mparte tuturora,
Si rumene copile se-ntrec doinind la strâns
Ca spicele din holdă ar vrea să-ncingă hora.
Dar cântecu le-ndeamnă la muncă - si la plâns”.
*
* *
Un poet al neamului, care i-a apropiat urechea la bucuriile si necazurile satului si ale tăranilor este si ardeleanul Octavian Goga (1881-1938).
Desi îmi este greu să selectez din poeziile sale, mă voi opri la cinci dintre ele.
Referindu-se la casa părintească, în poezia „Casa noastră”, poetul mărturiseste:
„Trei pruni frătini, ce stau să moară,
Îsi tremur creasta lor bolnavă.
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă
Cucuta creste prin ograda.
Si polomida-i leagă snopii...
- Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii?!”
Frământarea sa, pentru casă, se simte si în melancolia poeziei „Reîntors”, din care mentionez strofa doua din cele opt ale acesteia:
„Părinte-al meu din vremi demult,
Era si-o casă la răscruci...
Era a noastră. Nu stii, tu
Aminte dacă-ti mai aduci?...
Ca matca Oltului bătea
La coltul casei într-un loc,
Si-n Olt se oglindeau, din geam.
Trei rădăcini de busuioc...”
Moara satului si noaptea căzută peste sat, este fotografiată în poezia „Sara” din care consemnez ultimele două strofe:
„S-a oprit trudita moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate - adoarme
Un cioban întins pe glugă
Doarme cerul si pământul
Într-o dulce îmbrătisare
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare...”
Tăranul stie să si petreacă, atunci când ascultă cântece ale lăutarilor..., fie că sunt de dor, fie că sunt de jale.
În „Cântece”, Octavian Goga este si vesel si trist în acelas timp:
Sus la crâsmă-n Dealu mare
De trei zile tin soborul...
De trei zile beau si-mi zice,
Din lăută laie Chioru”.
Zi, măi Laie, înc-un cântec
De-o cămase cu altită
Si de-un drac cu ochii vineti
De-o Anită - crâsmărită
C-a trecut si postul mare,
Si mosia mi-e arată,
Si crâsmaru-i dus la târguri
Foaie verde, foaie lată!
......................................
Bea si tu cu mine astăzi,
Că eu beau să-mi stâmpăr doru,
Parcă-i altă lume asta
Când ne zice Laie Chioru...”
Cu referire la poetul Octavian Goga, mai amintesc prima strofă, si ultima strofă din poemul „Noi” cunoscut de multe generatii de elevi care l-au studiat la limba română:
„La noi sunt codrii verzi de brad
Si câmpuri de mătasă
La noi atâtia fluturi sunt
Si-atâta jale-n casă
Privighetori din alte tări
Vin doruri să ne-asculte
La noi sunt cântece si flori
Si lacrimi multe, multe...
..........................................
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferintei
De jalea lui ne-au răposat
Si mosii, si părintii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Desertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...”
Poetul romantelor Ion Minulescu (l88l-1944), se referea la sat, unde în „Primăvară rurală”, descrie în vers spontan, asemenea romantelor:
.........................................
„Primăvară, fată mare,
Vine-n fiecare an
În pantofi de magheran,
Dăruiti de Sfântul Soare...
Si de-ndată ce-ti arată
Fecioria - împrospătată
Toti în jurul ei fac roată!
Toti copiii
Si bătrânii
Îsi umflă, la fel, plămânii
Si-si fac cruce de-asa fată
Doctorită fără plată” s.a.m.d.
Acelasi ritm, cu alte imagini, în poezia „Seară rurală”
„Prin curti,
Găinile si porcii s-au culcat,
Femeile au pus de mămăligă,
Iar oamenii s-au pus la sfat
Cu popa ce-a sosit într-o cotigă
De la oras,
Unde-a schimbat sedilele de cas
Cu trei duzini de lumânări de ceară,
Că-n cimitir la noi, ca-n orice sat,
Sunt îngropati si trei flăcăi, morti pentru tară”. s.a.m.d.
Autorul „Sonetelor închipuite” după William Shakespeare atât de frumoase si de bine scrise, poetul Vasile Voiculescu (l884-1963), care a lucrat ca medic la sat, este legat de sat. Poartă pe retină, imaginile satului precum în poezia „Casa noastră”, din care redau
câteva versuri:
.............................................................
„Tihnită-n rost si-n rohot, ca un altar de sfinti,
Curată-ncăpătoare, primind cum se cuvine.
..................................................................
Vecini avem pârgarul, om harnic si cu carte.
Fecior istet de popă, ce-ades cânta la strană.
Si-n deal Gavril Pândarul, un mos uitat de moarte
Ce-a fost, spunea, la carte că-avea si-un semn de rană”
Imaginea tăranilor prăsitori cu sapa, este excelent redată în poezia „La prasilă”, redând spre convingere, strofa a doua:
„Descult, cu capetele goale - si-ncovoiati adânc de sale,
Ca-n-tr-o evlavie de slujbă, cum lant de lant se însirau
Plecati pe cuihuri, prăsitorii săpau tarlale cu tarlale
Si fir cu fir tărâna toată prin mâna lor o prefirau".
Poetul clujan Emil Isac (1886-1954) este atât de melancolic, prezentând pe iubitorii pământului în poezia „De la sapă”, a cărei primă strofă este asa:
,,De la sapă vin tăranii
De pe fată le plâng anii.
Câte chinuri, câtă trudă,
Si de lacrimi fata udă”
*
* *
Autorul „Baladelor vesele si triste”, poetul George Topârceanu (1886-1937), are o delicatete în expresia sentimentelor sale fată de natură, sau fată de oameni, asa cum o face si în poezia „Rapsodii de toamnă”, după cum o prezintă, venind după plecarea verii:
,,Iat-o!... sus în deal, la strungă,
Asternând pământului
Haina ei cu trena lungă
De culoarea vântului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor si Doamna
Curcubitaceelor” s.a.m.d.
La plecarea toamnei, în „Balada muntilor” versul topârcenian este tot atât de expresiv ca si la venirea sa:
„Astfel turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni
De rămân pustii în urmă
Muntii singuri si bătrâni” s.a.m.d.
Din acelasi autor, as mai cita o strofă din poezia „Cântec” care memorizată din clasele primare mi-a rămas vie, în minte si acum:
„Frumoasă esti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Si printre crengi adie - abia
Un vânt de primăvară”...
Din poetul Artur Enăsescu (1888-1942) voi reda primele două strofe din poezia „Balada crucii de mesteacăn” scrisă de autor la Oituz, în iulie 1937, si care se cântă de cei mai în vârstă, fiind una din frumoasele noastre romante românesti:
„Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită printre creste,
Cine te cunoaste-n lume
Cruce fără de poveste?
Peste bratele-ti întinse
Din poiana fără flori,
Uneori s-apleacă-n noapte
Cârdurile de cocori”...
O categorie de tărani, care păstoresc vitele pe dealuri si munti, este frumos descrisă de Ion Buzdugan (1889 - 1967) în sonetul „Păstorii” din care eu extrag finalul:
„S-aprinde focu-n zări si luminează dealul...
Ciobanii stau la foc, străjuitori de creste...
O doină plânge trist - ce-a fost si nu mai este...
Cu vremea toate trec, si anii trec ca valul...
Cu numai voi, Păstori - o lume de poveste
Voi singuri ati rămas cu Doina si Cavalul!”.
Accentul melancolic din scrierea lui Nichifor Crainic (1889-1972), se simte si în poezia „Sesuri natale”, frumos iluminate, din care voi reda o strofă care îmi aminteste de ulita copilăriei mele:
„Purtând poveri de roade, trec carele greoi
Cu boi blajini de-alungul prăfoaselor sosele
Si doina, care-n focul războiului se moaie,
Îmi cade-n gând cu vremea copilăriei mele”
Imaginea de liniste din poezia „Odihnă" se îmbină în mod armonios cu filozofia universului:
„Pe maldăre de fân si de-ntuneric,
Înfrânti de oboseală, ne-am culcat
Deasupra noastră cerul emisferic
De stele grele-ncovoiat
Era coroana unui pom fantastic
Cu rămurisul spre pământ plecat...”
Nichifor Crainic, iubitor al satului, dă dovadă de optimism funciar, asa cum o dovedeste în poezia „Romanitele din vale”:
„...Si poteca ne coboară după mers de ore-ntregi
Tu cu degetele goale
Dornică să o culegi,
Romanitele din vale...
Dar, copilă, vezi tu bine:
Mâini streine
Le-au cules de n-au rămas
Si-au zădărnicit atâta ostenitului tău pas”
Imagini de neuitat ale satului sunt prezente si în poezia „Te-or dărâma, bisericută veche” a lui Victor Eftimiu (1889-1972), în poemul „Rugăciunea florilor” scrisă de Alfred Mosoiu (1890 1932), ca si în poeziile lui Aron Cotrus (1891-1961) cum sunt „Un voinic flăcău trecea”, precum si „Copilăria”, sau „Un plug”, „Bivolii” si „Pătru Opincă”.
Nu mă pot abtine să nu redau sase versuri din poezia „Pătru Opincă”
„Sapa mea muscă, rupe adânc,
Dar nu-mi aduce nici doară cât mănânc...
La secere
Nimeni nu se ia cu mine la-ntrecere
Coasă ca a mea în toată tara nu e
Sprintenă trece prin ierburi ca de cuie...”
Satul cu ale sale comori prezente si în versurile lui Adrian Maniu (1891-1968), asa după cum se vede în poeziile „Taină de primăvară", „Poveste tăinuită", „Fata pândarului", „Lângă pământ", „Crucile fântânilor", „Măgura cea mare" ca si în „Iarnă", iar în poeziile poetului Ion Pillat (1891-1945), aspectele vietii tărănesti sunt multiple, ca de exemplu în „Roata morii", „Casa din deal", „Pe claie", „Seară la Miorcani", „Hanul cu rândunici", „În vie", „Rădăcini", „Ciresul", „Castanul cel mare", „Pădurea din Valea Mare" precum si în „Cucul din Valea Popii".
Cu aceleasi afinităti as cita poezia „În livadă” a lui Demostene Botez (1893-1973), poeziile „În livadă", „Înserare”, „În noapte” si „Căpitele de fân" apartinând poetei Otilia Cazimir (1894-1967) precum si pe Ion Barbu (1895-1960) cu poemul „După melci”, în care poetul se recunoaste „sui” si „hoinar”, provenind din:
„Dintr-atâtia frati mai mari
Unii morti
Altii plugari” s.a.m.d.
*
* *
Voi tace un mic popas în scrierile poetului Lucian Blaga (1895-1961 pentru că el m-a determinat ca în amintirile mele să fac această digresiune consemnând autori si versuri care eternizează satul si pe tărani, care sunt mosii si strămosii nostri.
Semnificativă, este poezia intitulată „Sufletul Satului”, care are ca început versurile ce urmează:
„Copilo, pune-ti mâinile pe genunchii mei
EU CRED CĂ VESNICIA S-A NĂSCUT LA SAT,
Aici orice gând e mai încet,
Si inima-ti zvâcneste mai rar,
Ca si cum nu ti-ar bate în piept,
Ci adânc în pământ undeva.
........................................................
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
Ca un miros sfios de iarba tăiată” s.a.m.d.
În poezia „Sat natal”, închinată lui Ion Pillat, recunoaste încă de legătura eternă cu satul:
„După douăzeci de ani trec iarăsi pe-aceleasi uiliti
Unde-am fost prietenul mic al tărânii din sat.
Port acum cu mine febra eternitătii” ...
Ca un omagiu adus satului său Lancrăm, poetul Lucian Blaga, în poezia „9 Mai 1895” mărturiseste:
„Sat al meu ce porti în nume
Sunetele lacrimei
La chemări adânci de nume
În cea noapte te-am ales
Ca prag de lume
Si poteca patimei „...
Din poezia „Mirabila sământă” care nu este alta decât bobul de grâu, redau două strofe, desi toate strofele sunt superbe:
...............................................................
„Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în fată
Puterilor, în ipostază de boabe,
În fata măruntilor zei, care asteaptă să fie zvârliti.
Prin boabele tăiate în zile de martie.
…………………………………….
Copil, îmi plăcea, despuiat în vesminte,
Să intr-un picioare în cada cu grâu,
Cufundat pân la gură în boabe de aur,
Pe umeri simteam o povară de râu”
Cu mâna pe inimă, mărturisesc, că aceeasi senzatie o simteam si eu când eram copil, plăcerea de a te simti „îngropat” în grâu fiind extraordinară în „Cântecele spicelor", filozoful Blaga începe cu o superbă imagine:
,,Spicele-n lanuri - de dor se-nfioară, de moarte,
Când secera lunii pe boltă apare.
Că fetele cată, cu părul de aur,
La zeul din zare „...
În satul meu, multe familii poartă numele de Blaga, în sectorul de sud denumit „Bârsani”, se află neamul Blăgestilor.
Aci sunt cunoscuti, Ilie Blaga, Gheorghita Blaga, Marin Blaga, Costică Blaga, Petre Blaga si altii dar până acum nu cunosc pe vreunul să-l cheme Lucian Blaga ca pe marele filozof si poet.
Despre marele poet în deceniul optzeci, scriitorul I.D. Sîrbu, devenit craiovean, mi-a vorbit deseori despre profesorul Lucian Blaga cu care a lucrat în calitate de asistent universitar.
*
* *
În legătură cu farmecul satului, as mai aminti pe poetul Ion Vinea (1895-1964) cu poeziile „Plâns”, „Veste” si „Cuib” iar pe Barbu Fundoianu (1898-1944) cu poeziile „Pastel”, „Herta” si „Privelisti”.
În acelas fel sunt cuprinsi de dragostea tărănească poetul Alexandru Philippide (1900-1979) în poezia „Pastel”, precum si N. Crevedia (1902-1972) în „Dimineata”.
În poezia „Cântec” a lui Zaharia Stancu (1902- 1974) poetul mărturiseste:
,,În poemele mele plesneste pământul.
Plesnesc luceferii ce mi-au aprins lesul,
În plugurile străbunilor plesneau
Dealurile, poenile, sesul”.
La Zaharia Stancu, care este si un poet de talent, as mai aminti si frumusetea versului din poezia „Câmp cu măgari”, „Masa tăcerii” si „Poteca peste miristi”...
Trecutul istoric este prezent în poezia „Tismana” a lui Radu Gyr (1905-1957) unde spune:
„Subtiati pe zid, în strai cu
Flori de fir si de zăpadă,
Scrisi frumos, ca-ntr-o baladă,
Cititori: Mircea, Radu, Vlaicu
*
* *
Intrând în contemporaneitate, as mai aminti cântecele despre sat ale lui Mihai Beniuc (1907-1989) în poezia „Pomul”, a lui Virgil Carianopol (1908-1984) denumite „Tăranii” si „Pâinea noastră”, ale lui Vlaicu Bârna (n: 1913) în poezia „Fata curată a crinului”.
Tot asa, amintesc pe George Macovescu (n:1913) cu poezia „Miracol” pe Nicolae Tăutu (1919-1972) cu poezia „Colb de lună”, pe Geo Dumitrescu (n: 1920) în „Pastelul caligrafic de toamnă si de primăvară”, pe Radu Stanca (1920-1962) cu poezia „Coboară-n miristi vară”, pe Stefan Augustin Doinas (n: 1922) cu poemele „Caii” si „Fântâna dintre holde”, pe Ion Caraion (1923-1986) cu poeziile „Iarna” si „Satul de la marginea Bucuriei”, cât si pe A. E. Bakonsky (1925-1977) cu poeziile „Intrare în noapte” si „Copilărie”.
Din poezia „Intrare în noapte”, redau prima strofă, pentru a se putea gusta frumusetea versurilor:
„Întors din câmp mă scutur de pământ
Si intru în casă descoperindu-mă,
Si fredonând o melodie lină,
Pe care nu stiu de unde-o cunosc
Poate de la cosasi ori de la Bătrânul văcar,
Poate de la fetele ce strângeau fânul pe dealuri,
Poate de la pădure ori de la vânt”
Să fi fost inspirat poetul si de satul meu când a scris poezia? Mă gândesc, atunci când venind cu sotia sa Clara, fiica învătătoarei mele, pe meleagurile unde si eu am cutreerat, l-a prins de mână vreo zeită a inspiratiei.
Îmi este teamă că prea m-am întins cu evocarea poetilor care au plâns si s-au bucurat de amintirea pioasă a satului natal, a tăranului român. Dar as mai cere putină răbdare si îngăduintă pentru că mai vreau să mai amintesc, poate încă vreo zece nume si câteva din poemele acestora.
Astfel, Radu Cârneci (n: 1928) se înscrie cu „Iarba verde de acasă” si „Poem de iarnă”, Ion Brad (n: 1929) cu „Moisei” si „Gutui”, Aurel Rău (n: 1930) cu „Localisme” si pe Ion Gheorghe (n: 1935) cu „Aventura laptelui” si „Acolo sezum”.
Prezent este si melancolicul Nichita Stănescu (1933 -1993), amintind poemul „A unsprezecea elegie” sub care a scris „Intrare-n muncile de primăvară” si poezia „Al pământului”.
Cui nu i-au plăcut versurile marelui tânăr Nicolae Labis (1935-1956), o aparitie metaforică dar eternă?
Poetul mi-a fost prezentat, într-o seară târzie, a anului 1955, de către un oltean, si ne-am putut întretine
aproape o oră... Nu stiam că peste un an, va pleca în eternitate.
Amintesc dintre poeziile sale „Moartea căprioarei”, un superb giuvaer, poezie pe care o stiu pe de rost. învătată de mine la aparitie, si poeziile „Liniste de iarnă”, „Începutul”, „Ion”, „Zurgălăul" si „Mesterul”.
Labis, în „Moartea căprioarei”, se întrece pe sine, atunci când descrie cum e seceta în satul său, lipsit de hrană, poezie din care redau:
„Seceta a ucis orice boare de vânt
Soarele s-a topit si a curs pe pământ
A rămas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scol din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des jocuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri”...
Poetul Grigore Vieru (n: 1935), picură în vers dragostea si durerea asa cum o arată poeziile intitulate: „Satul meu”, „Cântec cu acul”, „Casa mea” si „Satule”.
Într-un mod original se exprimă poetul oltean Marin Sorescu (1936-1996), prezentând cât mai fidel satul cu oamenii săi de-acolo din satul său Bulzesti mai ales în poeziile „Lăutul” si „Mama”...
Amintind în continuare pe Gheonghe Tomozei (n:1936) cu „Chipurile grâului”, pe Mircea Micu (n:1937) cu „Acasă” si „Întoarcerea în sat” pe Ion Lotreanu (1940-1986) cu „Sat” si „Carul cu fân”, pe Ileana Mălăncioiu (n: 1940) cu „Porumbii”, „Cosasii”, „La moară” si „Drum”, pe Gheorghe Pitut (1940-1991) cu poeziile „Satul meu” si „As paste turme”.
Poetul Ion Alexandru (n: 1943), e îmbătat de armonia satului si în poeziile „Părintii”, „Bucurie”, „Hora”, „Tăranul”, „Origine”, „Făneată” si „Tatăl meu”, din care amintesc prima strofă:
„Pe câmp la plug pe tatăl meu îl văd
Sub o răchită strâmtă la fântână
Cu lingura de lemn în hârhul gol
Si-un sloi de mămăligă într-o mână”...
Poeta Constanta Buzea (n: 1941) vede satul si prin poeziile „Câmp între sate” si „Sub dealurile din Văleni” iar Ana Blandiana (n:1942) pulsează sentimentele sale către sat, si în poeziile „Satul întreg”, „Dealuri” si „Sat”.
*
* *
Ajungând la Adrian Păunescu (n:1943) întrucât trecerea mea în revistă a fost făcută în raport de anul nasterii al poetilor îndrăgostiti de vatra noastră milenară, satul, fac un mic popas.
Vai, cât de sincer este poetul în „Repetabila povară” în care dorul părintilor este enorm:
„-Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti
Astăzi, îmbătrânind, ne e dor de părinti”.
În poemul „Pământulul” Adrian Păunescu, poet oltean din Bârca, de care mă leagă plăcute amintiri, se exprimă cu sinceritatea pe care i-o cunosc si îl admir:
,,Să-ngenunchem, curat si monoton.
Pe acest pământ care ne e părinte
Si sământând aceste brazde sfinte
Să fim tăranul fără moarte, Ion”...
La fel si în poezia „Tărancă la fântână” din care redau o strofă:
„Tărancă - lângă ciutura fântânii
Portretul celor două lacrimi sfinte!
Te uiti în apă, parcă-ti vezi bătrânii
Si tii în pumni aducerea aminte”...
Poeziile păunesciene închinate satului sunt sute dar eu nu voi cita decât câteva, precum „Ion”, „Dor de scufundare”, „Făcători de case”, „Colind”, „Bob de grâu”, „Scrisoare din Dacia”, „La Zăval”, „Tăranul tragic” - poezie sub titlul căreia a scris: „La moartea lui Marin Preda”, „Leagăn pentru toată copilăria”, „În munte”, „Amintire din copilărie” si altele.
As mai aminti si pe poetul Nicolae Dabija (n:1940) cu poezia „Bunicul” si pe Marin Constantin (n:1956) în „Pământ de Bărăgan”.
Trebuie să mă opresc cu relatarea mea, a poetilor si a gândurilor lor de iubire a satului, pentru că drumul este lung si încântător.
Din proza satului as reda câteva aprecieri despre „Ion”, roman scris de Liviu Rebreanu, despre care George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” (pag. 649), spune: „Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măretie linistită” iar mai departe: „Ion ridică, întocmai ca în tablourile alegorice, bulgării de pământ în mână. Ion fără prea multă constiintă înfăptuieste procesul economiei agricole”, apreciind totodată că „Ion este o epopee perfectă”...
Este vesnicia născută la sat, cum încrustează filosofic, poetul si filosoful Lucian Blaga?! Răspunsul nu poate fi decât unul: desigur!
Vorbind de scriitori ne oprim de regulă la poezie si la roman. Uităm pe nedrept nuvela, această povestire nici prea scurtă nici prea lungă, care este precursor al romanului de mai târziu.
Scriitorul Barbu Stefănescu Delavrancea era aproape de inima cititorului. Nuvelele si schitele sale au rămas multă vreme în nemurire.
Asa de exemplu, în „Sultănica” suferinta frumoasei fete cu „buze rumene" si sâni pietrosi ca „două mere cretesti"... Cine nu-l stie pe „Hagi Tudose” personaj al nuvelei cu acelas nume un „Harpagon” autentic românesc, de o zgârcenie ce depăseste limitele. El vrea să-i taie cu toporul, coada cotoiului care fiind prea lungă, când iese pe usă, se răceste odaia... Dar poate fi mai prejos trilogia lui Delavrancea, adică „Viforul”, „Apus de Soare” si „Luceafărul”...?!
Viguros este si nuvelistul Alexandru Brătescu Voinesti, ale cărui nuvele se citesc pe nerăsuflate. Nuvela „În lumea dreptătii” unde eroul este avocatul Andrei Rizescu, de o moralitate exemplară, care sfârseste în mod tragic, pentru că înnebuneste. Frumoase nuvele sunt si „Niculăită minciună”, „Pană Trăsnea Sfântul” ca si „Sminteala lui Radu Finulet”.
Dar scriitorul Ioan Al. Bassarabescu? Nuvele precum „Două case”, „Între iubire si sărăcie", „Poveste nespusă”, „Un plagiat”, „Singurătate”, sunt o lectură de neuitat.
George Cosbuc, ne-a dat spre lecturare „Blăstăm de mamă”, „Fata codrului din cetini”, „Pe pământul turcului” si altele.
La fel Ion Luca Caragiaje ne-a fermecat cu nuvela „O făclie de Paste”, unde hangiul Leiba Zibal este o figură emblematică. Nu pot fi date uitării nici „În vreme de război” sau „Două loturi”.
Nuvelist important se remarcă si Nicolae Gane. Astfel, adoles¬centa din noi, a citit cu plăcere „Petrea Dascălii”, „Alintă”, „Cânele Bălan”, „Fluerul lui Stefan”, „Domnita Ruxandra” sau „Petru Rares"...
Părintele Gala Galaction, are frumoase povestiri si nuvele precum „Gloria Constantin”, „Papucii lui Mahmud”, „La răspântie de veacuri”, iar Ion Agârbiceanu, nuvela „Datoria”, unde avocatul Anton Munteanu, cartofor si betiv, este părăsit de sotia sa.
Dar ca nuvelisti nu se poate să nu fie amintiti scriitorii Calistral Hogas, Garabei Ibrăileanu, Nicolae Filimon, Gh. Brăescu, Emil Gârleanu, Liviu Rebreanu, D. D. Pătrăscanu, Ioan Slavici si altii.
De ce amintim nuvela ca îndemn pentru cititor? Pentru că, adolescentii să nu uite să se ,,aplece” cu privirea spre acest giuvaer din literatură.
Poetii si scriitorii nostri, născuti si crescuti în lumea feerică a satului românesc, au materializat în operele lor, chintesenta sufletului omenesc, frumusetea si parfumul său.
Sufletul tăranului nostru este parfumat de iarba câmpiei, de roadele pământului, de fructele pomilor, de apa fântânilor, de cântecul păsărelelor, de farmecul obiceiurilor, de privirea ochilor rudelor, de fumul vreascurilor, de pâinea din tăst, de dăngănitul de clopot... până si plânsul copilului mic îi topeste sufletul în acel mare cazan al bucuriei de a trăi.
Petre Gigea Gorun
|
Petre Gigea Gorun 12/19/2023 |
Contact: |
|
|
