Carnavalul hieroglifelor în arta Sophiei Leopold din Toronto
S-a jucat cu păpușile, ca orice fetiță, dar nu i-au plăcut Barbie, nici culoarea roz, nici prințesele.
I-a preferat pe George, bebelușul cu scufie albă căruia îi punea biberonul când credea că i s-a făcut foame, omul-cartof Pityoka, pe care-l compunea și recompunea în versiuni hazlii schimbând între ele locul mustăților, picioarelor și urechilor, renul cu nas roșu despre care se cântă la Crăciun, mașinuțele, lego-urile, puzzle-urile, plastilina și tot ce era de frământat și modelat. Se juca, gândea și inventa cu mâinile printr-o perspicacitate tactilă ghidată de fler creativ.
Avea îndemânare, precizie și versatilitate înnăscute în ce privește compoziția plastică.
Ce vedea în desenele animate și albumele de artă învăța intuitiv, adapta, stiliza, dar nu imita.
Refuza să reproducă lucrurile așa cum arătau, naturalist, preferând să și le imagineze și să le adapteze formal după stările ei emoționale. Un obiect desenat sau pictat trebuia să o exprime în primul rând pe ea, nu să se exprime pe sine. Sophia își arăta, și arată și acum, propriile emoții, propria imaginație, propria dispoziție prin intermediul artei.
Este o artă indirect confesivă și, ca orice formă de creativitate, terapeutică.
Sensibilitatea tactilă a Sophiei traducea imediat ceva ce se întâmpla în mintea, imaginația sau emoția ei. Mâinile veneau cu răspunsul la ceea ce simțea cel mai puternic la un moment dat. Nici nu era nevoie să o întrebi, să vorbești cu ea pentru a obține vreo lămurire. Tot ce era important exprima prin obiecte migălos frământate și modelate manual sau prin desene/picturi. Cel mai mult însă și cel mai „serios” se juca cu ceva ce nu avea, cu anumite jucării imaginate cărora simțea nevoia să le dea formă plastică, pentru care îi trebuiau creioane și culori.
La primele ei expoziții de pictură, cea dintâi înainte să fi împlinit 4 ani, apoi în fiecare an câte una, două sau mai multe, organizate în galerii de artă, la Consulatul Român din Toronto, Câmpul Românesc de la Hamilton, ToRoFest sau alte instituții/evenimente, comunitatea din Toronto participa cu emoție și, în același timp, cu aerul că se întâmplă ceva
puțin probabil.
O fetiță de câțiva ani, care putea fi văzută prin parcuri cu jucărioare după ea ori cu cretă și bețișoare de bambus, cu care desena ample figuri hieroglifice la Sugar Beach pe suprafețele din beton, în nisip sau, iarna, în zăpadă și gheață, vine să expună zeci de tablouri, ocupând pereții unei întregi galerii și, mai mult, stă de vorbă în trei limbi cu vizitatorii, explicându-le tema, ideea unuia sau altuia dintre tablouri, după care oferă drept autograf pe vreun card un nou desen, nu mai puțin sofisticat decât cele expuse pe pereți. Nu mai puțin uimitor și neașteptat a fost când, ajunsă în Cluj-Napoca, la mai puțin de șase ani, în 2014, a fost prezentă la lansarea unui album de artă despre opera ei, cu o selecție de circa 80 din lucrări, plus o expoziție proiectată în PowerPoint, ocazie cu care au vorbit despre ea trei profesori de la Universitatea de Artă și Design.
Încă de la acea vârstă arta ei a fost luată în serios de specialiști, văzând în ea mai mult decât mimetism și spirit ludic, note comune ale artei copiilor. La expoziția din 2018 în cadrul ToRoFest arta ei a fost prezentată în termeni elogioși de profesoara Maureen Korp, critic de artă din Ottawa.
Cu prilejul Zilelor Francofoniei, la Toronto, a avut expoziții, ateliere și a dat interviuri la fiecare ediție de câțiva ani încoace.
Desenul abstract, compoziția complex-narativă în care așeza personajele-hieroglifă după diverse teme, portativele cromatice cadențate emoțional fac parte încă din primii ei ani de pictură din stilul Sophiei Leopold.
Și-a format sensibilitatea artistică și viziunea în mod decisiv pe opera lui Juan Miró, cu toate că în cei peste doisprezece ani de când pictează a studiat mulți artiști care au lăsat amprente asupra ei.
Deși are doar 15 ani acum, cred că nu e hazardat sau pripit să vorbim de o „experiență” artistică și o „viziune”, ținând cont că a compus în acest interval de timp peste 1000 de desene și câteva sute de tablouri, parte din ele prezentate la cele aproximativ 30 de expoziții la care a participat. Însă dincolo de aceste detalii statistice, relevante doar pentru a ilustra activitatea creatoare și expunerea publică, ceea ce este cu adevărat important e definirea unui mod unic de a face artă, ceea ce Sophia are fără nicio îndoială.
Odată ce a depășit etapa „copilului minune”, fără a intra în circuitul comercial și industria de marketing care pervertesc și, cel mai adesea, deturnează talentele precoce, Sophia și-a diversificat pasiunile și formulele de expresie, nu doar în domeniul artelor vizuale. Urmând exemplul unui alt maestru, Paul Klee, sau, poate mai corect spus, confirmând o anumită structură nativă, ea a acordat tot mai mult timp, a dedicat tot mai multă pasiune muzicii și instrumentelor muzicale, în special pianul, acordeonul și saxofonul. Intuiția ei este sinestezică. A înțeles că se poate picta în sunete, nu doar în culori, că amprentele sonore lasă în urechea ascultătorului un fel de tablou nu mai puțin expresiv sau relevant decât cel pe care pictura îl oferă privirii.
Dacă însă, în pictură, Sophia a început foarte timpuriu să compună, să facă lucrări originale, în muzică deocamdată exersează doar interpretarea, la pian mai mult muzică de film, iar la saxofon diverse formule de jazz fusion.
Și în interpretările ei muzicale Sophia tinde să-și transfere imaginația luxuriantă, sensibilitatea emoțională aprins colorată, dispoziția ritmică ce evoluează între temperat și alert. Verva coloristică prezentă în tablourile ei, se regăsește și în dispoziția interpretativă muzicală, unde încearcă să transforme jocurile cromatice în sonoritate.
O să ilustrez ideea din titlul articolului asociind două tablouri, unul, circular, al Sophiei, numit Rapsodia primăverii, iar celălalt, celebrul Carnaval al Arlechinului (Carnaval de Arlequín, 1925), aparținând lui Miró.
Și într-unul, și în celălalt vedem un spectacol foarte dinamic, un fel de mascaradă onirică a unor vietăți anamorfotice, care nu fac parte dintr-o specie clară sau dintr-un regn, concepute prin hibridizarea regnurilor mai degrabă, și mai mult, prin simbioze între lumea vie, lumea obiectelor și cea a figurilor geometrice. Formele ființelor vii se combină cu cele tehnice și cu figuri, semne abstracte, iar din acest proces se naște o nouă lume vie, se ivesc noi forme de viață. Rezultă o lume himerică – poate suprarealistă, dacă e vorba de Miró –, care are propriile reguli de existență, o lume a imaginației onirice pure care parcă se naște din sine și subzistă prin energia imaginației pure, care nu are nevoie de niciun adaos sau confirmare exterioară.
În tabloul lui Miró sunt mai evidente hibridizările dintre regnuri/moduri ale realității – observăm tabla, cilindrul, sfera, cubul, conul, cercul, dar și animale compozite, improbabile, dispozitive tehnice compuse din astfel de piese vii, instrumente, aparaturi, alături de care intră în compoziție liniile, formele elementare ale desenului, portative cu note muzicale etc. Se anulează diferențierile de statut și atitudine dintre lumea vie și cea nevie. Unele obiecte, precum scara din partea dreaptă a compoziției, se personifică – are o ureche și un ochi, ceea ce indică adoptarea unui stil de viață omenesc.
Scara vede și aude, are sensibilitate și atenție. Niște creaturi cu formă himerică – ceva între pești, păsări și gâze – își iau zborul de pe scară, care poate figura chiar de rampă către cer. Fereastra tăiată în partea de sus a tabloului permite, de altfel, evadarea, înălțarea spre cer, ieșirea din ramele compoziției. Se creează impresia că anumite creaturi vor să se elibereze, să iasă din tablou și că artistul știe acest lucru. Este complice cu ele, le ajută.
Sophia Leopold, în loc să imagineze ființe hibride zoomorfe, precum Miró, abstractizează formele, contrage contururile specifice formelor de viață și compune din ele hieroglife (vezi detaliu).
Ceea ce este comun, însă, e chiar ideea de carnaval, în care ritmul, mișcarea, dansul și muzica sunt prezente în compoziție. Carnavalul nu este un eveniment/spectacol exterior la care participă personajele-hieroglife, ci chiar atmosfera care le leagă, chiar conceptul compoziției ca atare. Figurile dansează, se mișcă și cântă antrenate de o muzică-atmosferă care nu vine din afară, care nu este cântată de muzicanți.
Este o muzică ce străbate întregul tablou de parcă ar fi produsă chiar de suprafața pânzei pictate, transformată misterios în fața unei tobe în care bat degete invizibile. De aceea tabloul este circular, iar nu pătrat. Și încă ceva important – pentru că este circular, tabloul Sophiei are o mișcare centripetă a figurilor. Acestea sunt prinse ca într-o horă nesfârșită, legate într-un dans carnavalesc din care nu se mai pot desprinde. Nu există ieșire sau evadare din tablou precum la maestrul catalan.
Diferit de Juan Miró, Sophia nu are un personaj central, cum este Arlechinul, ci transformă toate personajele-hieroglifă în arlechini – prin mișcare, dans, expresie comică. Personajul de la Miró devine la Sophia proprietate, trăsătură de caracter diseminată în întregul tablou, la toate figurile. Arlechinul se travestește adoptând figura și jocul tuturor personajelor. Mai precis ar fi să spun că tema Sophiei nu este carnavalul, ci carnavalescul, ceea ce nu e doar o mutare de accent. În timp ce carnavalul este un eveniment ocazional la care personajele participă pentru un timp, carnavalescul este o notă definitorie definitivă a realității personajelor Sophiei, ceva permanent care se păstrează în afara oricărei situații ocazionale.
Personajele-hieroglife sunt elementele cele mai caracteristice ale artei „mature” a Sophiei Leopold, matur însemnând compozițiile din ultimii ani, cum se poate vedea în tablourile alăturate (tripticul Notre Dame în flăcări, Full moon party). Prezența lor în compoziție indică, pe de o parte, o sintaxă specifică, un aranjament sistematic care capătă consistența scriiturii – o imagine-text –, iar pe de altă parte, o intenție narativă. Pictura Sophiei vrea să spună ceva întotdeauna, vrea „să povestească”, însă poveștile ei nu sunt liniare, explicite, ci adesea calamburistice, circulare, încărcate de digresiuni ironice, care aparent deturnează tema doar pentru a reveni în scurt timp la ea cu completări și dezvăluiri importante. Digresiunea, ironia și autoironia, ghicitoarea artistică se regăsesc peste tot în compozițiile ei mai elaborate.
Personajele-hieroglife sunt reprezentări în care figurativul și abstractul se reunesc topite în semnificația lor narativă. Orice hieroglifă își dezvoltă semnificația în contextul în care este așezată, iar acesta este o narațiune pe jumătate spusă, pe jumătate omisă. Misterul face parte din temă, precum tăcerea din poveste.
Ceea ce nu se reprezintă trebuie intuit. Observatorul acestor tablouri trebuie să le adauge, dacă intuiția lui este corectă, resturile de povestire pe care artista nu le spune.
Acum, la cei 15 ani ai ei, Sophia Leopold este o artistă cu stil și formule de expresie proprii, cu un palmares expozițional impresionat, chiar dacă în afara circuitului comercial.
Până în acest moment ea a practicat arta de dragul creativității și frumuseții expresive, care sunt note ale personalității ei. Prin artă s-a descoperit și s-a „pictat” pe sine. Universul ei pictural este deja o lume în sine, ușor de recunoscut pentru cine îi cunoaște creația, o lume a minții, imaginației și sensibilității ei unice.
Vianu Mureșan
N.O.
Vezi cateva imagini ale Sophiei Leopold la rubrica - Evenimente culturale
|
Vianu Mureșan 12/14/2023 |
Contact: |
|
|
