Rapsodul Gheorghe Roșoga
Torța și Troița cântului viril din Oltenia
Onest, sincer și franc (geamăn cu trandafirul născut în miezul lunii Florar), carismatic și luminos, înzestrat cu armoniosul chip al strămoșului Dac (brusc, instantaneu coborând de pe Columna lui Traian) -, GHEORGHE ROȘOGA, rapsodul și omul de calibrul nobiliar al voievozilor câmpiei (țăranii noștri, cu praf de stele în suflet) a purtat, peste tot, în lume, Credința că „veșnicia s-a născut la sat”, conform celebrei sentințe a poetului-filosof din Lancrăm, Lucian Blaga, frate de crug ceresc cu el, cu Gheorghe Roșoga.
Vibrații de șoim de vânătoare, bine, foarte bine antrenat, dar și profunzimi scăpărătoare de albatros - sfidând tăriile cerului și valurile oceanului vieții, deseori furtunoase, amenințătoare – i-au luminat totdeauna destinul, ca și altor frați de zodie, precum vestiții muzicieni Wagner, Brahms, Ceaikovski ori marilor artiști Jean Gabin, Rudolf Valentino, Gary Cooper sau Anthony Quinn.
Surâzător precum covorul oltenesc, cu ochi ageri, pătrunzători de vultur, iradiind voioșie pintenată aidoma cocoșului de Hurezi și lumină din Coloana fără sfârșit de la Târgu Jiu -, GHEORGHE ROȘOGA a venit intempestiv pe lume, purtând pe frunte Steaua, asemenea cerbului din basmele noastre, asemenea zimbrului carpatin ori Marelui Lup Alb dacic, spaima de moarte a legiunilor romane.
Steaua sacră a Duhului numit Spiritul Olteniei.
Spirit pe care incomparabilul istoric Nicolae Iorga îl definea drept „măduva romanității noastre” , academicianul Dan Simonescu îl numea „Epicentrul Spiritului Românesc”, iar Adrian Păunescu, nici mai mult, nici mai puțin decât „Spiritul Românesc la modul absolut”.
Cu dragoste față de rădăcini, față de identitatea spirituală a românilor, cu evidentă vocație interogativă față de obârșii -, de la bunii și străbunii săi, de la părinții, unchii și bătrânii din satul natal a preluat, cu talent incontestabil și exactitate matematică de Schafausen, BUCURIA Cântului nostru ancestral, vâlvătăile bine stăpânite ale Dorului:
*DORUL de Dumnezeu,
*Dorul și iubirea de aproapele,
*Dorul de …Dorul fără sațiu
și față de ecourile feerice din întrebarea eminesciană: „Mai suna-vei, dulce corn, pentru mine vre o dată ?”…
Așa cum BRÂNCUȘI a deprins, din pruncie, harul cioplirii lemnului cu briceagul astral al Spiritului Olteniei,
*așa cum Maria Lătărețu, UNICA interpretă a cântecului popular românesc adevărat,
*Maria Lătărețu, care se putea lua oricând la întrecere cu susurul de cristal al apei de izvor, cu trilul ciocârliei – săgeată de miere fierbinte zvâcnind spre zenit – sau cu puritatea horbotei de rouă – roua, sudoarea privighetorilor care au ostenit toată noaptea cântând -,
la fel a țâșnit copilul de sidef, adolescentul de purpură GHEORGHE ROȘOGA, parcurgând rapid TOATE treptele și vămile specifice, grele, complexe, solicitante, ale saltului de la stadiul de ucenic, la acela de calfă și zidar, pentru a fi încununat, la maturitate, cu laurii scânteietori ai gloriei de faur.
Meșter Faur.
Mare Meșter Faur al Cântecului bărbătesc oltenesc.
Adică al melosului din acea Provincia Magna a României despre care transilvanul Ion. D. Sîrbu – prieten cu Lucian Blaga, Radu Stanca, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș - afirma, cu autoritate și înțelepciune irefragabile: „Europa ? E un (biet) continent, pe când Oltenia este o Lume !”.
NU maestru – cuvânt perfid, ploconard, aiuritor, manelistic -, NU maestru este GHEORGHE ROSOGA, ci Faur, Mare Meșter Faur.
Precum Greuceanu, Gânditorul din Hamangia ori Meșterul Manole, care și-a zidit soția, pe Ana, în cingătoarea de piatră a contraforților Bisericii Monastirii Curtea de Argeș (semeața Măiastră a Ortodoxiei românești), jertfind-o, pe Ana, în numele trăiniciei acestei capodopere arhitecturale a omenimii.
Gheorghe Roșoga și-a zidit propriile năzuințe, idealuri și vise, propria-i viață în Corola de lumină a cântecului său nepereche.
NU există – nici acum, nici mâine, nici răspoimâine – vreun alt interpret care să-i fie pe potrivă, ori măcar prin apropiere…
Acum o jumătate de secol
– când a zguduit din temelii cupola foarte fragedului, pe atunci, Festival Național „Maria Tănase” de la Craiova, prin vocea sa cutremurătoare -,
atunci, ca și acum , când dă VIAȚĂ SCENICĂ (DA, viață scenică, deoarece Roșoga NU e un simplu cântăreț, ci este un hermeneut, un interpret polivalent, în care se regăsesc arta și știința actorului, echilibrul, simțul măsurii și buna cumpănire a regizorului, harul Păstorului de suflet românesc),
când dă viață scenică portretului vibrant, metaforei existențiale concentrate în două, în doar două silabe: Gheor-ghe, simți că lumea se năruiește (ca într-un bocet, ca într-un scoc de blestem), simți că lumea se naște, re-naște ca în Sfânta Noapte de Înviere !
Heruvimii, serafimii și îngerii trepidează, atunci, în vocea și în trăirile lui Gheorghe Roșoga.
Însuși Iisus îl înnobilează cu privirile sale mântuitoare.
Iar Dumnezeu Tatăl recunoaște – o dată și încă o dată – că a fost, dintru începuturi, român, că este și va rămâne în vecii vecilor dedicat părinților care l-au școlit pe Hristos, răstimp de opt ani, aici, în spațiul sacru al primei Academii din lume cu edificiu propriu, sub geana Munților Bucegi, Șureanu și Godeanu, a misteriosului Kogaion, a Vârfurilor Omul și La Om, cele mai puternice centre de energie pozitivă ale planetei Terra.
Leat cu Tudor Gheorghe – veritabilă instituție culturală națională, dar de cu totul altă factură -,
Gheorghe Roșoga poartă, în străfundurile ființei sale, fulgurațiile genuine din mirificul Nai al altui Gheorghe celest: ZAMFIR, regele flautului lui Pan,
dar și patimile, pătimirile ușor domolite ale altui nebun întru Hristos, nebun întru Cânt Românesc: Grigore LEȘE, căruia cerurile, toate cerurile i s-au deschis demult și-i îngăduie să se zbenguie cu nodurile, ruperile de glotă și impostația imposibilă din horirile sale maramureșene.
Fiecare în parte și toți la un loc dau seamă despre cât de bogat, incredibil de bogat este Neamul nostru.
Neamul cel Mare, al Românilor – care au roit, acum trei mii de ani, prin străbunii lor, spre TOATE punctele cardinale ale planetei,
roiesc și acum, de 33 de ani, vârsta Răstignirii Fiului Omului, tot spre toate punctele cardinale, conducând lumea spre Lumina, Iubire, Iertare, Armonie, Concordie…
Adică spre esența, spre chintesența Troiței Divine.
Pace.
Pace.
Pace.
Iubiți-vă, oameni buni !
Iertați-vă și alungați-l pe cel Negru.
Alungați-l și tămăduiți-vă sufletele sângerânde
ascultând Cântul divin al lui Gheorghe Roșoga.
..//..
DAN LUPESCU
|
Dan Lupescu 12/15/2023 |
Contact: |
|
|
